Când după asta Troienii trecură părcanul şi şanţul

Fuga luând şi-o grămadă pieriră de mânile-ahee,

Numai aproape de care opriră şi-acolo stătură

Galbeni de teamă, năuci. Dar Zeus din somn se deşteaptă

Lângă soţia-i, zeiţa cu tronul de aur, pe culmea

Idei, se scoală-ntr-un cot, spre tabără ochii şi-aruncă,

Vede-n risipă fugari pe Troieni, şi gonindu-i din urmă

Vede pe-Ahei şi pe zeul Poseidon alături de dânşii,

Iar pe câmpie sta Hector întins, ocolit de tovarăşi;

Firea-şi pierduse, cu greu mai putea să răsufle, din gură

Sânge vărsa, că doar nu-i fuse dată lovirea din mâna

Celui din urmă duşman. Îi fu milă lui Zeus de dânsul

Şi, pe sub gene sălbatic privind, aşa către Hera

Zise: „Abraşo, desigur a ta-i uneltirea vicleană

Care pe Hector îl scoase din toi şi-a pus oastea-i pe fugă.

Nu ştiu de nu vei fi tu cea dintâi să te bucuri de rodul

Astei haine urzeli, dacă nu te voi bate cu biciul.

Oare-ai uitat cum ai fost tu de sus spânzurată? Prinsesem

Câte-un ilău de picioarele tale şi-n lanţuri de aur

Braţele ţi le-ncordasem pe veci. În senin şi prin nouri

Tu atârnai, iară sus pe Olimp obidiţi erau zeii;

Nu putea nimeni atunci să s-apropie să te dezlege,

Cum l-apucam de picior pe oricine-l zburam peste pragul

Cerului, de ajungea leşinat la pământ. Dar eu totuşi

Nu fui în stare să-mi năduş necazul că tu peste fiu-mi

Hercule cu ajutor de la Crivăţ stârnit-ai furtuna

Şi ca să-l pierzi pe viteaz i-ai dat drumul pe marea pustie

Şi l-ai zvârlit pe la Coos, ostrovul cel bun de şedere.

Eu însă l-am izbăvit şi adusu-l-am iarăşi în Argos,

Ţara păşunii de cai, după multele trude şi cazne.

Asta-ţi aduc eu aminte ca tu să te laşi de amăgire

Şi să pricepi că de loc nu te-ajută iubirea, cu care

M-ai înşelat, părăsind cu gânduri viclene Olimpul.”

Zeus vorbi, şi fiori au pătruns pe mărita zeiţă;

De-asta răspunse pe loc şi-i zise cu vorbe ce zboară:

„Martor iau cerul de sus, iau martor pământul acesta,

Jur şi pe Stixul, şuvoiul din iad, care e jurământul308

Cel mai înalt şi mai straşnic al zeilor cei fără moarte,

Jur şi pe capul tău sfânt şi pe patul ce ne împreună,

Şi pe acesta zadarnic eu nu m-aş jura niciodată,

Nu cu a mea învoire Poseidon, Cutremurul lumii,

Strică lui Hector şi armiei lui şi ajut-aheimea,

Ci de la sine o face cum inima-l povăţuieşte,

Prinse doar milă de-Ahei, că-i vede cum pier la corăbii.

Dar mă voi duce eu însămi cu vorba pe el să-l înduplec

Ca să ia calea-ncotro porunceşti, o stăpâne al furtunii.”

Ast-a zis ea şi-a zâmbit al lumii şi-al zeilor tată,

Şi-astfel apoi i-a răspuns, rostindu-i cuvinte ce zboară:

„Dacă mărita mea Doamnă, tu, Hero, de acum înainte

Una cu mine-ai gândi şi alături mi-ai sta în divanul

Zeilor, cred că Poseidon, chiar altfel de ar vrea el să fie,

Repede, aşa cum vrem noi amândoi, o să-şi schimbe purtarea.

Dacă tu drept ai grăit şi cu tot înadinsul la mine,

Du-te la zei chiar acuma şi cheamă pe Iris încoace

Şi pe Apolon, arcaşul slăvit, ca îndată să meargă

Iris la tabăr-Aheilor cei înarmaţi în aramă

Şi împăratului mării să-i spuie să lase războiul

Nezăbovind şi să plece la dânsul acasă, iar zeul

Febos Apolon atunci la harţă să-ndemne pe Hector

Şi să-i insufle tărie, să-şi uite durerea, de care

Suferă încă şi-acum, şi aşa să dea piept cu Aheii

Ca să-i înfrângă din nou, la mişelnică fugă silindu-i.

Ei risipindu-se atunci, năvală vor da la corăbii
Unde tot colcăie-Ahile, iar el va oşti pe Patroclu,
Dragu-i prieten, pe care-nainte sub ziduri la Troia
Hector apoi o să-l culce, în vreme ce el va răpune
Droaie de tineri voinici între care va fi şi Sarpedon,
Fiul meu. Şi înfuriat va ucide pe Hector Ahile,
Iar după asta eu face-voi neîncetat să urmeze
Dinspre corăbii dosirea Troienilor până ce-Aheii
Troia cea-naltă lua-vor apoi după sfatul Atenei.

Totuşi eu n-o să-mi astâmpăr mânia şi n-o să dau voie

Nici unui zeu ca să vie să apere oastea danae

Până ce n-oi împăca pe Ahile-mplinindu-i dorinţa

Cum juruit-am întâi şi m-am învoit aplecându-mi

Capul, în ziua când Tetis zeiţa-mi căzu la picioare

Şi mă ruga să-l înalţ pe cuceritorul Ahile.”

Zise, iar Hera zeiţa, plecată la voia lui Zeus,

Merse, din Ida pornind, pe marele munte Olimpul.

Tocmai ca gândul în zbor, când omu-i umblat şi când mintea-i,

Ţări câte toate ştiind, gândeşte temeinic şi zice:

„Duce-m-aş colo sau colo” şi-apucă tot felul de cale,

Iute tot astfel atunci zbură în văzduh şi zeiţa

Până sosi în Olimp. Acolo se duse la sfatul

Zeilor cei adunaţi laolaltă-n palatul lui Zeus.

Cum o văzură, săriră ei toţi cu pocalele-ntinse.

Dânsa, lăsând pe ceilalţi, pocalul primi de la Temis309

Cea-mbujorată, căci Temis întâia-i ieşise-nainte
Şi începu s-o întrebe pe dânsa cu vorbe ce zboară:
„Hero, de ce ne vii oare aşa speriată? Pesemne
Prea ai fost înfricoşată de soţul tău, fiul lui Cronos.”

Hera, crăiasa braţalbă, răspunse mâhnită zeiţei:

„Nu mă-ntreba tu de asta, o Temis, că doară şi tu ştii

Cât de avan este el şi plin de trufie. Ci haide,

Vin' la bogatul ospăţ, aşază-te-n frunte cu zeii,

Şi ai s-auzi împreună cu zeii ceilalţi câte chinuri

Ne mai aşteaptă din partea lui Zeus. Şi-mi pare că de-asta

N-o să se bucure oamenii toţi deopotrivă şi zeii,

Chiar dacă unii mai stau pe aici la petrecere veseli.”

Asta vorbindu-le, zâna şezu. Auzindu-i vorbirea,

Zeii oftară-n palatul lui Zeus. Cu zâmbet pe buze

Hera stătu între ei, dar nu şi cu fruntea senină

Peste sprâncenele-i negre, şi zise cu ciudă la dânşii:

„Ce nerozie, ne tot supărăm ca nebunii pe Zeus

Şi năzuim să ne punem cu el şi din grai ori cu sila

Să-l potolim pe tiran. Dar unde stă el, de departe

Nu vrea să ştie de noi, nu-i pasă, căci el în putere

Şi-n vitejie se crede-apriat mai presus de oricine.

De asta răbdaţi-i tot răul ce el fiecărui trimite.

Mi-e chiar acuma să nu-l fi lovit nenorocul pe Ares,

Doar a căzut la război Ascalaf, care-i fuse-ntre oameni

Cel mai iubit şi de care se zice că el i-ar fi tată.”

Asta ea spuse, şi Ares cu mânile-ntinse de jale

Bate-se-n coapsele-i tari, se vaietă şi cuvântează:

„Zeilor olimpieni, să nu vă-nciudaţi voi acuma

Dacă mă duc la război. Eu voi să răzbun numai moartea

Fiului meu; nu-mi pasă nici chiar de mă fulgeră Zeus

Şi mi-o fi scris între leşuri, în sânge şi-n praf să-mi dau duhul.”

Asta rostind, a zorit apoi Groaza şi Spaima să-nhame

Caii, iar el s-a încins cu armele-i scânteietoare.

Mai îndelung-ar fi fost şi mai îndrăcită pornirea
Şi-nverşunarea lui Zeus atunci, dacă Palas Atena
Grijă ducând tuturor şi temându-se chiar de-a lor soartă, Nu-şi lăsa tronul, pe care şedea, şi dând fuga prin tindă
Nu se lua după Ares. Ea scutu-i răpi de pe umăr,
Coiful din cap îi smuci şi din pumnul lui zdravăn luându-i
Lancea, o puse-deoparte şi-aşa se răsti dojenindu-l:
„Ares turbate, nebune, eşti dus de pe lume.
Zadarnic Ai tu urechi de-auzit; pierdutu-ţi-ai capul, ruşinea.

N-auzi ce-acuma ne zise vestindu-ne Hera, zeiţa

Care de-abia a venit de la Zeus, din muntele Ida?

Nu cumva vrei tu să fii copleşit de o groază de amaruri

Şi să te-ntorci pe Olimp cu de-a sila, zdrobit de mâhnire,

Iar pe noi toţi, care suntem aici, să ne-ajungă potopul?

El în curând va lăsa pe Troieni şi pe-Ahei şi-o să vie
Înverşunat pe Olimp; năpustindu-se asupră-ne dânsul
O să ne-apuce pe rând, pe toţi, vinovaţi, fără vină.
Te sfătuiesc dar să laşi supărarea iscată de moartea
Fiului tău, că şi alţii mai buni şi mai tari de vârtute
Cad şi-o să cadă mereu cât e lumea. Şi-apoi i-anevoie
Viaţa la orişice neam şi odraslă de oameni să mântui.”

Zise şi-ndată pe tron îl duse pe Ares să şadă.

Hera, din sală ieşind, chemă pe arcaşul Apolon
Ca şi pe Iris, a zeilor nemuritori vestitoare,
Şi-amânduror le grăi dup-aceea cuvinte ce zboară:
„Mergeţi pe Ida mai iute, c-aşa e porunca lui Zeus.
Cum veţi ajunge pe-acolo şi da-veţi cu ochii de dânsul,

Faceţi întocmai cum el de la voi va pofti şi va cere.”

Asta rostindu-le, Hera se-ntoarse-napoi şi în scaun
Se aşeză. Amândoi însă ei într-o clipă zburară
Până sosiră pe muntele plin de izvoare şi fiare,
Unde găsiră pe Zeus departe privind de pe-o culme,
Sus pe Gargaros; un nor cu miresme plutea împrejuru-i.
Ei se opriră-naintea înnoratului fiu al lui Cronos,

Care-i văzu bucuros şi n-avu mânie pe dânşii,

Doar se grăbiră amândoi să asculte de spusele Herei.

El către Iris întâi aşa începu să cuvânte:
„Du-te tu repede, Iris, vesteşte-mpăratului mării
Tot ce din parte-mi demând, nimic nu scorni de la tine,
Povăţuieşte-l să lase războiul, să curme bătaia,
Şi să se ducă-napoi între zei ori la dânsul în mare.
Dacă el nu vrea s-asculte şi sfatul meu nesocoti-va,
Seama să ia şi să chibzuie bine, căci poate el singur
N-o să se bizuie, când o să tabăr la el, să mă-nfrunte,
Oricât o fi de voinic, eu tot sunt cu mult mai puternic
Şi mai în vârstă ca el, şi totuşi se-ncumet-a crede
C-ar fi totuna cu mine, de care au frică şi alţii.”

Asta el zice, iar vinteşa zân-aripată-l ascultă
Şi de pe Ida din munte ea zboară de-a dreptul la Troia.
Cum repezită din nouri ninsoarea sau grindina rece
Zboară suflată de crivăţul care-nsenină văzduhul,
Repede-aşa se coboară şi Iris la vale; s-abate
Pe la slăvitul Poseidon, Cutremurul lumii, şi-i zice:
„Tu cel cu plete albăstrii, care-ncercui pământul, Poseidon, Vin să-ţi aduc o solie din partea-narmatului Zeus.
Roagă-te el să te laşi de război, să te tragi din bătaie,

Şi să te duci înapoi între zei ori în mare la tine.

Dacă tu n-o să-l asculţi şi nesocoti-vei rugarea,
El ameninţă că vine pe-aici să se bată cu tine,
Gata fiind de război. De aceea şi te sfătuieşte
Armele să-i ocoleşti; el zice că-i mult mai puternic
Şi mai în vârstă ca tine; tu totuşi te-ncumeţi a crede
C-ai fi totuna cu dânsul, de care au teamă şi alţii.”

Dar mâniindu-se foarte, Cutremurul lumii răspunse:
„Vai că semeţ mai vorbeşte, deşi e voinic, dacă silnic
Vrea să mă-nstrune pe mine, un Domn deopotrivă cu dânsul.
Fiii lui Cronos sunt trei, şi toţi avem mamă pe Rea,

Zeus şi eu şi al morţilor stăpânitor care-i Hades.

Lumea în trei fu-mpărţită, şi-o parte primi fiecare; 310

Marea căruntă de spume ca veşnică sălăşluire
Mie la sorţ mi-a căzut, lui Hades a iadului beznă,
Cerul întins i-a fost dat, cu norii şi slava, lui Zeus;
Naltul Olimp şi pământul de-a valm-au rămas tuturora.
De asta eu n-am să mă iau după Zeus, deşi este tare,
Dar liniştit el ca Domn să-şi cate de-a treia lui parte
Şi cu tăria de arme să nu mă mai înfricoşeze
Ca pe-un famen. Mai bine cu straşnice vorbe să-şi mustre
Fiii, să-şi mustre şi fetele cele născute de dânsul,
Care şi-aşa-s de nevoie siliţi să-i asculte porunca.”

Iris cea iute ca vântul aşa lui Poseidon îi zise:
„Tu cel cu plete-albăstrii, care-ncercui pământul, prea aspru
Şi duşmănos ţi-i răspunsul; să-l duc eu aşa chiar lui Zeus?
N-o să-ţi iei seama cumva? Se mlădie firea cea bună,

Ştii că zăcaşele Furii se dau după cine-i mai mare.”311

Zeul al lumii cutremur la asta zeiţei răspunse:
„Tare frumos e ce-ai spus tu din partea ta, Iris zeiţă,
Bine-i când un vestitor e cuminte şi ştie măsura,
Însă mă doare grozav, că tocmai pe unul ca mine,
Domn deopotrivă cu el după cum ne-a fost partea şi scrisa,
Zeus e gata să-l mustre cu vorbe din pizmă pornite;
Eu îns-acum mă supun şi-năduş în mine năduful.
Dar încă una-ţi mai spun şi-aşa-l ameninţ; dacă dânsul
N-ar ţinea seamă de mine, de Palas Atena, de Hera
Şi de Hefest şi de Hermes, şi are să cruţe cetatea Troia cu zidu-i înalt şi n-o să mai vrea el s-o darme
Şi aheimii cu asta să dea izbândire deplină,
Una să ştie, că n-o să ne-mpace pe noi cât e lumea.”

Asta Poseidon rostind, din tabăr-Aheilor pleacă
Şi se cufundă în mare, de plâng după dânsul Aheii.
Zise lui Febos Apolon atunci nouraticul Zeus:
„Fiule, du-te la Hector, viteazu-narmat în aramă;
Fratele meu care zguduie şi împresoară pământul
Iată că-n mare s-a dus şi aşa s-a ferit de mânia-mi Înfricoşată, căci armele noastre puteau să răsune
Până la zeii din iad, care stau împreună cu Cronos.
Dar pentru mine şi el mai bine-i că mi se supune,
Furia sa potolind, căci altfel pe neasudate
N-ar fi putut negreşit la bun capăt cu mine s-ajungă.
Ia dar tu pavăza cea-mpodobită cu ciucuri şi zdravăn
Clatin-o şi pe Ahei dă în lături şi pune-i pe fugă.

Poartă tu însuţi, Arcaşule, grijă de Hector; însuflă-i
Toată puterea şi focul avântului până ce-Aheii,
Spre Helespont fugăriţi, sosi-vor napoi la corăbii.
Dar mai departe-ngriji-voi eu însumi cu fapta şi graiul,

Ca după trudă şi-nfrângere-Aheii din nou să se-ntreme.”

Zise şi Apolon voios auzi părinteasca poruncă
Şi de pe Ida din munte zbură ca vântosul erete,
Pasărea neîntrecută la zbor, care-omoară porumbii.

Zeu-l găsi pe feciorul lui Priam şezând pe câmpie,
Nu mai zăcea el întins. Din nou îşi venise în fire
Şi cunoştea pe ai săi împrejur. Încetase sudoarea-i
Şi horcăitul din el, aşa vru puternicul Zeus.
S-apropie de viteaz şi-i zise ţintaşul Apolon:
„Ce şezi tu, Hector, aici cu inima împuţinată
Singur, departe de toţi? Te-ajunse vreo nenorocire?”
Hector lui Febos atunci cu glas leşinat îi răspunse:

„Cine, preabunule zeu, eşti tu care-mi faci întrebare?

Nu ştii pesemne că-n tabăra Aheilor pe la corăbii
Vajnicul Aias, când eu omoram pe ai lui, cu o piatră
Mă nimeri şi izbindu-mă-n piept mă opri la năvală?
M-am şi temut eu atunci să nu mă cobor în locaşul
Morţilor, mi se tăiase doar numaidecât răsuflarea.”
Zise lui Hector din nou la asta ţintaşul Apolon:
„Inimă prinde, căci iată pe cine tovarăş de arme
Zeus din Ida-ţi trimite să-ţi dea ajutor şi proptire.
Febos Apolon sunt eu care pururi cu paloş de aur
V-am ocrotit deopotrivă, pe tine şi-nalta cetate.
Hai dar, sileşte-ţi acuma oştirea ce luptă din care,

Caii să mâne spre tabăr-Aheilor drept la corăbii.

Eu înainte păşind, întreg netezi-le-voi drumul
Cailor, şi pe vitejii Ahei fugări-voi la vale.”
Astfel zicând îi dă mare putere păstorului oastei.

Cum odihnindu-se-n grajd, când orzul îi este nutreţul,
Rupe căpăstrul un cal şi-n tropot s-aşterne câmpiei,
Unde el este deprins la râu curgător să se scalde;
Capul cu fală şi-l poartă pe sus, iar peste umăr
Flutură coama-i în vânt, şi mândru de-a sa frumuseţe Sprinten îşi saltă genunchiul spre cai la păşunea-i ştiută; Repede astfel şi Hector îşi mişcă genunchii şi aleargă,
Oastea din care silind după vorba ce zeul îi spuse.

Cum dacă haita de câini şi oamenii cei de la ţară
Hăituie cerbul cornaci ori capra sălbatică-n munte,
Dar seninarea şi-umbrosul desiş al pădurilor scapă Sălbătăciunea, că tot nu-i fusese sortită pieirea
Însă la zgomotul haitei îndată le iese bărbosul
Leu şi din cale pe toţi, cu toat-a lor grabă. – i abate;
Astfel' nainte într-una se tot avântaser-Aheii
Gloată, din săbii răzbind, din suliţi cu capete două.
Cum însă ei îl văzură pe Hector că umblă prin cete,

Se-nfricoşară şi inim-atunci le căzu la picioare.

De asta şi-ndată vorbitu-le-a Toas Andremonianul,
Cel mai şoiman din etoli, un meşter la ţinta cu suliţi,
Bun şi la-ncaier pieptiş, de puţini biruit în ştiinţa Vorbei, când tinerii la vorbiri se-ntreceau în Ahaia.
Bine priindu-le, dânsul aşa începu cuvântarea:

„Doamne ce văd eu în faţă-mi cu ochii-i o mare minune.

Cum a putut să învie din nou şi să scape de moarte Hector! Ne tot legănam fiecare din noi cu nădejdea
C-are să moară de mâna lui Aias Telamonianul,
Dar vreun zeu l-a ferit şi-l are sub pază pe Hector,
Care zdrobi pe-o mulţime de-ai noştri şi iarăşi de acuma Poate va face la fel, doar nu peste voia lui Zeus,
Detunătorul, cu atâta-nfocare stă Hector'nainte.
Hai dar, să facem cu toţii cum eu vă voi spune acuma: Gloatelor să poruncim să se dea înapoi la corăbii
Şi numai noi care suntem în tabără cei mai de frunte
Tare să stăm, să ne-aţinem cu lăncile-n faţă-i întinse
Şi să-l înfrângem pe el. Cât o fi de-mbulzit şi de grabnic, Poate s-ar teme cumva să se-ndese-ntre cetele noastre.”
Zise, iar ei auzind voios îi primiră cuvântul.

Soţii lui Aias atunci şi-ai craiului Idomeneus,
Şi Merione şi Teucru şi Meges, potriva lui Ares,
Toţi cu ai lor, colăcind pe cei mai viteji, se gătiră
De-ncăierare cu Hector, cu armia lui.
Într-aceea Gloatele-Aheilor se-napoiară curând la corăbii.

Cete porniră-nainte Troienii. În fruntea lor Hector

Înainta cu paşi mari, cu umere-ascunse prin neguri; Febos Apolon în faţă-i mergea şi avea el în mână

Groaznicul, înciucuratul şi falnicul scut, care-l dete

Meşterul faur Hefest lui Zeus să-mprăştie spaimă

Printre bărbaţi. Cu scutul acesta păşea el' nainte,

Stau îns-Argiii vârtos. Şi iată, de o parte şi alta

Strigăte mari izbucniră, zburară săgeţi de pe coarde

Şi o grămadă de suliţi din sigure mâni vâjâiră,

Unele se împlântară în trupul voinicilor, multe

Înţepeniră pe drum în pământ; de pielea cea albă

Nu se atinseră, şi erau totuşi flămânde de carne.

Cât a umblat liniştit cu pavăza Febos Apolon

Ei îşi dau crunte loviri, cădeau dintr-o parte şi alta;

Cum însă el înaintea Danailor cei din cotige

Prinse să-şi vântuie arma dând ţipete îngrozitoare,

Ei amorţiră de spaimă şi-ndată slăbiră-n vârtute.

Şi ca o turmă de oi sau cireadă de vite ce două

Fiare le sperie noaptea-n amurg undeva pe la ţară, Neaşteptate venind, când nu e de faţă păstorul,

Astfel Aheii de spaimă fugeau, că-i pusese pe goană Febos Apolon pe ei şi-nvingerea-i dete lui Hector.

Lupta se-mprăştie acum şi unul doboară pe altul
Hector pe Stihiu întâi şi pe-Arcesilaos ucise,
Unul era căpitan la Beoţi, celălalt un prieten
Bun al oşteanului cel inimos Menesteus. Pe alţii
Doi mai ucise Eneas cu arma, pe Medon şi Iasos,
Medon, un frate al lui Aias. Născut era el de Oileus
Nelegiuit, ci trăia în Filache, departe de casa
Tatălui său, că-şi făcuse păcat cu o rudă de-a mamei312
Vitrege a lui, Eriopis, pe care-o luase Oileus.

Iasos era căpetenia celor veniţi din Atena
Şi cunoscut ca fecior al unuia Sfel Bucolidul.
Iar Polidamas strivi pe Meciste, Polites pe Ehiu
La îmbulzirea din frunte, şi-Agenor ucise pe Cloniu;
Paris ochi pe Deioh în şirul întâi şi din fugă
Umăru-n colţ de la spate pălindu-l, cu lancea-i străpunse.
Până ce biruitorii pe morţi să despoaie de arme,
Peste părcan şi pe şanţ Aheii-napoi o zbughiră
Care-ncotro şi s-ascunser-acolo sub zid, de nevoie.
Hector atuncea răcnind, pe-ai săi începu să-i îndemne:

„Iureş, voinici, la corăbii; lăsaţi sângeratele pleanuri.

Cum voi vedea pe-oarecine prin lături departe de vase,
Eu pedepsi-l-voi cu moartea şi nu-i vor da cinstea din urmă
Rudele lui să-i îngroape cenuşa, ci cânii şi corbii
Au să se-ndoape din trupu-i zvârlit înaintea cetăţii.”
Zise şi-ndată cu biciul plesni telegarii pe umăr.

Cetele sale pe rând înteţi şi le aprinse. Troienii

Toţi îşi mânau asmuţind cu straşnice chiote caii

Cei purtători de telegi. Nainte apucându-le Febos

Marginea şanţului o nărui uşor cu piciorul Şi, prăbuşind-o prin şanţ, pe acolo podi el o cale Lată şi lungă doar numai cât bate o lance-aruncată De un bărbat care-ncearcă la jocuri să-şi vadă tăria; Tabără-ntins pe acolo Troienii glotiş, iar Apolon Merge-nainte cu pavăza-i cea sclipitoare şi surpă Zidul Aheilor lesne de tot. Cum aproape de mare Un copilaş, când se joacă şi-şi face din prund jucărele, Iar le răstoarnă din joacă cu mânile şi cu piciorul Astfel, Apolon, tu irosit-ai uşor stăvilarul Muncă şi trudă făcută de-Ahei şi-nlesnitu-le-ai fuga.

Dânşii abia la corăbii, oprindu-se, s-adăpostiră.

Se îndemnau înde-ei şi cucernic cu braţe-nălţate Zeilor tare cu glas se rugau tuturor fiecare; Şi mai fierbinte era rugăciunea rostită de Nestor, Turnul ahaic. El zise, spre ceru-nstelat ridicându-şi Braţele: „Dacă vreodată în Argos mănosul, noi, Doamne, Pentru întorsul acasă, rugându-te arsu-ţi-am buturi Grase de bou sau berbec, iar tu ne-ai dat semn de-nvoire, Adu-ţi aminte de noi şi-nlătură ceasul pierii; Nu lăsa, Doamne, pe Ahei cumva să-i doboare Troienii.”

Ast-a zis el, şi c-un tunet cumplit bubui înţeleptul Zeus din nori ţiind seamă de ruga bătrânului Nestor.

Când auziră Troienii acest bubuit al lui Zeus, Mai cu-nfocare spre-Ahei, de harţă setoşi, năvăliră.

Cum un talaz uriaş pe largile căi ale mării Peste pereţii corăbiei cotropitor se revarsă, Când e săltat de furtuna ce-nalţă mai vajnice valuri; Tocmai aşa, chiuind, pe zid se urcară Troienii, Caii-năuntru-şi mânară şi-n dos la corăbii din suliţi Se încleştară. Ei lupta duceau din telegi, iar Aheii Se apărau de pe vasele negre cu felul de arme Care pe-acolo le-aveau de slujit în războiul pe mare, Înmănuncheate prăjini cu ciocuri de aram-ascuţite.

Iară Patroclu, cât timp înainte Troienii şi Aheii Dat-au bătaia la zid, afară de repezi corăbii, Merse la cortul viteazului soţ Evripil, şi cu vorba Sta-nveselindu-l pe el şi pe rana-i cea grea presărându-i Leacuri ce-alină durerile amare, iar când mai pe urmă Zidul văzu năruit de duşmani şi-auzi de departe Ţipătul înfricoşat al Aheilor, tropotul fugii, Scoase Patroclu un gemet atunci şi cu palmele-n coapse El se bătu de necaz şi îndată rănitului zise: „Nu pot aici să mai stau, oricât ai nevoie de mine, Tu, Evripile, căci mare-i pârjolul ce-acuma se-ncinse; Las'să te mângâie unul de-ai tăi şi să cate de tine.

Eu mă răped la Ahile şi am să-l grăbesc să ia parte Ne'ntârziat la război, căci poate vr'un zeu să-mi ajute Şi-am să-l înduplec, e bun doar îndemnul ce vine de-alături De la prieteni.” El zice şi-o ia la picior. Iar Aheii Stau îndârjiţi la năpada Troienilor. Nu puteau însă De la corăbii pe ei, deşi mai puţini, să-i abată.

Dar şi Troienii cu carele nu izbuteau să răzbată Cetele-Aheilor şi să pătrundă la stolul de vase.

Ca un dreptar ce-l întinde la bârnele unei corăbii313

Meşterul cel iscusit care, povăţuit de Atena, Tot meşteşugul şi-l ştie deplin la clăditul de vase, Astfel în dreaptă măsură-ncordată stătu bătălia.

Unii pe aici s-opinteau, ceilalţi pe la alte corăbii.

Hector atunci se ivi înaintea slăvitului Aias, Ci în zadar la un vas amândoi se căzneau, că nici Hector Nu izbutea să-l alunge şi vasul s-aprindă, nici Aias Să-l depărteze pe el, fiindu-i pe alăturea zeul.

Numai pe unul Caletor, fecior al lui Clitiu, când merge Vasul să ardă, cu suliţa Aias în piept îl împunge, Cade Caletor bufnind şi tăciunele-i scapă din mână.

Hector, îndată ce vărul şi-l vede de-aproape cu ochii Astfel în colb tăvălit înaintea corăbiei negre, Strigă vârtos la Troieni şi la oaste-ajutoare zorindu-i: „Hei, Licieni şi Troieni, Dardani luptători din aproape, Nu vă mai daţi înapoi, oricât e strâmtoarea de mare.

Voi pe Caletor păziţi, ca să nu mi-l despoaie duşmanii; El a căzut chiar acum în tabără, aici la corăbii.”

Zise şi luciul bold chiti el asupra lui Aias, Nu-l nimeri pe viteaz, ci pe fiul lui Mastor Licofron, Soţ de-al lui Aias venit din Citera la dânsul acasă, Când omorâse pe unul în ţara cea sfântă-a Citerii, Peste ureche la cap cu aram-ascuţită-l ajunse Unde stătea lângă Aias şi-n praf el pe spate din coada Vasului s-a răsturnat cu trupul sleit de putere.

Cum îl văzu. – nfiorat, se întoarse la frate-său Aias: „Dragul meu Teucru, nu vezi? Ucis ni-e bunul tovarăş, Fiul lui Mastor, pe care amândoi, când veni din Citera, Ca pe un tată-l cinsteam în casa părinţilor noştri.

Hector acum îl răpuse pe el. Dar unde ţi-i arcul Repede ucigător care ţi-e dăruit de Apolon?”

Zice, iar Teucru ia seama şi aleargă pe-aproape de Aias; Arcul îşi ţine strunit, de săgeţi îi e doldoră tolba, Prinde să tragă-n Troieni şi-o ia repede. Pe-al lui Pisenor Fiu arătos nimeri, unul Cleitos, anume ortacul Lui Polidamas, slăvitul fecior al oşteanului Pantus.

Frânele avea el în mână, căci el îi era vizitiul Şi, ca să placă lui Hector, mânase teleaga pe unde Forfota de înglotire mai deasă era şi-l ajunse Răul de care, cu toată dorinţa, să-l apere nimeni Nu mai putu, căci amar în ceafă-l pătrunse săgeata Şi-alunecă el din car. Se traseră caii şi carul Gol hurui. Ci îndată văzu Polidamas şi-n faţa Cailor se repezi şi, apucându-i de hăţuri, îi dete Lui Astinoos, fecior al unui viteaz Protiaon, Şi-i porunci înadins să-i ţie pe-aproape, cu ochii Ţintă la el; apoi iară se duse prin oastea din frunte.

Teucru o altă săgeată şi-asupra-narmatului Hector Mai aţinti şi ar fi fost isprăvit la corăbii războiul Dacă lui Hector atunci i-ar fi dat lovitura de moarte.

Dar luă seama pe loc temeinica minte-a lui Zeus, Ocrotitorul lui Hector, şi nu da lui Teucru mărirea; Struna cea bine sucită, când Teucru o trase pe arcul Cel minunat, el i-o rupse şi dete-ntr-aiurea săgeata Cea-ngreuiată de aramă. Lui Teucru-i căzu atunci arcul Şi înfiorându-se, el se plânse la frate-său Aias: „Vai, negreşit că un zeu ne face cu totul deşeartă Ţinta; el arcul din mână-mi smuci şi îmi rupse şi struna Cea de curând răsucită. – nnădită chiar azi dimineaţă Ca să mai ţie, oricâte săgeţi ar zbura de pe dânsa.”

Aias Telamonianul îndată lui Teucru răspunse: „Dragul meu, lasă deoparte săgeţile tale şi arcul, Ţi l-a vrăjit vreun zeu pizmuindu-ne soarta şi neamul.

Haide, ia suliţa lungă şi pavăza-ţi pune pe umăr, Bate-te-aşa cu Troienii şi ia tu la zor şi pe alţii.

Chiar dacă biruie dânşii, să nu ne ia vasele-ncalte Fără de caznă şi greu. La luptă dar fie-ne gândul.”

Astfel îi zise, şi Teucru se duse şi-n cort lăsă arcul, Puse pe umăr un scut din straturi de piele vr'o patru, Puse şi-n capu-i vârtos o chivără bine lucrată Şi cu o coadă de cal care-n vânt flutura-ngrozitoare, Şi luând ţapăna lance cu vârf ascuţit de aramă, Teucru se duse-apoi iute şi stete cu Aias alături.

Hector, îndată ce vede stricat meşteşugul lui Teucru, Strigă prelung la Troieni şi la soţii de arme-mboldindu-i: „Hei, Licieni şi Troieni, Dardani care bateţi de-aproape, Fiţi, o prieteni, bărbaţi. V-aduceţi aminte de-al vostru Aprig năvalnic îndemn acum la corăbii. Cu ochii Mei am văzut nimicite de Zeus săgeţile unui Mare viteaz. Şi e lesne-a cunoaşte puterea lui Zeus, Fie că dăruie el biruinţa şi-nalţă pe oameni Ori i-oropseşte de tot şi nu vrea să-i ia-n apărare; Astfel acum el scade pe-Ahei, iar pe noi ne ajută.

Hai dar, vă bateţi glotiş la corăbii. Iar dacă vreunul Are să cadă lovit sau împuns, după cum i-a fost scrisa, Poate să moară; frumos e când mori apărându-ţi moşia, Doar îţi rămân după tine nevasta şi fiii tăi teferi, Casa şi averea-ţi vor fi neatinse, de-ndată ce-Aheii314

Au să ia calea-napoi la corăbii spre scumpa lor ţară.”

Asta grăindu-le însufleţi şi-aprinse oştirea.

Aias aşijderea-oamenii şi-mbărbăta: „Să vă fie Vouă ruşine, Argii! Ori astăzi murim la corăbii Ori le scăpăm de primejdia focului ce le-ameninţă.

Vă-nchipuiţi, dacă vasele fi-vor în mâna lui Hector, C-aţi mai ajunge pedeştri în ţara părinţilor voştri?

N-auziţi oare cum armia-ntreagă-şi înflacără Hector Şi-nverşunat e, turbat să dea foc şi pârjol la corăbii?

Nu-şi cheamă doară la horă el tabăra, ci la bătaie, Sfatul mai bun de urmare din parte-ne e numai unul, Toată vârtutea să punem, cu toţii pieptiş să ne batem, Dar e mai bine odată să ştim ce ne-aşteaptă, potopul Ori mântuirea, decât noi să fim irosiţi într-o harţă Crâncen-aşa la corăbii de alţii mai slabi în putere.”

Asta vorbindu-le, însufleţi şi aprinse oştirea.

Hector ucise pe Schediu, fruntaşul foceilor, fiul Lui Perimede. Străpuns de Aias, căzu Laodamas, Falnicul Antenorid, căpetenie a celor pedeştri.

Iar Polidamas ucise pe Domnul epeilor Otos Cilenianul, prieten şi soţ de război al lui Meges, Care aţintindu-l, aleargă, ci-n lături se dă Polidamas, Şi lovitura-i dă greş. Nu lasă doar Febos să piară Fiul lui Pantus în creştetul armiei celor din frunte.

Lancea lui Meges atunci se-nfige în pieptul lui Cresmos, Care şi cade bufnind, iar el îl despoaie de arme.

Tabăr-asupră-i Dolop, dibaciul în suliţi, feciorul Celui mai bun luptător, al unuia Lampos, răsadul Lui Laomedon, om prea încercat în avântul războinic; Şi pe la mijloc în pavăză-mpunge cu lancea pe Meges El în răpezu-i atunci, dar îl scapă pe Meges ferindu-l Plăcile de la pieptarul adus de-al lui tată Fileus Dar preţuit din Efira cândva, de la râul Seleis.315

Lui i-l dăduse un Domn Eufetes, fiind al lui oaspe, Veşnic în luptă s-o poarte ca pază de arme duşmane Cum de primejdie acuma păzi pe fecioru-i. Pe urmă Meges chiti pe Dolop cu suliţa-n coiful de-aramă Sus, chiar în creştet, sub coada tufoasă de cal, şi de-acolo Rupse el tufa de păr, şi ruptă ea-i cade întreagă Mândră pe ţărnă lucind în noua vopsea de porfiră.

Când mai lupta încă Meges şi-avea el nădejde să-nvingă, Iată veni să-l ajute Menelau cel aprig în arme Şi furişându-se el pe lângă Dolop, de la spate Umărul lui nimerind cu lancea-nainte avântată Pieptu-i străpunge; pe brânci deodată Dolop se prăvale Şi peste el se arunc-amândoi ca să-l prade de arme.

Fraţilor săi tuturor dă zor acum Hector să lupte Mai cu-nadins. Întâi ocărăşte pe-al lui Hichetaon Vladnic fecior, Melanip, care. – n vreme ce încă duşmanii316

Nu se iviseră, boii chiloşi păstorea în Percote, Dar la venirea Danailor pe-ncovoiate corăbii Iar mai veni el la Troia, şedea la palatul lui Priam, Care-l iubea ca pe-un fiu, şi era între oameni acolo Unul din cei mai cu vază. La el se răstea dojenindu-l Hector: „Aşa fără păs ne-om lăsa, Melanipe? Se poate Ţie de bietul Dolop, de vărul tău mort, să nu-ţi pese?

Nu vezi cum umblă la el şi cată să-l prade duşmanii?

Hai după mine, căci trebuie noi să ne batem de-aproape Pân-om zdrobi pe duşmani ori ei ne vor sparge cetatea Din temelii şi ucide-vor locuitorii.” Cum zise Şi-nainta el grăbit, ca un zeu îl urmă Melanipos.

Marele Aias atunci zorea pe Argii la încaier: „Fiţi, o prieteni, bărbaţi! Păziţi-vă numele, cinstea Şi-ntreolaltă ruşinea în toiu-ncleştării cumplite.

Scapă mai mulţi decât mor, când oamenii nu-şi pierd ruşinea; Dacă ei însă iau fuga. – i aşteaptă-njosirea şi moartea.”

Asta vorbi şi Argiii sileau între ei să s-ajute.

Graiul aminte-i luară, cu garduri de aramă-ngrădiră Vasele lor, când Zeus mâna pe Troieni la bătaie.

Lui Antiloh îi da zor Menelau într-asta zicându-i: „Nu e niciunul de-ai noştri mai tânăr ca tine, voinice, Nici de picioare mai bun şi nici mai cu vlagă la harţă, Hei, dac-ai vrea să te arunci cu arma să culci pe-oarecine!”

Zise şi-n urmă-i se dete. Antiloh, înteţit, de la şirul Celor dintâi răsări şi-mprejur aruncând o privire Suliţa şi-o repezi. În lături feriră Troienii, Arma-i lucioasă zărind. Dar nu-i fu zadarnică ţinta, Ci nimeri pe al lui Hichetaon fecior Melanipos, Care mergea spre bătaie, şi-n piept îl păli pe la sânu-i; Cade viteazul bufnind şi moartea-i acoperă ochii.

Sare la el Antiloh. Precum un copoi năpădeşte Puiul de ciută rănit, pe care, când iese din cuibu-i, Un vânător îl ocheşte-nainte şi-i seacă tăria; Astfel sări, Melanipe, la tine cu suflet sălbatic Ca să te prade-Antiloh. Dar Hector ia seama şi-aleargă, Iese-nainte. – l întâmpină unde e-ncinsă bătaia.

Cât e de sprinten oştean, nu-i chip să-l înfrunte al lui Nestor Fiu, o tuleşte sfios cum fiara de rău făcătoare, După ce sfâşie un câne sau pe un văcar la cireadă, Fuge-nainte ca leota de oameni să vie-nglotită; Astfel şi el o zbughi. Da ţipete straşnice Hector, Armia lui după el, şi asupra-i lovirile plouă.

Cum el sosi între ai lui, se-ntoarse şi stete-ntre rânduri.

Dar luptătorii Troieni ca leii cei lacomi de carne După povaţa lui Zeus se-nspulber-acum spre corăbii.

Zeul mereu le dă-mbold şi inima-nflacără-ntr-înşii, Moaie, sminteşte pe-Ahei şi le ia biruinţa din mână.

Numai lui Hector vrea el să-i dea izbândire şi slavă, El în corăbii s-arunce văpaia de foc care arde Neobosit, să-mplinească rugarea pustie-a zeiţei Tetis, căci nu-aştepta înţeleptul, puternicul Zeus, Flacăra unei corăbii aprinse să vadă cu ochii.

Şi după asta voia pe Troieni să-i alunge Danaii De la corăbii spre ziduri şi lor să le dea biruinţa.

Asta gândind, el împinge pe fiul lui Priam spre vase, Dar de la sine şi el fioros se dă-n vânt, se răpede Parcă-i turbat ca şi Ares când arma roteşte, ca focul Pustiitor ce s-aprinde pe plai în desişul pădurii.

Gura-i de furie-i spumegă, ochii sub crunte sprâncene Flacări revarsă din ei şi groaznic pe tâmple-i se zbate Coiful mişcându-se-n vânt la zbuciumul marelui Hector, Căci pe viteaz din văzduh îl ajută şi-l apără Zeus, Care pe el îl cinsteşte şi-l umple de slavă: doar singur Luptă cu-atâţia bărbaţi şi-i scris ca viaţa să-i fie Scurtă, căci iată curând îi apropie ziua pieirii Palas Atena, când el o să cadă zdrobit de Ahile.

Luptă viteazul acuma să spargă bărbatele rânduri, Cearcă oriunde e gloată mai multă şi arme mai bune.

Totuşi nu poate răzbi, cu toată râvnirea, şi-Aheii Tot mai ţin piept, înglotire-ncheiată vârtos ca o stâncă 'Naltă pe malul râpos care stăruie tot neclintită, Nu vrea să ştie când vin vâjâind viforoasele vânturi Şi o izbesc clocotind ale undelor namile negre; Astfel în faţa Troienilor stau neclintiţi şi Aheii.

Dar, ca un foc strălucind în gloată zvârlitu-s-a Hector Şi-a năpădit pe duşmani precum o corabie iute Înviforatul talaz mărit de furtuna din nouri O cotropeşte şi-n spumă o-nvăluie toată, iar vântul Urlă-n vintrele năprasnic, de tremură corăbierii Bieţii de spaimă cuprinşi, îi paşte doar moartea de aproape; Astfel şi inim-Aheilor se zbuciuma îngrozită.

Cum năvăleşte năprasnic un leu în cireada de vite, Care cu miile pasc pe o luncă la balta cea mare, Stă între ele păstorul, căci nu se pricepe cu fiara Luptă să dea şi să mântuie vita cornace; de-aceea Dânsul aleargă mereu laolaltă cu boii din frunte Ori cu ceilalţi mai zăbavnici, iar leul la mijlocul turmei Sare şi-ngheară un taur şi vitele fug speriate; Astfel Aheii, de groaza lui Hector şi-a tatălui Zeus, Se-mprăştiară cu toţii. Iar Hector ucise pe unul Zis Perifet din Micena, voinicul născut din Copreus, Care lui Hercule veşti aducea de la crai Euristeus.

Mai puţin vrednic a fost părintele-i care-l făcuse Mult mai destoinic pe el; de sprinten ce-a fost, de cuminte Şi de războinic era un fruntaş în Micena. Şi tocmai El se brodise lui Hector să dăruie o fală mai mare.

Cum el coti să ia fuga, pe muche izbit îi fu scutul Cel pân'la poale de lung, opreliştea ţintei duşmane; Şi-mpiedicat el atunci pe loc se răstoarnă şi coiful Zăngăne-nfricoşător pe la tâmplele lui la cădere.

Hector îl vede lungit, dă proaşcă la el, şi cu lancea Pieptu-i răzbate şi lângă tovarăşii lui îl omoară; Nu mai putea să-l ajute niciunul, cu toată mâhnirea, Toţi aveau groază de Hector. Şi iată că-n faţă-le acuma Vasele-Aheii aveau, înapoi s-aţineau după şirul Vaselor trase-nainte, c-aici năvăliră Troienii, Şi de nevoie se daser-Aheii-napoi de la-ntâiul Rând de corăbii şi aici stătură posmol lângă corturi.

Nu se răzniră prin tabără, şi frica-i oprea şi ruşinea Şi necurmatul îndemn care ei şi-l dădeau laolaltă.

Dar mai presus de oricine. – ncepu să se roage moş Nestor, Veghea Danailor, de fiecare amintindu-i părinţii: „Fiţi, o, prieteni, bărbaţi! Păstraţi-vă-n sine ruşinea Faţă de oameni şi toţi să v-aduceţi aminte de-avutul Vostru de-acasă, de-ai voştri părinţi, de copii şi neveste, Fie că ei vă trăiesc ori poate sunt duşi de pe lume, Eu vă precad şi vă rog, de dragul iubiţilor voştri Staţi vitejeşte şi nu vă întoarceţi la fugă niciunul.”

Asta le zice şi-nflacără inima fieştecărui.

Palas Atena le ia de pe ochi un zăbranic de ceaţă Dată de un zeu, şi limpede acuma văzură Danaii Stolul de vase de-o parte, de alta băteliştea cruntă Şi pe vultanul de Hector şi armia lui de ajutoare Şi pe acei care stau înapoi în răgaz pe de lături Şi pe acei care tot mai luptau pe la repezi corăbii.

Dar inimosului Aias deloc nu-i tihneşte să steie Unde feciorii ceilalţi ai Aheilor şed la o parte, Ci se purta cu paşi mari, umbla pe podele de vase Beldia mare-nvârtind şi bună de luptă-n corăbii, Lungă de coţi douăzeci şi-n aramă vârtos blehuită.

Tocmai ca un călăreţ care ştie deplin călăritul, După ce-adună din stavă vreo patru fugari, le dă drumul Şi de la şes îi alungă pe şleaul spre marea cetate, Şi se aţine pe şleau, de rămân cu mirare privindu-l Mulţi, şi bărbaţi şi femei, cum dânsul, puternic şi singur, De la un cal la celalt de-a rândul el sare pe fugă; 317

Astfel şi Aias pe multe podele de repezi corăbii Tot se purta cu paşi mari şi glasu-i huia pân' la nouri.

Tot mai silea pe Danai cu răcnet-avan să vegheze Pentru corăbii şi corturi. Dar n-avea odihnă nici Hector Unde se afla în duium prin oastea-i cea bine-narmată, Ci ca şi vulturul murg, când zboară ca fulgeru-n stolul Înaripat care paşte pe maluri de râu câteodată, Gâşte, cucoare sau lebede albe gâtoase; tot astfel Hector dă drept înainte şi năzuie-ntr-una spre vasul Care-i cu ciocul cernit; cu mâna-i puternică Zeus Tot îl împinge din urmă şi oastea-mpreună cu dânsul.

Şi-o bătălie-nfocată s-aprinse din nou la corăbii.

Parcă de data dintâi veneau să se-ntâmpine oameni Proaspeţi şi neobosiţi, aşa era harţa de-aprinsă.

Numai un cuget aveau ei acum: pe de o parte Danaii Nu mai vedeau izbăvire de rău decât numai prin moarte, Însă Troienii au toată nădejdea că astăzi vor arde Vasele şi vor ucide pe-oştenii voinici din Ahaia.

Asta cu mintea gândind se-ncaieră unii cu alţii.

Hector ajunse din spate o corabie atunci: era vasul Mândru pe mare pluteţ ce-adusese pe Protesilaos Odinioară la Troia, dar nu-l mai întoarse în ţară.

Crâncen în jurul acestei corăbii se-nghesuie-Aheii Şi cu Troienii dau piept. Nu stau răsfiraţi să aştepte Săgetăturile lor şi nici lovitura de suliţi, Ci de aproape-ncleştaţi şi c-un singur îndemn, cu un suflet, Ei se sfâşie, se bat cu securi şi topoare ascuţite Ca şi cu platoşe mari şi din suliţi cu două tăişuri.

Paloşe multe frumoase-mbinate cu toarte în negru318

Ba de la umăr cădeau la pământ, ba din mâinile celor Care luptau, şi câmpia era potopită de sânge.

Hector o dată de vas apucându-se, nu-l mai slăbise, Zdravăn de creastă ţiind striga la Troieni îndemnându-i: „Repede aduceţi-mi foc, veniţi şi voi droaie, daţi buzna!

Astăzi e ziua de plată, ni-i dată de Zeus să punem Mâna pe vasele care pe-aici au venit fără voia Zeilor şi ne-au adus o groază de amaruri din vina Sfatului dat de mai-mari, care nu mă lăsară pe mine Lupta să dau la corăbii, cu toată a mea vrere şi-a oastei.

Dacă pe-atunci ne orbise pe noi Tunătorul din nouri, Iarăşi acuma tot el ne-mbărbată mereu şi ne nalţă.”

Zise, şi ei spre Argii dau iureş mai tare. Iar Aias Nu sta, fiind nevoit de loviri, ci de teamă se trase Mai la o parte spre laviţa lungă de şapte picioare, Podul de vas părăsind, şi-acolo-ncepu să s-aţie Şi de la vase cu arma înlătura pe oricine, Care-ndrăznea să aducă spre el în corabie focul Şi cu un strigăt avan pe Ahei întărta la bătaie: „Dragilor mei, ortomani din Ahaia, tovarăşi de arme, Fiţi, o prieteni, bărbaţi, şi nu vă lăsaţi pe tânjală.

Oare putem noi să zicem c-avem ajutoare la spate Ori vr'un mai bun stăvilar să ne apere de potopire?

N-avem aproape de noi o cetate-ntărită cu turnuri, Unde să fim apăraţi şi vreo altă putere de oameni, Ci-nghesuiţi de Troienii cei bine-narmaţi pe câmpie Stăm lângă mare pe aici departe de ţară. Nădejdea Toată în arme ne stă şi în vajnica noastră luptare.”

Zice. Şi tot mai vifornic zvânta mai departe cu lancea.

Şi pe oricare troian, care după porunca lui Hector Se-apropia cu tăciunele-aprins de-albiatele vase, Aias mereu îl ochea şi-l lua în primire cu arma; Doi şi vreo zece a răpus lovindu-i aşa la corăbii.