Când Aurora în văl şofraniu începu să răsară Din Ocean, ca lumina la zei şi la oameni s-aducă, Tetis sosi la corăbii şi-aduse-ale zeului daruri; Lângă prietenul mort îl găsi ea trântit pe Ahile Jalnic în hohot plângând. Şi-alături ai lui o grămadă Stau deopotrivă jălind, când iată la mijloc zeiţa Vine, cu drag îl apucă pe-Ahile de mână şi-i zice: „Fiul meu, lasă-l pe el, în odihnă, măcar că ne doare, Dacă-i o dată răpus şi astfel îi scriseră zeii, Tu de la zeul Hefest primeşte mândreţa de arme Nemaipurtate vreodată de alt muritor de pe lume.”

Astfel zeiţa grăi lui Ahile şi-n faţă-i aşterne Armele-aduse, dar zornăie groaznic podoabele toate Şi se cutremură toţi mirmidonii. Niciunul la ele Nesperiat nu le poate privi. Numai el, Peleianul, Cum le văzu, de mânie s-aprinde mai tare, şi ochii Ca o lumină-i străfulgeră înfiorători sub pleoape.

El se desfată ţiindu-le-n mână măreţele daruri; După ce-şi satură ochii privind bucuros la odoare, Glăsuie îndată şi zice lui Tetis cuvinte ce zboară: „Mamă, văd bine că armele sunt de un zeu dăruite, Lucrul e vrednic de zei, căci nimeni pe lume nu-l face, Eu mă-narmez şi mă duc, dar foarte mi-e-n grijă de una: Cât oi fi eu la război, să nu dea de mort şi să intre Muştele-n ranele pricinuite de suliţi, să nască Viermi rozători şi să-l facă batjocură, schimonosindu-i Trupul de viaţă lipsit şi putred s-ajungă cu totul.”

Zâna picioare-de-argint aşa lui Ahile-i răspunse: „Dragul meu, fii liniştit şi să n-ai nici o grijă de asta, Eu am să-l apăr pe el de necruţătoarele goange, Muştele care se-ndoapă din cei care cad la războaie, Chiar dacă zace pe aici de izbelişte până la anul, Nevătămat va fi el de-a pururea ori şi mai bine, Cheamă tu însă pe fiii Aheilor la sfătuire Şi te dezmânie-acolo pe craiul Atrid Agamemnon; Iute găteşte-te-apoi de bătaie şi-ncinge puterea.”

Astfel îi zice şi-i pune în piept cutezare nebună, Iar lui Patroclu pe nări se grăbeşte să-i picure-ndată Balsam şi roşu nectar, ca trupul neputred să-i steie.372

Merge într-asta la marginea mării; dă strigăt Ahile Îngrozitor şi-Aheii se pun în mişcare, s-adună Chiar şi acei care stau pân-atunci odihnind la corăbii, Toţi, şi acei care umblă cu cârma la vase, cârmacii, Şi-ngrijitorii de oaste ce stau de merinde şi hrană Vin să ia parte la sfaturi acuma şi ei, căci Ahile Iar se ivi la război după lungă şedere la corturi.

Vin şovăind ca şi şchiopii cei doi slujitori ai lui Ares, Dumnezeiescul Ulise şi dârzul Tidid Diomede.

Dânşii se sprijină-n lănci, chinuindu-se încă de rane, Şi-n adunare sosind, la locul de frunte se-aşează.

Cel mai în urmă veni al oştirii păstor Agamemnon, Fuse şi el doar rănit, că în valma cea crâncenă Coon Antenoridul cu suliţa îl nimerise pe dânsul.

După ce-Aheii cu toţii în tabără se-ntrulocară, Scoală-se Ahile-ntre ei şi astfel rosti cuvântarea: „Vezi, Agamemnon, că amândurora ni-i nouă mai bine Astfel decât mai-nainte când noi supăraţi până-n suflet Pentru-o femeie am ajuns la cuţite şi-n vrajbă de moarte, Doamne, de ce n-a trăsnit-o zeiţ-Artemida cu arcul, Când am robit-o pe ea la surparea cetăţii Lirnesos!

Nu mai muşcau din pământ la război cu duiumul ai noştri, Măcelăriţi de duşmani cât eu aveam ciudă pe tine; Cine-a putut folosi fără numai Troienii şi Hector.

Nu cred Aheii să uite curând de a noastră sfădire; Dar să lăsăm la o parte trecutul, măcar că ne doare, Şi neînvinsei nevoi să supunem pornirile noastre.

Iată, de astăzi pun capăt mâniei, căci nu se cuvine Neîmpăcat să rămân, să am ciudă de-a pururi. Deci haide, Mână la luptă degrab' pe oştenii pletoşi din Ahaia.

Vreau să dau piept cu Troienii, să cerc şi să văd dacă dânşii Lângă-ale noastre corăbii vor noaptea să mâe; ba-mi pare Că bucuros ar pleca spre odihnă genunchii oricine Fuga-ar putea-n bătălie să scape de suliţa noastră.”

Asta vorbi în sobor. Auzindu-i Aheii vorbirea, Se-nveseliră că pizma din ciudă-i trecu lui Ahile.

Ia dup-aceea cuvântul şi craiul Atrid Agamemnon Şi de pe scaunul său, făr-a merge la mijloc, începe: „Voi slujitorii lui Ares, prieteni, viteji din Ahaia, Bine-i la sfaturi s-asculţi pe un vorbitor. Cuvântarea Nu se cuvine să-i curmi, că-l tulbură, chiar dacă-i meşter; Dacă fac gură prea mulţi, cum poate vorbi oarecine Ori auzi pe ceilalţi? Nu-i chip să răzbată nici glasul Celui mai bun vorbitor. Eu faţă de-Ahile dau seama, Iar fiecare din noi să asculte, să prindă tot graiul.

Mă-nvinuiră de multe ori şi mă mustrară Danaii, Că de la mine-i tot răul. Nu eu sunt de vină, ci numai Zeus, Ursita şi Furia, iasma hoinară prin umbră, Care-n sobor mă făcură din minte să-mi ies ca nebunii Şi să răpesc lui Ahile răsplata ce obştea-i dăduse, Ce puteam eu împotrivă? O zână le pune la cale Toate, fiica mai mare a lui Zeus, Orbirea duşmană, 373

Care sminteşte pe toţi. Ea, moale-n picioare, nu calcă Jos pe pământ, ci în creştetul nostru tot umblă şi-adese Tulbură creierul nostru, ba pune pe unii şi gheara.

Ea, bunăoară, de mult îl scosese din minţi şi pe Zeus, Care-ntre zei şi-ntre oameni se crede a fi mai cuminte.

Dar îl smomi şi pe el, vicleană fiind ca femeie, Hera în ziua când fuse să nască Alcmena pe Hercul, Fala vârtuţii, în Teba cea bine-ntărită cu ziduri.

Zeilor veseli atunci le zise născutul din Cronos: „Daţi ascultare, voi zeilor toţi şi zeiţelor toate, Am să vă spun ceva nou cum inima-mi vrea şi mă-nvaţă.

Moaşa Ilitia scoate-va azi la lumină pe unul Care, când fi-va bărbat, va supune pe toţi megieşii, El e din neamul bărbaţilor care purced de la mine.”

Hera-nălţata, cu mintea vicleană, răspunse lui Zeus: „Numai să nu ne amăgeşti şi s-aduci la-mplinire cuvântul; De-asta eu rogu-te, Olimpianule, acum cu tărie Tu să te juri că pe toţi megieşii ca domn va supune Cel care-n ziua de azi o să fie născut de-o femeie, Unul din neamul bărbaţilor care purced de la tine”.

Zice, şi Zeus nu simte de loc viclenia şi jură Greu jurământ, şi din asta-i se trase orbirea pe urmă.

Hera, plecând dup-aceea din piscul Olimpului, merse Repede-n Argos acasă-ntre Ahei la bărbata femeie A lui Stenelos, eroul purces din Perseus; de şapte Luni era ea-ngreunată, dar Hera a scos la lumină Pruncul 'nainte de vreme şi a împiedicat să se nască Hercule atunci de Alcmena, oprindu-i pe zânele moaşe.

Hera pe urmă se duse cu vestea la Zeus şi-i zise: „Fulgerătorule, Zeus părinte, ţi-aduc bucurie, Iată născut e feciorul ales care-odată domni-va Peste argii, Euristeu: al lui tată-i Stenel Persianul, Sângele tău, şi cuvine-se el să domnească în Argos”.

Zice, şi-n inim-adâncă durere-l pătrunde pe Zeus Şi-n supărarea-i grozavă pe zâna orbirii el iute O şi înşfacă de pletele-i lucii din cap şi se jură Straşnic atunci că-n Olimp şi în ceru-nstelat şi albastru N-o să-i mai calce haina ce-ntunecă minţile toate.

Asta jurând şi cu mâna-nvârtind-o. – i dă drumul din cerul Cel înstelat, de ajunge curând pe ogoarele lumii.

Dar îşi tot plânse orbirea văzându-şi pe Hercule fiul Cum se muncea înjosit la poruncile lui Euristeus.

Astfel a fost şi cu mine pe vremea când marele Hector Armia ne-o pustia lângă tabără pe la corăbii; Nu mă putui dezbăra de smintirea în care căzusem.

Pentru că eu am greşit şi mintea luatu-mi-a Zeus, Vreau să te-mbun şi să-ţi dau sumedenii de daruri. Dar vino Grabnic şi tu la război, îmbărbată şi cetele tale.

Eu mă-ndator la-ndemână să-ţi pun câte-alaltăieri noaptea Ţi-a juruit de la mine Ulise venind pe la corturi.

Ci mai adastă, de vrei, şi nu te pripi să te-ncaieri, Până ce-ai mei juruitele daruri aduc de la mine, De la corăbii, să vezi ce odoare şi bunuri îţi dărui.”

Lui Agamemnon Atrid răspunde şoimanul Ahile: „Tu, preamărite mai mare-al oştirii, Atrid Agamemnon, Poţi la-ndemână să-mi pui, dacă vrei, cuvenitele daruri, Poţi să le ţii, mi-e totuna. Ci haide mai iute să-ncingem Armele, lupta să-ncepem, să n-o mai lungim şi să pierdem Vremea pe-aici, că neisprăvită ni-i truda cea mare.

Vreau să mai vadă pe-Ahile oricine cum seceră-n fruntea Oastei cu suliţa trâmbe duşmane. Tot astfel începeţi Fieştecare din voi cu câte-un duşman a vă bate.”

Dar iscusitul Ulise se scoală şi zice-mpotrivă: „Cât eşti pe arme făcut, tu cel arătos ca şi zeii, Nu îndemna, o, Ahile, pe-Ahei înaintea cetăţii Lupta să-nceapă flămânzi, că mult o să ţie războiul Azi, dacă s-or încleşta între ele a bărbaţilor cete Şi-nduhui-va un zeu într-însele înverşunarea.

Deci sfătuieşte pe Ahei la corăbii cu vin şi cu pâne Toţi să se sature-ntâi, căci hrana-i curaj şi putere.

Cel nebăut şi flămând nu poate să ţie la harţă Cât este ziua de mare şi până ce soarele-apune.

Oricâtu-i el de-ahtiat şi se-mpizmuie la războire, Trupu-i se-ngreuie pe nesimţite şi braţu-i amurte, Setea şi foamea îl moaie şi-n mers i se taie genunchii.

Dar un ostaş care-odată-i sătul de băut şi mâncare Ţine vrăjmaşilor piept şi cât este ziua de mare Plin de curaj se învalmă şi nu mai slăbeşte-n tărie, Armele-n mână ţiind până nu stau din luptă cu toţii.

Hai şi dă drumul oştirii să stea la prânzit înainte.

Iar Agamemnon îndată să-ndrume pe-ai lui după daruri Ca să le-aducă la mijloc aici, să le vadă cu ochii Fieştecare din noi şi-n inimă tu să te bucuri.

Faţă de-Ahei după asta, sculându-se-Atrid, să se jure Cum că el nu s-a atins de Briseis şi n-a fost cu dânsa Cum este data să fie-mpreună bărbat cu femeie.

Fii şi tu însuţi din inimă prietenos, o, Ahile, El dup-aceea la cort să te-mpace c-o masă bogată, Ca întru totul să fii mulţumit şi să-ţi facă dreptate.

Numai aşa, Agamemnon, vei fi tu mai drept şi în ochii Altora în viitor, căci nu e ruşine să cauţi Pe un fruntaş să-l îmbuni, dacă tu l-ai jignit înainte.”

Zise-Agamemnon atunci lui Ulise: „Sunt vesel, Laertiene, că vorbele-aceste le-aud de la tine; Toate tu le-ai cumpănit şi le-ai spus după cum se cuvine.

Gata sunt eu să mă jur, curatul meu cuget o cere, Nu voi minţi doar în numele zeilor. Dar să mai steie Încă Ahile pe-aici, măcar că-i zorit de nevoie.

Staţi şi voi toţi în sobor până când de la cort o să vie Datele daruri şi-oi pune prin jertfă temei împăcării.

Ţie din parte-mi îţi dau o poruncă şi-o sarcin-alege-ţi Din aheime o mână de tineri voinici şi cu dânşii Adu-ne de la corabia mea câte eu lui Ahile Am juruit, împreună s-aduci şi femeile roabe.

Crainicul nostru Taltibiu în tabără iute să-mi puie Gata un vier de jertfire lui Zeus şi zeului Soare.”

Ia şi din parte-i cuvântul Ahile cel bun de picioare: „Tu preamărite mai mare al oştirii Atrid Agamemnon, Lasă tu grijile-aceste pe ziua de mâine-poimâine, Când o s-avem oarecare răgaz la război şi când poate Nu va fi sufletul meu aşa de pornit spre bătaie.

Zac sfâşiaţi pe câmpie ostaşii pe care-i ucise Fiul lui Priam, atunci câ99nd Zeus îi dase mărire.

Dânşii zac morţi şi voi vă poftiţi la băut şi mâncare?

Eu aş sili chiar acum pe Ahei să s-apuce de harţă Pe nemâncate, flămânzi, şi numai spre seară să facem Cină mai mare, îndată ce-om şterge ruşinea păţită.

Mie încalte nu-mi poate tihni nicidecum înainte Nici băutură, nici hrană, căci mort mi-e prietenul, zace Bietul în cortul întins cu tălpile-ntoarse spre uşă374

Şi sfredelit îi e trupul de lănci, şi în juru-i stau soţii Şi-l tânguiesc. De aceea şi mie nu-mi arde de alta, Gândul mi-e numai măcel şi sânge şi vaier de moarte.”

Dar lui Ahile aşa iscusitul Ulise-i răspunse: „Dragul meu, tu, Peleiene, viteazul vitejilor noştri, Tu eşti mai tare ca mine şi mult mai dibaci la răpezul Lăncii, dar eu te-aş întrece cu mult, dacă-i vorba de sfaturi, Sunt mai în vârstă ca tine şi mai ştiutor de-ale lumii; Deci păsuieşte puţin şi ascultă poveţele mele.

Oamenii iute se lehămetesc de bătaie, când arma Prinde să-i culce pe jos ca spicele-n lan pologindu-i.

Mor cu grămada şi totuşi folosu-i puţin la-ncheierea Luptei din partea lui Zeus, cârmaciul războaielor lumii.

Nu pot cu foame pe morţi să-i plângă jălindu-i Aheii, Cad peste zi aşa mulţi şi repede după olaltă.

Cum să răsufle de truda şi zbuciumul încăierării?

De-asta noi trebuie, când oarecine se-ntâmplă să moară, Numai o zi să-l jălim şi pe urmă cu inima tare Să-l îngropăm, iar ceilalţi, care teferi rămân după luptă, Toţi să-şi astâmpere setea şi foamea, ca astfel mai bine Armie de-aramă luând, să ne batem apoi şi de-a pururi Neobosiţi să dăm piept. De aceea să nu mai stea nimeni, Nimeni să nu mai aştepte vr'o altă chemare la arme, Vai şi amar de oricine de-acum mai aşteaptă chemarea Stând la corăbii-napoi. Cu toţii uniţi să dăm iureş, Şi între noi şi Troieni s-aprindem vulvoare cumplită.”

Zise, şi-alese tovarăşi pe fiii slăvitului Nestor, Pe Merione, pe Toas, pe Meges, feciorii lui Files, Pe Melanip şi apoi pe-al lui Creon fecior, Licomede.

Ei împreună se duseră-n cort la Atrid Agamemnon, Unde, o dată cu vorba, şi fapta le fu împlinită.

Şapte tripede, căldări cu picioare, ridică de-acolo Cai douăzeci şi cazane lucioase de două ori zece: Repede iau şi femei pricepute la lucruri măiestre, Şapte la număr, a opta era-mbujorata Briseis, Şi-aur apoi cântărind de zece talanţi, se întoarnă Craiul Ulise urmat de tovarăşii tineri cu daruri, Şi pe la mijlocul sfatului le rânduiesc. De pe scaun Scoală-se Atrid şi Taltibiu cu glasul de zeu între crainici Stă lângă el şi cu mânile ţine un vier spre jertfire.

Scoate-Agamemnon atunci cu mâna din teacă jungherul, Care-i stătea totdeauna atârnat lângă paloşul mare, Taie din părul mistreţului, mânile-nalţă spre rugă Tatălui Zeus apoi. Aheii ceilalţi pe tăcute Stau împrejur cuvioşi şi ascultă cu toţii rugarea Craiului lor, care ochii şi-aţintă spre cer şi se roagă: „Zeus mi-e martor întâi, că e cel mai puternic şi mare, Martor mi-e Soarele apoi, Pământul şi zânele Furii Ce pedepsesc sub pământ pe oamenii care se jură375

Fără temei. Eu mă jur că nu am silit pe Briseis Nici să se culce cu mine şi nici pentru altă nevoie, Şi a rămas neatinsă cât stete la mine în corturi.

Dacă mă jur pe nedrept, Cei-de-sus să mă bată cu toate Relele care le dau păcătoşilor la jurăminte.”

Asta grăi, şi înjunghie cu arma tăioasă mistreţul, Care pe urmă-n adânca genune a mării albastre Peştilor hrană-i zvârlit de Taltibiu. Atunci se ridică376

Între ceilalţi şi le zice aşa cu suspinuri Ahile: „Doamne, că mari sunt păcatele care le dai omenirii!

N-ar fi putut Agamemnon nicicând să mă scoată din fire Şi să mă tulbure atâta, nici roabă să-mi ia cu de-a sila Şi cu pornirea-i aşa să rămâie ne-nfrânt, dacă Zeus N-ar fi voit ca o aşa mare mulţime de-ai noştri să moară.

Mergeţi acuma şi vă ospătaţi ca să-ncepem apoi bătălia.”

Asta rostind, el închide-adunarea ce îndată se sparge.

Toţi se răşchiră şi merg la corabia lor fiecare.

Unii oşteni mirmidoni au grijă de datele daruri, Dânşii le iau şi le duc la corabie, la Peleianul, Unde prin corturi le pun şi dau drumul femeilor roabe; 377

Caii de-acolo spre stavă i-alungă voinicii tovarăşi.

Fiica lui Brises atunci, frumoasă ca zâna bălaie A frumuseţii, cum vede de suliţi străpuns pe Patroclu, Cade cu braţele asupra-i, dă ţipăt de jale şi-şi rupe Sânul şi fragedu-i gingaş grumaz şi obrajii cei rumeni Şi-l căinează femeia şi astfel îi zice bocindu-l: „Scumpe prieten al inimii mele, sărmane Patrocle, Când mă dusei de la cort, te lăsai sănătos şi cu viaţă, Dar la întoarcere-acuma, tu stâlp al oştirii, te aflu Nensufleţit. Cum vine de-a pururi un rău după altul!

Vai, pe bărbatul pe care mi-l daseră tata şi mama Mort îl văzui şi străpuns de suliţi-naintea cetăţii.

Trei mi-au fost fraţii iubiţi, tustrei din o singură mamă.

Dar şi pe dânşii asemenea ziua pieirii i-ajunse.

Însă tu, bun şi milos, când şoimanul Ahile-mi răpuse Soţul meu drag şi mărit, pe Mines, şi-i sparse cetatea Nu mă lăsai să mai plâng, ci tot îmi spuneai că Ahile O să mă ia de nevastă ducându-mă-n Ftia pe mare.

Şi că pe-acolo-ntre-ai lui o să prăznuie ospăţul de nuntă.

De-asta mi-e jale nespus că murit-ai, tu blândul de-a pururi.”

Astfel îl plânse Briseis, şi jalnic femeile roabe Chip că boceau pe Patroclu, nevoia-şi plângeau fiecare.

Iar căpitanii Ahei înconjoară pe-Ahile şi-l roagă Să ospăteze. El nu vrea, suspină şi zice-mpotrivă: „De mă iubiţi şi de vreţi, o, prieteni, să-mi faceţi pe voie, Rogu-vă, nu mă siliţi să m-aşez la băut şi la masă, Inima-mi să-ndestulez, că nemărginit mi-e amarul: Până deseară eu nu-mbuc nimica şi tot o voi duce”.

Astfel Ahile grăind, se împrăştie toţi căpitanii.

Numai Atrizii rămân, cu-Ahile, Ulise şi Nestor, Idomeneu şi moş Fenix, dibaci mânător al telegii, Ca să-i aline-mpietrita durere, dar nu se-nsenină El până n-are să intre în toiul de foc şi de sânge.

Tot la prieten gândind, icneşte din suflet şi strigă: „Nenorocite, prea scumpe prietene, cum câteodată Însuţi în cortu-mi şi tu-mi pregăteai bunătate de masă Harnic şi sârguitor, în vreme ce grabnic Aheii Stau să s-apuce de lupta cea plină de-amar cu Troienii!

Dar tu acuma zaci mort de suliţi străpuns, şi de jale Inima-mi nu vrea să guste măcar băutură şi hrană, Şi-am eu de toate prin cort. Mai grea lovitură ca asta Nu putea alta să-mi fie, nici chiar de-auzeam de moartea Tatălui meu, care-n Ftia tânjeşte şi plânge de dorul Unui asemenea fiu, care-n ţară străină, departe, Pentru Elena-nciumata mai bate război cu Troienii; Nici dacă eu auzeam că murise chiar Neoptolemos, Fiul meu cel ca un zeu de frumos care creşte în Schiros.378

Eu înainte mă tot înşelam cu nădejdea că dacă Singur pieri-voi aicea la Troia, departe de Argos Cel cu păşune de cai, barem tu te-i întoarce în Ftia Şi pe-o corabie neagră şi iute din Schiros acasă Ai să-mi aduci pe copil şi toate-ale mele arăta-i-vei, Oamenii mei şi avutul şi casa-mi cea mare şi-naltă.

Tata Peleus acum ori poate se stinse cu totul Ori, de mai are vr'un pic de viaţă, amărât e de greul Zilelor triste bătrâne şi pururi aşteaptă să-i vie Ştirea cea plină de jale că-i fiul său dus de pe lume.”

Asta zicea el cu plâns: oftau împreună fruntaşii, Fieştecare gândind la tot ce lăsase pe-acasă.

Zeus, cum vede că ei se mai jeluie. – ndată se-ndură Şi cuvântează aşa către fiică-sa Palas Atena: „Palas copilo, tu l-ai oropsit pe Ahile cu totul.

Nu mai vrei oare să ştii, de loc nu-ţi mai pasă de dânsul?

Nu vezi cum el înainte la vase cu ciocuri înalte Stă şi se vaietă după prieten şi-n vreme ce alţii Merseră la ospătat, el rabdă de sete şi foame.

Du-te dar fuga la el şi picură-n pieptu-i nectarul Şi ambrozie suavă ca nu cumva foame să-i fie.”

Zise şi-ndeamnă pe-Atena, dar ea şi-nainte-a fost gata.

Şi ca un vultur cu glas ascuţit şi cu aripi lăţite Zâna din cer prin senin îşi ia zborul. Şi-n vreme ce-Aheii Repede se înarmau prin tabără, ea lui Ahile-i Toarnă în piept picături de nectar şi plăcut-ambrozie, Hrană de zei, ca să nu-i ia tăria genunchilor foamea Nesuferită, şi pleacă-napoi spre Olimp, la palatul Tatălui ei preaputernic. Într-asta curgeau de la vase Oştile. Cum îndesiţi tot zboară din cer îngheţaţii Fulgi, dacă vâjâie crivăţul care-nsenină văzduhul: Multe şi dese, tot astfel răsar de la vase ale oştii Chivăre scânteietoare şi paveze mari gurguiate, Platoşe bine-ncheiate şi suliţi de frasin: le-ajunge Până la cer strălucirea şi râde pământul de-atâta Sclipet de-aramă a oştirii şi duduie de tropăitul Paşilor. Iar Peleianul în tabără se înarmează Şi ca o fiară tot crişcă cu dinţii: subt umbra de gene Ochii jăratic îi ard: nu poate să rabde necazul Care-i pătrunse-n adânc. Turbat pe Troieni, îşi îmbracă Armele ce-i dăruise Hefestos, al Olimpului faur.

Pulpile-ntâiu înfăşoară cu dalbe pulpare de-aramă, Bine-ncheiate în copce de-argint; după asta-şi-îmbracă Pieptul şi spatele-n platoşa cea strălucită şi spada Cea din aramă cu ţinte de-argint şi-o aruncă pe umăr; Pavăza mare, năpraznică apoi o ridică cu stânga: Ea e rotundă şi raze răspânde departe ca luna.

Cum luminos li s-arată pe mare năierilor focul Unui jăratic aprins în faţă pe-o coastă de munte La stăuină, când viforul vâjâitor îi desparte Silnic de-ai lor şi pe marea cea plină de peşte-i tot poartă; Astfel şi pavăza lui, măiestrită minune, străluce.

Şi strălucirea-i ajunge la cer. El în cap îşi mai pune Chivăra grea de metal; ca luceafăru-n creştet îi luce Coiful cu tuiul de cal şi-i flutură-n jur de pe creastă Coam-aurie stufoasă. – nnădită de zeul Hefestos.

Armele-Ahile pe urmă-şi-ncearcă pe sine să vadă Dacă-i şed bine şi lesne le poartă pe mâni şi picioare: Ca şi turnate-s pe el; sunt aripi ce parcă-l înalţă.

Trage din tocul părintelui său după asta şi boldul Mare şi ţapăn şi greu; nu poate să-l clatine nimeni Dintre Ahei; unul singur, Ahile, răsuce cu mâna Suliţa-i, frasinul din Pelion. Ea fusese de Hiron Dată părintelui său ca să fie a bărbaţilor moarte.

Automedonte şi-Alchimos se tot hărnicesc la-nhămatul Cailor, trec peste dânşii curelele. – nstrună-n zăbale Fălcile lor şi-napoi spre cotiga cea bine-ntocmită Frânele-ntind. După aceea deodată luând sclipitorul Bici, care-i stă la-ndemână-n teleagă, s-avântă voinicul Automedonte. – armat se răpede în chelnă şi-Ahile Strălucitor în podoabe ca soarele-n bolta senină.

Strigă pe urmă la caii părintelui său şi-i asmute: „Breazule şi tu Bălane, prăsilă vestit-a zmeoaicei, Seama luaţi şi în tabără voi înapoi să-l aduceţi Teafăr pe al vostru mânar, când fi-vom sătui de bătaie; Nu mă lăsaţi voi acolo să mor ca pe bietul Patroclu”.

Dar de sub ham lui Ahile-i răspunde Bălanul cel vinteş, Capul plecându-şi în jos, de-i cade la vale sub perna Jugului coama stufoasă ce pân'la pământ îi ajunge; Hera-i dă rost de vorbire şi astfel îi zice Bălanul: „Ba te-om scăpa noi şi-acuma pe tine, puternice-Ahile, Dar ţi s-apropie ceasul şi vina doar nu este a noastră, Ci o vrea Zeul cel mare şi neabătuta menire.

Nu pregetarea, nici lenea din parte-ne fură de vină, Când pe Patroclu de arme putură să-l prade Troienii; Cel mai dihai între zei, feciorul zeiţei pletoase Leto-l ucise pe el şi-i dete mărire lui Hector.

Chiar dacă noi am zbura ca Zefirul de iute. – adierea Care-i mai repede-n zbor, tu n-ai vr'un folos, că şi ţie Ţi-este menit să te-omoare un zeu şi un om cu putere.”

Asta vorbi, şi de Furii pe loc năbuşit îi fu glasul.

Însă la asta răspunse deodată-nciudat Peleianul: „Ce-mi prevesteşti tu, Bălane, pieirea? Doar nu e nevoie, Ştiu şi eu bine c-aici îmi este sortit să-mi dau duhul; Bietul, departe de dragii părinţi. Dar nu mă las totuşi Până ce eu pe Troieni nu-i satur acum de războaie.”

Zise şi-n fruntea oştirii cu chiot mâna telegarii.