Astfel în jurul tău, nesăţioase războinic Ahile, Oştile se înarmară în tabăra lor la corăbii; Se înarmau şi Troienii la fel pe tăpşanul câmpiei.

Zeus trimise pe Temis atunci din Olimp, de pe plaiul Cel jgheburos ca să cheme pe zei, la divan să-i adune.

Ea pretutindeni umbla şi-i poftea la palatul lui Zeus.

Fură de faţă cu toţii, şi zeii de ape. – n afară De Ocean şi de zânele care petrec şi viază Pe la izvoare, prin mândre dumbrăvi şi pe lunci înverzite.

Cum au sosit la locaşul lui Zeus, ei toţi laolaltă S-au aşezat în pridvoare de netedă piatră, zidite Tatălui său de Hefest cu şart şi pricepere multă.

S-au adunat la divanul lui Zeus. De-a zânei chemare Seamă ţinu şi Poseidon. Veni între dânşii din mare Şi, de la mijloc, aşa începu să-l întrebe pe Zeus; „Ce ne-ai chemat la divan, tu cel care fulgeri din nouri?

Umbli să pui doar la cale ceva cu Troienii şi-Aheii?

Văd că purcede-n curând şi arde din nou bătălia.”

Fratelui său îi răspunse din scaun aşa împăratul Norilor, Zeus: „Poseidon, ghicitu-mi-ai cugetul care Azi m-a făcut să vă chem. Îmi e de Troieni care-acuma Sunt potopiţi. Eu sta-voi aici în Olimp pe o culme Şi voi petrece privind. Voi zeii ceilalţi după voie Mergeţi la Troia pe câmp unde luptă Troienii şi-Aheii, Volnic e-oricine cum vrea să-i ajute pe unii sau pe-alţii.

Chiar dacă singur Ahile s-ar pune cumva cu Troienii, N-ar putea dânşii cu el să se ţie pe loc o clipită.

Se-nfiorau la vederea viteazului şi înainte, Dar'mite acuma când el e turbat că-i uciseră soţul; Mi-e să nu surpe în ciuda ursitei chiar zidul cetăţii.”

Asta vorbi Cel-de-sus şi aprinse nestinsă-nfocare.

Zeii îndată pornesc la război împărţindu-se-n două; Merge la tabăr-Aheilor Hera şi Palas Atena, Merge cu ele şi zeul Cutremur Poseidon şi Hermes, Dăruitorul de bunuri şi neîntrecut de isteţul.

Vine cu dânşii fălos de putere şi zeul Hefestos Şovâlcăind; clămpănesc picioarele-i slabe sub dânsul.

Ares, din coif strălucind, s-a dus la Troieni şi pletosul Febos Apolon cu el şi Artemida cu tolba, cu arcul, Leto şi Xantos în urmă şi galeşa zân-Afrodita.

Până ce zeii stătură departe de tabără, Aheii Nu mai puteau de mândrie cu toţii că leul Ahile Iar se ivi la război dup-aşa îndelungă şedere.

Dar pe Troieni îi cuprinse un tremur grozav; fiecare Tot se uita cu uimire cum iutele-Ahile în arme Străfulgera între-Ahei ca urgia bărbaţilor Ares.

Dar mai pe urmă când olimpienii iau parte la luptă, 'Nalţă-se Vrajba cumplită ce-ntartă mulţimea, şi ţipă Groaznic Atena ba-ncoace la şanţ, după zidul ahaic, Ba pe la ţărmul bătut de talazuri dă chiot puternic.

Urlă şi Ares în faţă-i asemenea negrului vifor, Ba pe Troieni îmboldind cu ţipete de pe cetate, Ba de pe Dealul Frumos da fuga spre râul Simois.

Astfel, acuma de-o parte şi alta zoreau fericiţii Zei să se bată; chiar ei înde-ei îşi dau crâncenă harţă.

Bubuie straşnic în nouri al lumii şi-al zeilor tată Sus din Olimp; Poseidon răzguduie jos în adâncuri Nemărginitul pământ şi munţii cu piscuri înalte, Tremură poalele, crestele toate-ale muntelui Ida, Vasele-Aheilor şi se cutremură-ntreg Ilionul.

Tremură Pluton în iad, al umbrelor Domn, şi de spaimă Ţipă şi sare din tron ca nu cumva zeul Cutremur Cu zguduirea-i de sus deasupra-i să crape pământul Şi pământenii şi zeii să-i vază cu ochii locaşul, Mucedul negru tărâm, cel urât şi de zei – aşa mare Şi-nfricoşat a fost durătul zeilor, când se ciocniră Unii cu alţii. Naintea stăpânului mării Poseidon Stete ţintaşul Apolon armat cu săgeţi zburătoare; Palas, din ochi scânteind, stătu împotriva lui Ares, Faţă de Hera se puse-Artemida cu arcul de aur, Sora lui Febos, arcaşa ce-mprăştie zarvă prin codri, Zeul câştigului, haidosul Hermes, se prinse cu Leto, Iar cu Hefest se ia râul cel mare cu sorburi afunde, Căruia Xantos îi zic muritorii şi zeii Scamandru.

Astfel s-aprinseră zeii la harţă-ntre ei, iar Ahile Dornic era să dea piept în valmeşa gloată cu Hector, Fiul lui Priam; i-ardea doar atâta să verse dintr-însul Sângele şi să-l îmbuibe pe zeul războiului Ares; Dar împotrivă-i deadreptul a-mpins pe Eneas Apolon, Asmuţătorul de oşti şi-n suflet i-a pus vitejie.

Şi aducând după glas cu Licaon, feciorul lui Priam, I-a cuvântat lui Eneas Apolon, odrasla lui Zeus: „Unde ţi-e fala şi gura, tu sfetnic al nostru Eneas?

Te lăudai într-ai noştri la Troia, când beai la ospeţe, C-ai să te prinzi cu Ahile, să dai bătălie cu dânsul?”

Dar căpitanul Eneas răspunse lui Febos Apolon: „Fiu al lui Priam, Licaon, de ce mă sileşti, pe nevrute Singur acum să mă prind cu ne-nfricoşatul Ahile?

Nu voi sta astăzi de data dintâi ca potrivnic'naintea Celui născut de Peleu. S-a luat după mine pe Ida Încă o dată, când el peste noi la cireadă venise Şi pustii cele două oraşe Lirnes şi Pedasos.

Dar mă feri Cel-de-sus, că-mi dete curaj şi iuţeală, Altfel acolo cădeam zdrobit de Ahile şi Palas, Care pe el l-apăra înainte-i păşind şi zorindu-l Peste Lelegi şi Troieni să zboare cu lancea, să-i zvânte; De-asta niciunul nu poate cu arma să-nfrunte pe-Ahile, Veşnic e-alături de el un zeu care zilele-i cruţă.

Dar şi aşa lovitura-i dă drept şi el nu conteneşte Până ce nu te răzbate prin carne. Dar dacă măsură Dreaptă ne-ar face-o un zeu, nu-mi vine cu una, cu două Dânsul acuma de hac, de-ar fi chiar întreg din aramă.”

Dar lui Eneas aşa-i cuvântează silindu-l Apolon: „Haide, viteze, 'nainte. Te roagă şi tu să te-ajute Nemuritorii cereşti. Tu ai mamă pe fiica lui Zeus, Pe Afrodita, iar el e născut de-o zeiţă mai mică.

Una e fiica lui Zeus şi a lui moş Nereus cealaltă.

Hai dar 'nainte, dă drept cu arme-oţelite, nu-ţi pese De-nfricoşări nicidecum, de vorbele mari şi deşerte.”

Zice şi inimă multă-i insuflă păstorului oastei.

Dânsul în frunte răsare în lucii veşminte de-aramă.

Hera cea 'naltă cu braţe de-omăt luând seama deodată, Că-a lui Anhise fecior îi ieşi lui Ahile 'nainte, Cheamă la sine pe zei şi aşa se vorbeşte cu dânşii: „Frate Poseidon şi Palas, gândiţi şi voi înşiv-acuma Şi chibzuiţi amândoi oare cum e mai bine să facem?

Iată, Eneas acolo 'narmat în strălucie aramă Merge să-adaste pe-Ahile împins de arcaşul Apolon.

Hai împreună pe el de-acolo să-l dăm la o parte; Unul din noi după aceea să ia-n apărare pe-Ahile, Stându-i alături şi multă vârtute să-i dea, ca să fie Plin de curaj şi să ştie că tot îl iubesc şi-l ajută Nemuritorii fruntaşi şi că nişte nevolnici sunt zeii Ocrotitori ai Troienilor la-ncăierări sângeroase.

Doar am venit dinadins noi toţi din Olimp să ne batem Şi s-apărăm de Troieni pe viteaz ca să nu i se-ntâmple Lui vreun rău; mai în urmă el poate să-ndure ce soarta Torsu-i-a la căpătâi, când mama-l născu. Dacă dânsul N-o va şti asta cumva din a zeilor gură, de teamă Poate să şovăie, când vreun zeu o să-i vie potrivnic La bătălie, şi-amarnici sunt zeii când lumii s-arată.”

Zeul Cutremur-pământ îndată-i răspunse zeiţei: „Nu-ţi mai ieşi din sărite, o, Hero, căci nu ţi se cade.

N-aş vrea eu unul la-ntrecere noi să ne punem, să-ncepem Luptă cu zeii ceilalţi, suntem doar cu mult mai puternici.

Haide mai bine din cale deoparte pe deal să ne-abatem Şi să privim, şi lasă-ntre ei să se lupte bărbaţii.

Dacă va-ncepe cumva bătălia sau Ares sau Febos Sau stingheri-vor pe-Ahile şi nu-l vor lăsa să se bată, Numaidecât va urma şi din parte-ne încăierarea.

Dar eu socot că ei foarte curând părăsi-vor bătaia Şi-o vor lua spre Olimp cu zeii ceilalţi să s-adune, După ce fi-vor învinşi în urma lovirilor noastre.”

Asta vorbi cel cu plete albăstrii şi se duse spre zidul Nalt răsărit care fuse durat de Troieni şi de Palas Dumnezeiescului Hercule mai de demult, ca în dosul379

Zidului adăpostit el însuşi să scape de chitul Care, din valuri ieşind, de pe mal îl goni pe câmpie.

Steter-acolo Poseidon şi zeii ceilalţi; nepătrunsă Negură-i îmbrobodi. Şi zeii duşmani de la Troia Se aşezară pe-o muchie din Dealul Frumos lângă tine, Febos Apolon, şi lângă urgia cetăţilor, Ares.

Zeii aşa împotrivă pe gânduri şedeau fiecare, Nu cutezau să s-apuce nici unii din ei de războiul Plin de durere, măcar c-aveau voie de-acum de la Zeus.

Câmpul gemea de oşteni şi de cai şi luceau pretutindeni Arme de-aramă, vuia sub picioare pământul la mersul Celor porniţi în duium. Între tabere înaintară Gata de-ncingere doi luptători şi războinici de frunte, Cel din Anhise născut şi măritul Ahile. Eneas Pasul întâi a făcut şi-a prins s-ameninţe clătindu-şi Creasta vârtosului coif şi-n faţă la pieptu-i de-aproape Scutul ţiind şi rotind o ţapănă lance de-aramă.

Cum îl văzu, se izbi şi Ahile la rându-i ca leul Sfâşietor, când pe el năzuiesc să-l omoare bărbaţii, Liota-nglotită, ţinutul întreg. Întâi leul tot vine Nesocotindu-i, dar cum îl chiteşte cu lancea vreun tânăr Bun de vârtute, el cască, se-ncoardă şi spumegă-n jurul Colţilor, urlă cu toată puterea din sinea-i grozavă Şi de mânie din coadă se biciuie-n coapse şi-n coastă Iute la stânga, la dreapta şi singur se saltă la luptă Şi cu privire-nfocată dă drept să doboare pe unul Din vânători sau el însuşi să cadă la-ntâia-mbulzeală: Astfel cu inima plină de flacără şi bărbăţie Burzuluindu-se tabără-atunci spre Eneas Ahile.

Cum împotrivă păşind s-apropie unul de altul, Cel mai-nainte apucându-i Ahile deodată-l întreabă: „Ce vii, Eneas, tu singur aşa-ndepărtat de oştire? 380

Inima oare te-mpinge cu mine-nadins să te măsuri, Poate-nşelat de nădejde că tu vei putea după Priam Peste Troieni să domneşti? Dar chiar dacă tu mă dai gata, N-o să-ţi dea Priam în mână plocon pentru asta domnia; Are moşneagul feciori şi nu e nevolnic ori tuieş.

Ori poate-ţi dăruie ţie Troienii aleasă moşie, 381

Nişte mândreţe de vii, de livezi şi mănoase ogoare, Dacă tu viaţa-mi răpui? Dar asta cu greu o vei face, Doar te-am mai pus eu odată cu lancea pe tine la fugă.

Oare-ai uitat când erai la cireadă tu singur şi-acolo, Cum te brodii, începui să-ţi dau goană pe muntele Ida Grabnic că-n fugă nici capul tu nu-l mai întoarseşi spre mine?

Te-ai furişat de acolo-n Lirnesos, iar eu cu-ajutorul Celui-de-sus şi-al zeiţei Atena surpat-am oraşul Şi de pe-acolo femei am robit şi luatu-le-am pradă.

Zeus şi zeii ceilalţi pe-atunci te cruţară pe tine, Însă eu nu cred acum să te mântuie cum îţi închipui.

De-asta un sfat îţi dau eu de la mine: ia-ţi talpa-nainte, Cară-te-n gloată şi nu adăsta până când te-ar ajunge Pacostea. Fii mai cu cap, cu păţănii se-nvaţă doar prostul.”382

Dar lui Ahile în sine-ncrezut îi răspunse Eneas: „Nu socoti, Peleiene, că poţi să mă sperii cu vorba Ca pe un prunc. Şi eu îndeajuns mă pricep şi mi-e lesne Să te picnesc cu ocări şi să tai la palavre ca tine; Noi amândoi ne cunoaştem şi neamul, ne ştim şi părinţii.

Am auzit-o demult de la unul şi altul, cu ochii Nu i-ai văzut pe ai mei, nici eu pe ai tăi vreodată.

Cică ţi-e tată prea mult lăudatul Peleu domnitorul, Mamă ţi-e Tetis, a mărilor zână, cea mândră la plete; Eu dimpotrivă mă laud cu neamul din viţă mai naltă, Tata fiindu-mi Anhise şi mama zeiţ-Afrodita.

Unii dintr-înşii acum, ai mei ori ai tăi, au să plângă Pierderea fiului lor, căci nu-nfricoşări de-alde astea Copilăreşti ne vor face pe noi să-ncheiem bătălia.

Însă de vrei să mai fii lămurit şi să ştii mai de-aproape Care mi-e neamul, ţi-o spun, deşi mulţi îl cunosc după nume: Cel care bubuie-n nori născut-a întâi pe Dardanos, Care cetatea Dardania întemeiase când Troia Nu se zidise pe câmp şi nu-i era vatr-aşezată; Ei locuiau pân-atunci la poalele muntelui Ida.

Craiul Dardanos născut-a un fiu, domnitor Erihtoniu, Care era mai bogat decât toţi muritorii din lume.

Stavă de iepe trei mii de-ale lui păşunau într-o luncă Şi fiecare era bucuroasă de mânzul ei tânăr.

Crivăţul, cum le-a văzut prin pajişte bine nutrite, Le îndrăgi şi în chip de comos armăsar cu mai multe S-a-mpreunat şi fătară vreo doispre'ce mânzi de la dânsul.

Când apucau pe mănoasa câmpie buiace să zburde, Ele zburau peste lanuri şi nici nu frângeau măcar spicul; Ori de porneau încurarea pe largile spete-ale mării, Ele uşor se săltau peste creasta spumoaselor valuri.

Pe domnitorul troian, pe Tros, l-a născut Erihtoniu.

Trei au fost fiii lui Tros, luceferi cu toţii în Troia: Ilos, apoi Asaracos şi cel ca un zeu Ganimede, Tânărul cel mai frumos de pe lume; de-aceea şi zeii L-au înălţat în Olimp ca să fie paharnic lui Zeus, Numai de dragul mândreţelor lui între ei să rămână.

Ilos avut-a un fiu întru toate ales, Laomedon; Din Laomedon acesta, Titonos şi Priam se trage Lampos şi Clitiu, apoi Hichetaon, vlăstar al lui Ares, Din Asaracos fu Capis născut şi din Capis Anhise Care-i părintele meu cum e Priam părinte-al lui Hector.

Iată, din astfel de neam şi de viţă sunt eu şi sunt mândru.

Dar pe putere ni-i Zeus stăpân; o sporeşte şi-o scade După cum vrea şi-i abate, căci nimeni nu-i tare ca dânsul.

Însă cu vorba destul, să nu mai stăm noi ca copiii Sporovăind, nu-i vremea şi locul în mijlocul luptei, Lesne-i ca noi înde-noi să ne spunem ocări câte toate, Grele de n-ar încăpea în corabie oricât de mare, Că mlădioasă-i a omului limbă şi poate să-ndruge Multe de toate şi-ntins mai e câmpul de feluri de graiuri.

După cum însă vorbeşti aşa-ţi vor răspunde şi alţii.

Care e totuşi nevoia ca noi să ne ţinem de sfadă Tot cicălindu-ne-aşa între noi ca muierile-adese, Când supărate fiind şi aprinse de procleta Vrajbă, Sar şi se-ncaibără-n uliţa mare şi drum îşi dau gurii, Spun câte sunt şi nu sunt după cum le învaţă necazul?

Însă cu gura tu nu-mi vei abate pornirea spre luptă, Armele-ntâi vor alege-ntre noi. Deci hai mai degrabă Suliţa sus, să cercăm amândoi ce putem fiecare.”

Zise Eneas şi dete cu ţapăna suliţă-n scutu-i Straşnic de tare, şi scutul grozav zăngăni la ciocnire.

Dar Peleianul cu mâna-i vânjoasă dădu la o parte Pavăza-i, înfiorat; se temu că uşor îl răzbate Suliţa lungă izbită de prea inimosul Eneas.

Nesocotitul, uitase de tot că slăvitele daruri, Armele-i date de zeu, cu greu puteau fi dovedite Şi mai cu greu ţăndurite de arme lucrate de oameni; De asta nici scutul acuma nu-i rupse cu boldul Eneas, Aurul pus pe la mijloc în scut îi opri lovitura.

Lancea pătrunse doar două din straturi, ci mai rămăsese Nestrăbătute vreo trei, căci meşterul şchiop ferecase Scutul în straturi vreo cinci; de aramă vreo două, şi două Din cositor dedesubt şi-a cincea de aur la mijloc, Care opri strămurarea de frasin. Zvârli şi Ahile Suliţa şi-l nimeri pe Eneas pălindu-l în scutul Cel rotilat în chenar unde foarte subţire fusese Foaia de aramă şi pielea de bou. Pe acolo pătrunse Frasinul din Pelion şi scutul pocni la lovire; Se ghemui dar Eneas temându-se, şi de la sine Scutul îl dete deoparte. Zbură după el peste spate Suliţa şi în pământ se înfipse răzbind cele două Cercuri, chenare de scut. Eneas, ferit de năpastă, Stete cu spaimă în suflet, cu ochii cuprinşi de mâhnire Necumpănită, căci suliţa se împlântase pe aproape.

Pal-ascuţită şi-a smuls şi cu chiot sălbatic Ahile S-a repezit. Ci de jos Eneas luă într-o mână Un bolovan aşa greu, că n-ar fi putut să-l urnească Doi chiar în ziua de azi. El singur uşor învârtindu-l, Ar fi izbit cu pietroiul pe-Ahile dând iureş asupra-i, Coiful chitindu-i ori scutul, dar el era viaţa să-i scape Şi Peleianul atunci l-ar fi-nsăbiat pe Eneas, Dar de departe văzutu-i-a zeul-Cutremur Poseidon Şi înspre zeii ceilalţi pe loc se îndreaptă şi zice: „Valei, că foarte mi-e jale de bietul Eneas voinicul!

Iată că-l zdrumec-Ahile şi dus e pe lumea cealaltă, Dacă se ia după-ndemnul arcaşului Febos Apolon.

Nu ştie el, un nebun, că nu-i chip să-l scape de moarte?

N-are vreo vină Eneas; de ce dar să sufere amarul Şi să spăşească-n deşert durerile altora dânsul, Care cinsteşte pe zeii cereşti cu prinoase plăcute?

Zeilor, haide pe-ascuns să-l scoatem din mâinile morţii; Tare mi-e nu cumva Zeus să prindă necaz, dac-Ahile Are să-l culce pe el care este menit să rămâie Teafăr, ca nu cumva fără sămânţă şi urmă să piară Neamul dardan care-i place lui Zeus mai mult decât altul Dintre acei care-i are născuţi din femei muritoare.

Dânsul urăşte de-acum seminţia lui Priam. De-aceea Peste Troieni după el domni-va Eneas şi fiii Fiilor lui şi tot neamul purces pân' la urmă dintr-înşii.”383

Hera ochioasa şi vrednica de-nchinăciune răspunse: „Cată cum ştii, o Poseidon, şi cugetă singur în tine, Fie că vrei pe Eneas să-l mântui ori vrei lui Ahile Pradă să-l laşi ca să piară, măcar că e vrednic şi dânsul.

Însă noi două cu Palas Atena am jurat înaintea Zeilor nemuritori şi adese am făcut jurământul, Neamul troian cât e lumea să nu-l apărăm de pieire, Chiar dacă Troia va fi să se mistuie-ntreagă-n vulvoarea Focului lacom, aprins de voinicii feciori din Ahaia.”

Cum auzi cele spuse de Hera, porni spre bătaie Zeul Cutremur, pătrunse în valma cea mare de suliţi Până sosi unde stau la încaier Eneas şi-Ahile; Iute s-apropie atunci de Ahile şi-n ochi îi aruncă Ceaţă, lumina-i luând, şi din pavăză, de la Eneas, Lancea frumos ferecată smuceşte de coada-i de frasin; Şi lui Ahile 'nainte o trânteşte pe jos la picioare, Repede-apoi de pe câmp ridică-n văzduh pe Eneas.

Peste mulţimea de pâlcuri, de cai şi de care Zboară Eneas săltat de a zeului mână şi-ajunge Tocmai la capătul înviforatului zbucium de arme, Unde Cauconii cu armele acum se găteau de bătaie.

Merge cu totul aproape de el şi aşa îl învaţă Zeul-Cutremur Poseidon, rostindu-i cuvinte de zboară: „Care din zei te orbi, o, Eneas, pe tine într-atâta Ca să te apuci în război cu nepregetatul Ahile, Care şi zeilor este mai drag şi te bate pe tine?

Dă-te-napoi, dacă-l vei întâlni, ca să n-ajungi în casa Zeului de sub pământ cumva împotriva ursitei.

Cum va veni însă moartea şi nenorocirea pe-Ahile, Tu să te bizui atunci cu cei mai viteji să te-ncaieri; Nu mai e nici un duşman care-apoi ar putea să te-omoare.”

Zeul aşa-l dumeri, apoi plecă lăsându-l acolo, Iar de pe ochi lui Ahile-i împrăştie repede ceaţa Dată de sus. Şi Ahile, când face ochi mari şi se uită, Vede şi plin de necaz se mângâie-n sinea-i bărbată: „Vai, că o mare minune-mi văd ochii mei astăzi în faţă!

Suliţa-mi iat-azvârlită pe jos, nicăirea nu-i însă Omul spre care o ţintii, din suflet dorind a-l ucide.

Zeii cei nemuritori pesemne că ţin şi la dânsul Şi cugetam că zadarnic o laudă-şi face din asta.

Ducă-se dar pe pustii, că n-o să-i mai vie lui pofta Iar să s-apuce cu mine, când el şi acum de la moarte S-a strecurat bucuros. Dar hai să-mi înflacăr la harţă Aprigii mei luptători şi să iau în primire pe alţii.”

Zice şi zboară-ntre cete şi-ndeamnă pe fieştecare: „Nu mai slăbiţi pe Troieni, Danailor, viţă slăvită, Mergeţi şi nu pregetaţi bărbat cu bărbat să vă bateţi.

Cât oi fi eu de viteaz, mi-e greu să mă iau pretutindeni Dup-acest roi de oşteni şi cu toţi să mă-ncaier eu singur.

Ares chiar el, că-i un zeu, şi Palas Atena ea însăşi N-ar dovedi într-o astfel de-nviforare cumplită, Dar pe cât braţele-mi pot, picioarele-mi şi vârtoşia, N-o să mă las de război şi n-oi şovăi nici o clipă, Ci voi răzbate oştirea duşmană şi cred că niciunul N-o să se bucure, când o să-mi vie pe-aproape de lance.”

Astfel îndemnul i-a fost. Cu strigăt şi falnicul Hector Povăţuia pe Troieni zorind să-l înfrunte pe-Ahile: „Nu vă mai temeţi de el, vitejilor, chiar de-i Ahile, Lesne cu gura şi eu tot ca dânsul m-aş prinde cu zeii, Însă cu arma din greu, căci ei sunt cu mult mai puternici.

Nu tot ce spune putea-va-mplini Peleianul, ci parte Va izbândi, însă parte lăsa-le-va neisprăvite.

De-asta mă duc să-l împieptui, măcar de i-ar fi ca văpaia Braţele, inima-ntocmai de neînfrânt ca şi fierul.”

Astfel mâna pe Troieni. Ei lăncile sus ridicară, Se încleştară din nou şi iar se încinse pârjolul.

Febos venind pe la Hector aşa începu să-l înveţe: „Hector, să nu te mai pui cu-Ahile-naintea oştirii, Ia-l în primire din mijlocul gloatei şi valmei; mi-e teamă Lancea-i să nu te ajungă ori sabia lui mai de-aproape.”

Zise, iar Hector din nou se trase-n duiumul oştirii Înfiorat auzind povaţa din gura lui Febos.

Dar năvăli la Troieni cu piept ferecat în putere Straşnic Ahile răcnind. Întâi el doboară cu arma Pe-al lui Otrinte fecior, Ifition, stăpânul pe multă Armie, cel de o zână Naiadă născut şi de-Otrinte Cuceritorul la poalele ninsului Tmolos, în Hida384

Cea cu pământ roditor. Ahile dând buzna la dânsul, Ţeasta cu lancea-i păli pe la mijloc şi-o sparse în două; Şi răbufnindu-l pe el, îi zise fălindu-se-Ahile: „Iată că zaci la pământ, Ifition tu cel mai năprasnic Dintre oşteni. Pe aici ţi-a fost moartea, departe de locul Naşterii tale, de-a ta părintească moşie de lângă Lacul Gigeic, vultoarea pescosului Hilos şi Hermos.”

Zise fălos, şi el moare, pe ochi i se lasă-ntuneric, Trupu-i zobesc telegarii sub roţile lor la întâiul Şir al bătăii. Pe urmă mai tabăr-Ahile şi-asupra Lui Demoleon Antenorianul, bun meşter în arme, Şi pe la tâmple-l ajunge prin chivăra cea oţelită, Şi neoprită de-aramă prin chivără bate de-a dreptul Suliţa, osul îi rupe şi-ndată-i stropeşte cu sânge Creierul tot, de rămase voinicul secat de a sa vlagă.

Pe Hipodamas, când el din chelna cotigii sărise, Şi o zbughise-nainte, îl arde prin spate cu lancea; Duhul îşi dă Hipodamas şi geme grozav ca un taur Silnic mânat de feciori ca să fie jertfit pe altarul Domnului cel din Heliche, şi-i vesel de asta Poseidon.385

Geme tot astfel şi el când viaţa-i se stoarce din oase.

Merge pe urmă cu suliţ-Ahile spre fiul lui Priam Cel ca un zeu, Polidoros, pe care-l oprea de la luptă Tatăl său Priam, căci prea mult pe el îl iubea, ca mai tânăr Dintre copii şi fiindcă din fugă-ntrecea pe oricine.

Vrând să arate ce-i pot picioarele-atunci, din prostie, Se năpusti el în frunte şi moartea-şi găsi, că pe-acolo Iutele-Ahile, când el o rupse de fugă, cu lancea L-a nimerit pe la spate, pe unde-n cheutoare de aur Brâul se-ncheie şi platoşa e-mpăturită în două; Boldul în spate-i pătrunde şi lângă buric îi răsare.

Geme şi cade-n genunchi, de beznă cuprins e flăcăul După ce-apucă şi ţine spre el măruntaiele sale.

Hector îndată ce vede pe fratele său Polidoros Cu măruntaiele-n pumni, aplecat spre pământ de durere, Ceaţă-i se lasă pe ochi şi-şi iese din minte, nu-l rabdă Inima mult să mai deie târcoale departe. De-aceea, Lancea rotind, la Ahile sări repezit ca văpaia.

Cum îns-Ahile-l văzu, tresări şi în sinea lui zise: „Iată-l, aci e duşmanul meu ce mă zdrobi sufleteşte, El îmi ucise prietenul scump. Să nu mai stăm dară Unul departe de altul ferindu-ne aci-ntre rânduri.”

Crunt pe sub gene privind, aşa-l ameninţă pe Hector: „Vin mai încoa, dacă vrei ca năpasta pe loc să te-ajungă.”

Clatină Hector din coif şi nesperiat îi răspunde: „Nu socoti, Peleiene, că ai să mă sperii cu gura Ca pe-un copil, că şi eu mă pricep îndestul de la mine Să iscodesc şi să-ndrug la ocări şi la necuviinţe.

Ştiu că eşti mare viteaz şi eu mai puţin decât tine.

Soarta ni-i totuşi în mâinile zeilor; ei hotărî-vor Dacă, mai slab chiar fiind, eu nu voi putea să te prăbuş Lancea la tine zvârlind, că şi suliţa mea-i ascuţită.”

Zice şi arma rotind o zboară, dar Palas Atena Numai cu-o singură lină suflare din zbor a întors-o Dând-o spre-Ahile 'napoi; ea ajunse la fiul lui Priam Şi-alunecă la picioarele lui. Aprins după asta S-a năpustit să-l omoare pe el Peleianul, dând chiot Îngrozitor, ci Apolon răpi pe feciorul lui Priam, Lesne de tot ca un zeu şi-n negură deasă-l ascunse.

Dar năvăli după el de trei ori şoimanul Ahile, Lancea de-aramă zvârlind, de trei ori el ceaţa străpunse.

Când mai pe urmă de-a patra sări ca un zeu de puternic, Dete un strigăt avan şi astfel lui Hector îi zise: „Iar de la moarte scăpatu-mi-ai, câne. Şi-acolo, pe-aproape Prăpăstuirea ţi-a fost. Păzit ai fost iar de Apolon, Căruia poţi să te rogi la plecarea ta-n lupta cu suliţi.

Las'că noi iar ne vedem şi atunci isprăvi-voi cu tine, Dacă mi-ajută şi mie vreun zeu. Dar acuma-mpotriva Altora o să pornesc şi spulber pe cine brodi-voi.”

Zise, şi-n ceafă la mijloc pe unul, Driop, îl împunge; El la picioare-naintea lui cade, ci-l lasă pe dânsul Şi pe Demuhos Filetorianul, om vrednic şi mare, Bine-l ocheşte-n genunchi şi-l ţintuie acolo; pe urmă C-o lovitură de sabie-Ahile suflarea i-o curmă.

Pe Laogonos apoi, pe Dardan, a lui Bias vlăstare, El năpădind îi prăvale din car pe-amândoi, cu o lance Pe unul din ei nimerind, pe celalt cu un paloş de-aproape.

Troos Alastorianul, ieşindu-i-nainte, deodată Cade-n genunchi şi se roagă să-l cruţe şi viu să-i dea drumul, Milă să aibă de el ca fiind de o vârstă cu dânsul.

Nu-şi da el seama smintitul că nu-l va muia pe Ahile, N-a fost el doară blajin, cu firea miloasă şi blândă, Ci pătimaş şi zăcaş. De-aceea când Troos precade Ca să se roage de el, în pieptu-i afundă cuţitul Pân' la ficat, de-i răsare ficatul şi sânul i-l umple Sângele negru ţâşnind. Se-ntunecă ochii lui Troos, Viaţa-i răpusă fiind. Şi de Muliu s-apropie Ahile, Lancea sloboade la el şi pe el îl chiteşte-n ureche Şi i-o străpunge de tot. Cu sabia trage-n Eheclos Cel din Agenor născut şi ţeasta-i despică în două, Sabia înfierbântată-i întreagă de sânge, iar moartea Cea-ntunecată şi soarta cea crudă-i învăluie ochii.

Lui Deucalion afund îi dă lovitură. – i înfige La-ncheietur-ascuţişul în braţ unde-i cotul, prin vine, Iar Deucalion rămâne-nlemnit şi cu mân-amorţită Moartea-i în faţă privind. Ahile cu spada-l înjunghie, Capu-i retează şi-ncolo-l răpede-ncoifat, iar voinicul Cade lungit la pământ cu măduva scursă-n spinare.

Repede-Ahile purcede spre fiul fălos al lui Pires, Rigmos, bărbatul venit din a Traciei rodnică ţară, Şi-l nimereşte la mijloc, arama-n plămâni îi pătrunde Şi-l răbufneşte din car. Dă zor Areitou vizitiul Caii să-ntoarcă-napoi, ci în spate-l însuliţ-Ahile Şi se prăvale şi el, de se-nvalmeşă roibii de spaimă.

Cum e când focul pustiu ia razna pe văile afunde, Prin uscătura din plai, şi încinge desişul pădurii, Para suflată de vânt se învolbur-arzând pretutindeni; Astfel Ahile cu lancea trăsnind pretutindeni dă moarte, Parcă-i un zeu în vârtute, şi sângele scaldă pământul.

Cum dacă boii fruntoşi oarecine-şi-njugă şi-ncepe Treierul orzului alb în aria bine-ntocmită, Spicele-ndată se farmă călcate fiind de jugarii Cei mugitori, tot astfel şi caii ce poartă pe-Ahile Calcă deodată şi scuturi şi morţi şi udată-i de sânge Osia toată sub car şi chelna deasupra-i stropită Ba de copitele cailor, ba de obezi de la roate.

Iar Peleianul s-avântă setos de mărire, şi-n mersu-i Sângele-mproaşcă în pulbere mânile-i nebiruite.