Astfel în chip de pârjol ei tot se trudeau în bătaie;

Repede-ntr-asta veni Antiloh să dea glas lui Ahile

Şi-l nimeri înainte la vase cu ciocuri înalte,

Unde stătea-ngrijorat nu cumva să i se-ntâmple ce-acuma

Se întâmplase. Ofta şi zicea el în sinea-i bărbată:

„Vai mie, vai! Oare ce-i că pletoşii feciori din Ahaia

Se îmbulzesc la corăbii şi tot o zbughesc pe câmpie?

Zeii feri-m-ar să nu mi se-ntâmple năpasta ce mama

Mi-a prorocit oarecând. Ea mie mi-a zis că odată

Cel mai voinic mirmidon, când eu voi fi încă pe lume,

Fi-va lovit de Troieni şi va pierde lumina de soare.

Ah, fără doară s-a dus şoimanul Patroclu, abraşul!

Şi-l sfătuisem ca după ce focul duşman va respinge

Calea s-apuce-napoi şi să nu se mai prindă cu Hector.”

Până ce-Ahile cu mintea şi inim-aşa se frământă,

Iată, cu lacrimi fierbinţi se apropie fiul lui Nestor

Şi glăsuieşte la el şi aduce otrăvita solie:

„Vai mie, Ahile, tu fiu de viteaz, auzi-vei din gură-mi

Veste de jale cumplită, ce bine ar fi fost să nu fie!

Bietul Patroclu e mort şi acum e bătaie-mprejurul

Trupului gol, fiind armele-i toate în mâna lui Hector.”

Astfel i-a zis, iar pe el îl acoperă norul durerii,

Iute cu pumnii luând din vatră cenuşă cernită,

Prinde s-o-mprăştie-n capu-i, frumosul obraz înnegrindu-şi; Dumnezeiescul veşmânt i se umple de neagra cenuşă

Şi, tăvălindu-se-n colb, el, cât mi-ţi-i bradul, se-ntinde

Părul şi-l smulge apoi cu mânile schimonosindu-l.

Roabele cele luate-n război de Patroclu şi-Ahile

Prins-au să ţipe vârtos, cu suflet durut, şi s-alerge

Toate din cort spre Ahile, şi toate plângeau, şi cu pumnii

Jalnic în piept se izbeau; se muiau tuturora genunchii.

Sta Antiloh văietându-se-alături cu ochii în lacrimi

Şi-l apuca pe Ahile de mâini; el ofta doar din suflet,

Teamă fiindu-i ca nu cumva el să se-njunghie cu fierul.

Groaznic Ahile a gemut. Îl aude cinstita lui mamă

Din Ocheanos, din fund, de pe lângă bătrânul ei tată, 342

Şi izbucneşte în hohot de plâns, de s-adună-mprejuru-i

Toate surorile ei, Nereidele, zânele mării.

Talia, Glauc-a venit, de asemenea şi Cimodoce,

Speo şi Toe şi Halia cea cu ochi mari şi Neseia

Şi Cimotoe, Actea, Lemnoria şi Amfitoe

Şi după ele au venit şi Iera, Melita, Agave,

Doto şi Proto-mpreună, apoi Dinamene, Ferusa

Şi Dexamene cu ea, Amfinoma şi Calianera

Şi Galatea vestită de mândră, Panopa şi Doris,

Ba şi Nemertes, apoi şi Apseude şi Calianasa,

Maira, pe urmă Climena, Oritia şi Ianasa

Şi Ianera şi cea cu frumoasele plete Amatea

Şi celelalte zeiţe din fundul noianului mării.

Peştera cea argintie îndată fu plină de ele,

Toate în piept se băteau, iar Tetis porni tânguitul:

„Scumpe surori Nereide, auziţi dacă vreţi să cunoaşteţi

Ce-amărăciune, ce caznă sărmanul meu suflet îndură.

Vai mie, mamă de plâns a viteazului cel mai de frunte!

După ce biata născut-am un fiu arătos şi puternic,

Steagul voinicilor, şi-mi răsărea ca o verde mlădiţă,

Doar îl crescui bucuros ca un pom care creşte-n grădină,

Eu cu un stol de corăbii trimisu-l-am tocmai la Troia

Şi la război cu Troienii. Dar, vai, că pe dânsul acuma

N-o să-l primesc de la Troia-napoi la Peleus acasă,

Iar câtă vreme viază şi vede lumină de soare,

Suferă bietul şi nu pot măcar să-l ajut la nevoie.

Totuşi voi merge să-mi caut copilul iubit şi să aflu

Ce supărare l-ajunse, deşi stă departe de luptă.”

Zice şi-ndată din peşteră pleacă şi-alături de dânsa

Zânele plânse pornesc. Despică-se-n preajma lor valul

Apelor. Când pe mănoasa câmpie troiană sosiră,

Ele de-a rândul pe mal suindu-se toate stătură,

Unde pe-aproape de Ahei stau dese-nşirate corăbii.

Dânsul ofta dureros, când mama-i cinstită venindu-i

Ţipă şi-n hohot de plâns îi cuprinde cu braţele capul

Şi, tânguindu-se amar, îi zice cuvinte ce zboară:

„Ce plângi, tu fătul meu scump? Ce rău şi ce jale te-apasă,

Spune şi nu-mi tăinui. Împlinit e din partea lui Zeus

Tot ce-ai poftit înainte, când braţe ai-nălţat şi fierbinte

Tu l-ai rugat să dea-n lături pe-Ahei la corăbii,

Până tu n-ai să-i ajuţi, şi să sufere amarnice-nfrângeri.”

Dar din adânc suspină şi răspunse şoimanul Ahile:

„Mamă iubită, e drept că pe voie făcutu-mi-a Zeus;

Ce-mi foloseşte de-acum dacă dus îmi e scumpul tovarăş,

Bunul Patroclu, la care ţineam ca la nici un prieten,

Ba ca pe sine-l iubeam. Mi-e dus, l-a ucis acum Hector

Şi l-a prădat de acea grozăvie, minune de arme,

Mândrele odoare primite în dar de la zei de-al meu tată,

Când unui biet muritor pe tine te-au dat de soţie.

Bine-ar fi fost dacă tu rămâneai între zânele mării

Şi-ar fi luat de femeie părintele-mi pe-o muritoare.

N-aveai să suferi acuma durerea nespusă de mare

După căderea feciorului tău, că pe el de la Troia

N-o să-l primeşti înapoi, căci mie mi-e silă de viaţă.

Nici nu mai vreau între oameni să fiu pân'ce n-are să-mi cadă

Hector 'nainte sub lance zdrobit, cu viaţa plătindu-şi

Astfel păcatul – omorul lui Menetiade Patroclu.”

Dar cuvântatu-i-a Tetis, cu faţa scăldată de lacrimi:

„Fiule, dacă-i cum spui, puţine sunt zilele tale,

Doar şi pe tine te ajunge veleatu-n curând după Hector.”

Tare se-nverşun-atunci şi zice şoimanul Ahile:

„Ah, de-aş muri chiar acum, dacă nu mi-a fost dat să mi-l apăr

Soţul de moarte. El, bietul, se stinse departe de ţară,

Vai, şi de mine avea tocmai nevoie să-nlătur blăstemul.

Iată-mă dar osândit, eu nu mai văd scumpa mea ţară,

Nu l-am scăpat pe Patroclu şi nici pe ceilalţi, pe ortacii

Mei de război care droaie pieriră de mâna lui Hector,

Ci la corăbii stau lipcă, netrebnic-a ţărnii povară,

Eu care printre Ahei în tabără cel mai destoinic

Sunt şi am fost la război, că la sfaturi mai buni sunt şi alţii.

Piară-ntre zei şi-ntre oameni dihonia şi învrăjbirea,

Piară mânia ce scoate din fire chiar oameni cu minte,

Patima care-i mai dulce ca mierea când picură-n pieptul

Omului, tot se strecoară şi-n sinea lui creşte ca fumul;

Astfel pe mine m-aprinse necazul pe-Atrid Agamemnon.

Dar să lăsăm la o parte trecutul, măcar că ne doare,

Şi să supunem a inimii noastre pornire cu sila.

Eu mă voi duce pe loc să dau faţă cu Hector, călăul

Celei mai scumpe fiinţe. Sunt gat-a primi lovitura

Morţii, oricând va vrea Zeus şi zeii ceilalţi să mi-o deie.

Nu fu de moarte scutit nici Hercule nebiruitul,

Care iubit era foarte de tatăl său Zeus. Ursita

Capăt îi puse şi lui, şi pizma cea vajnic-a Herei.

Astfel şi eu care-am parte de-o soartă totuna cu dânsul

M-oi odihni, dacă mor. Deci înaltă mărire vreau astăzi,

Vreau ca troienele toate, dardanele mândru-gătite

De pe obrajii cei tineri cu mâinile lor amândouă

Lacrimi să şteargă, să geamă mereu văduvite de mine;

Seamă să-şi deie deplin că demult n-am pus mâna pe arme.

Nu mă opri dar, deşi mă iubeşti, doară n-ai să mă-ndupleci.”

Zise, iar cea cu picioare-argintii lui Ahile-i cuvântă:

„Fiule, drept este tot ce mi-ai spus. E frumos să dai mână

De ajutor la prieteni, de cruntă pieire să-i aperi,

Dar strălucitele-ţi arme frumos măiestrite-n aramă

S-află în mâna duşmanilor. Hector le poartă el însuşi

Şi se mândreşte cu ele, ci lauda-i şi bucuria

N-are să dăinuie mult, că-l adulmecă moartea de-aproape.

Stai la o parte, nu te grăbi să te arunci în bătaie

Până ce nu vezi cu ochii sosirea-mi aicea la tine,

Mâne chiar pe mânecate la zeul Hefest mă voi duce

Şi-o să-ţi aduc o mândreţe de arme lucrate de dânsul.”

După ce asta vorbi, de la fiul ei pleacă zeiţa

Şi la întoarcere zice surorilor, zânelor mării:

„Voi afundaţi-vă acum în adâncul albastrelor ape

Mergeţi acasă la tata, vedeţi pe bătrânul Nereus,

Căruia spuneţi-i tot; eu pe 'naltul Olimp mă voi duce

Şi m-oi ruga iscusitului meşter Hefestos să deie

Fiului meu, dacă vrea, lucitoare şi falnice arme.”

Zice, iar ele pe loc se cufundă în undele mării.

Tetis, zeiţa cu albe picioare, ia drumul şi merge

Sus pe Olimp să-i aducă-armătura cea neîntrecută.

Iute picioarele ei spre culmi o purtau. Iar Aheii,

Tot urmăriţi de duşmani, fugeau încă tot mai departe

Spre Helespont şi grozav aolind ajungeau la corăbii.

Nu mai putură din luptă la tabără-Aheii s-aducă

Trupul lui Menetiad, tovarăşul drag lui Ahile;

Iar îl sosise din urmă-nglotirea cu caii şi Hector,

Fiul lui Priam, ca focul de neobosit în putere,

Leşul de trei ori atunci îl apucă de talpă viteazul

Gata să-l ia înapoi şi tare striga la tovarăşi,

Însă de trei ori pe el de la leş îl împinseră Aias

Vijelioşi amândoi, dar el bizuindu-se-n sine,

Ţapăn aci se aruncă prin clocot, aci se aţine,

Chiuie din răsputeri, dar nu se dă-n lături o clipă,

Cum pe la ţară păstorii nu-i chip de la vita răpusă

Leul cel roib să-l alunge, când fiara-i lihnită de foame;

Astfel pe fiul lui Priam acum şi războinicii Aias

Nu pot să-l sperie, nici de la mort să-l abată de-o palmă.

Hector era să ia trupul şi s-aibă învingere mare,

Dar a venit la Ahile în zbor din Olimp să-i dea veste Vinteşa

Iris, să-l mâne la arme, ci fără să ştie

Zeus şi zeii ceilalţi. Ea fuse trimisă de Hera,

S-apropie şi aşa începu pe viteaz să-l îndemne: „Scoală-te.

— Ahile, tu cel mai năpraznic oştean de pe lume,

Scapă pe mort, pe prietenul tău, după care se-ncinse

Lângă corăbii încaier cumplit. Se omoară-ntre dânşii

Unii în juru-i sărind să-şi mântuie-n tabără mortul,

Alţii să-l ducă la Troia, bătuta de vânturi; dau buzna

Toţi se îndeasă tehui, dar Hector avan ca niciunul

Cată să-l ia înapoi şi e tare dorit să-i răteze

Capul din fraged grumaz şi-n ţeapă să-l tragă, hainul.

Hai dar, nu sta odihnind; ia seama şi teme-te.

— Ahile Nu cumva pradă s-ajungă Patroclu la cânii din Troia.

Mare ruşinea-ţi va fi, dacă el ciopârţit o să-ţi vie.”

Dar pe zeiţă-a 'ntrebat-o fugaciul, măritul Ahile:

„Care din zei te-a trimis vestitoare la mine, o Iris?”

Vorba-i întoarse zeiţa-aripată cea iute ca vântul:

„Eu sunt trimisă de Hera. – nchinata soţie a lui Zeus,

Fără s-o ştie-al ei soţ în slavă-ntronatul şi zeii

Nemuritori care şed pe-a Olimpului culmi troienite”.

Zise zeiţei atunci şoimanul Ahile: „Dar spune-mi

Cum pot să intru-n război? Duşmanii au armele mele

Şi-altele acuma să-ncing nu lasă iubita mea mamă

Până ce n-o văd cu ochii pe dânsa sosită la mine.

De la Hefestos ea-mi spune că arme frumoase mi-aduce;

Arme măreţe la fel eu nici nu cunosc de la altul

Bune pe mine de pus, afară de scutul lui Aias

Telamonidul. Dar el socot că-naintea oştirii

Stăruie acum şi dă moarte cu suliţa pentru Patroclu.”

Dar lui Ahile răspunse aripata şi sprintena Iris:

„Bine cunoaştem şi noi că alţii au armele tale,

Du-te tu însă aşa pe la şanţ să te vadă Troienii.

Poate cumva, speriindu-se, ei se vor trage din luptă

Şi vor putea să răsufle voinicii feciori din Ahaia

Şi vor avea după caznă un pic de răgaz la bătaie.”

Asta zicându-i, se mistuie zâna cea sprintenă Iris.

Dragul lui Zeus Ahile se scoală-n picioare, iar Palas

Scutul cu ciucuri de aur i-aruncă pe umerii zdraveni,

Şi cu un nor auriu îi împresură capul zeiţa,

Iar de la capu-i se-nalţă o flacără strălucitoare.

Cum e când fumul pornit din cetate-n văzduh se înalţă

În depărtatul ostrov, pe unde vrăjmaşii sub ziduri

Luptă-mprejur, iar ceilalţi tot ies de la ei din cetate

Ziua şi-ntr-una se bat, ci în urmă, când soarele-apune,

Focuri de facle pe zidul cetăţii aprind şi lumină

Multă se-nalţă-n văzduh ca să vadă şi locuitorii

Cei dimprejur să-i ajute cu vasele, să-ndepărteze

Cumpăn. – aşa lui Ahile din capu-i răsare văpaia

Până la cer. Dând fuga la şanţ după zid el s-aţine

Mai la o parte de-Ahei urmând chibzuita povaţă

Dată de Tetis, şi ţipă de-acolo vârtos. De departe

Strigă şi Palas şi-nsuflă Troienilor spaimă de moarte.

Cum este sunetul pătrunzător ce răsună din gura

Trâmbiţei, când nemiloşii duşmani o cetate-mpresoară,

Tare tot astfel a fost şi strigătul dat de Ahile.

Cum i-auziră puternicul glas de aramă, cu toţii

Se îngroziră Troienii, iar caii comoşi începură

Carele a-ntoarce-napoi, simţiră că nu este-a bine

Şi vizitiii-şi pierduseră cumpătul, dacă văzură

Para cumplită ce tot îi arde lui Ahile în creştet

Nepotolită, năprasnic aprinsă de Palas Atena.

Tare de trei ori atunci da strigăt la şanţ şi de trei ori

Valmeş fugiră Troienii cu soţii de arme, şi-n valmă

Douăsprezece vieţi pieriră-ntre roate şi suliţi,

Oameni viteji şi de frunte cu toţii. Voios după asta

Scoaser-Aheii din toi, îl luară la ei pe Patroclu

Şi pe năsălii-l purtau. În juru-i jălind s-adunară

Iute tovarăşi de-ai lui. Între dânşii veni şi Ahile;

Dus şi cu lacrimi fierbinţi căuta la iubitul prieten,

Care, de suliţi străpuns, zăcea fără viaţă pe targă;

El la război îl trimise cu cai, cu telegi, şi pe dânsul

Nu-l mai primi înapoi şi mort i se-ntoarse din luptă.

Hera, zeiţa-nchinată, dădu într-aceea poruncă

Neostenitului soare mai iute-n Ocean să apuie.343

Soarele apuse-n curând şi mândrii Ahei încetară

Sângerătorul încaier, războiul amar tuturora.

Se-ndepărtară Troienii la fel de pe câmpul de sângiuri

Şi telegarii buiaci de la carele lor sloboziră

Şi s-adunară la sfat înainte ca ei să cineze.

Oblu ei stau în picioare, nu poate să şadă niciunul,

Groaza-i cuprinse pe toţi, că Ahile din nou se ivise

După ce el încetase de mult să ia parte-n bătaie.

Fiul lui Pantus întâiul se scoală-ntre ei, Polidamas

Cel chibzuit, care singur vedea înapoi şi-nainte,

Soţul lui Hector, o dată născut într-o noapte cu dânsul,

Dar biruia Polidamas în sfat şi cu armele Hector;

Binevoindu-le dânsul aşa începu sfătuirea:

„Daţi-vă seama temeinic, prieteni. Povaţa din parte-mi

E s-apucăm spre cetate, să nu aşteptăm până mâne

Lângă corăbii pe câmp, departe ni-i doară cetatea.

Cât avu ciudă pe-Atrid Agamemnon duşmanul acela,

Mult mai uşor ne-a fost nouă să batem război cu Aheii.

Mă bucuram eu de masul oştirii pe lângă corăbii,

Plin de nădejde fiind că pune-vom mâna pe vase:

Lucrul se schimbă de-acuma, mi-e teamă grozav de Ahile,

Fiară de aprig fiind, el n-o să mai stea pe câmpie,

Unde Troienii şi-Aheii-şi-mpart deopotrivă la mijloc,

Între corăbii şi deal, războinica înverşunare;

Ţinta-i acum o să fie oraşul, femeile noastre,

Hai dar 'napoi în cetate; ascultaţi-m. – aşa o să fie;

Numa-ntunericul nopţii acum îl opri pe Ahile.

Dacă şi mâne, când el înarmat o să tabere-ncoace,

Ne-ar nimeri pe aici, cunoaşte-va bine tot insul

Cine-i Ahile şi-ar fi bucuros dacă scapă cu fuga

Teafăr în Troia, căci mulţi din oştenii Troieni o s-ajungă

Hrană la câni şi la vulturi, ferească-ne auzul de asta!

Însă de-om face cum eu spun, cu toate că greu ne-ar fi nouă,

Noaptea ţinea-vom puterea-ntrunită-n oraş, şi păzită

Fi-va cetatea cu zidul, cu porţile-nalte de scânduri

Bine cioplite şi lungi, cu zăvoare vârtos zăvorâte;

Noi dimineaţa din zori, încingându-ne armele, sta-vom

Jur-împrejur pe la turnuri, şi amar îi va fi lui Ahile,

Dac-ar veni de la vase şi-ar vrea să ne-mpresure zidul.

El o să plece 'napoi săturându-şi de-atâta-alergare

Caii cu gâtul înalt purtaţi în tot felul sub ziduri.

N-o să mai aibă curajul să deie năvală-n cetate,

Ci o să-l sfâşie cânii 'nainte ca el să ne-o surpe.”

Clatină Hector din coif, se încruntă şi-ndată-i răspunde:

„Hei, Polidamas, nu-mi place vorbirea rostită de tine,

Dacă ne-nveţi s-apucăm înapoi şi-n oraş să ne-nchidem,

Nu vi-i destul cât aţi stat ca-n temniţ-acolo sub ziduri?

Vestea mergea mai demult şi lumea zicea că oraşul

Tatălui meu este cel mai bogat în aramă şi-n aur.

S-au irosit îns-acum de la case-avuţiile mândre,

Parte trecură ca schimb în Meonia, ţara plăcută, 344

Parte în Frigia numai de când oropsitu-ne-a Zeus,

Însă de-acuma când el, împăratul olimpic, îmi dete

Slavă şi bat la corăbii pe-Ahei şi-i înfund pe la mare,

Nesocotite, să nu mai ţii obştii aşa cuvântare.

N-o să te asculte niciunul de-ai noştri, că n-o să dau voie, Haide mai bine să facem cu toţii cum eu vă voi spune: Cina luaţi-v-acuma prin tabără printre şiraguri Şi căutaţi dup-aceea de pază, vegheaţi fiecare; Dacă de-avutu-i cumva e prea îngrijat oarecine, Las' să-l aducă să-l dea în folosul obştesc al oştirii; Asta mai bine-i şi nu să se bucure-Aheii de dânsul.

Iar dimineaţa din zori, înarmându-ne noi să începem Mai viforoasă bătaie pe lângă corăbii. Şi dacă E cumva drept că Ahile în tabără iar se ridică, Lui o să-i fie mai rău, de se bizuie-ncoace să vie.

Nu voi fugi de la crâncena harţă, ba chiar mă voi pune Mai cu temei până biruie dânsul ori eu voi învinge: Nici nu alege războiul şi cade chiar cine ameninţă.”

Asta le zise şi spusa-i cu chiot primiră Troienii, Nesocotiţii, că Palas Atena-i scosese din minte, Şi lăudară povaţa cu totul greşit-a lui Hector Şi defăimară vorbirea temeinic-a lui Polidamas.

Ei dup-aceea prin oaste la cină s-au pus. Iar Aheii Stau la priveghi cât e noaptea bocind şi jălind pe Patroclu.

Bocetul jalnic al lor îl începe-ntre dânşii Ahile.

El ucigaşele mâni pe pieptul ortacului pune, Geme şi-oftează mereu. Cum leul frumos-încomatul, Când vânătorul de cerbi din negrul bunget îi răpeşte Puii prin peşteră ascunşi, iar el dup-aceea când vine, Văile plin de necaz cutreier. – adulmecă-ntr-una, Doar va găsi pe duşman, şi geme turbat de mânie; Astfel, Ahile din greu suspinând, mirmidonilor zice: „Vai mie, vorbă deşartă grăit-am în ziua aceea Când pe Meneţiu voiam să-l mângâi acasă la dânsul Şi pe fecioru-i slăvit îi spuneam că-i aduc la Opunta345

După ce năruie Troia şi capătă parte din pradă.

Însă nu-s toate dorinţele noastre-mplinite de Zeus; Scris ne-a fost nouă acelaşi pământ de la Troia cu sânge Să înroşim amândoi. Nici eu doar acasă la mine N-o să mă-ntorn, şi de tata bătrânul Peleu şi de mama N-o să mai fiu eu primit; pe-aici o să-mi fie mormântul.

Iar dacă eu am să intru-n pământ după tine, Patrocle, N-o să te pun în mormânt până nu-ţi voi aduce-nainte Capul şi armele aceluia care-ndrăzni să te-omoare, Şase perechi de Troieni, toţi oameni aleşi, înaintea Rugului am să-i înjunghii ca eu să răzbun a ta moarte.

Tu ai să stai îns-aicea întins pân-atunci la corăbii, Unde o să şadă-mprejur şi te-or plânge şi noaptea şi ziua Roabele noastre din Troia, Dardanele cele pieptoase Ce-am dobândit amândoi cu puterile noastre, cu arma, Când cucerit-am oraşe bogate, ticsite de oameni.”

Astfel Ahile grăi şi îndată zori pe tovarăşi Mare căldare cu apă să puie pe foc ca să spele Neamânat pe Patroclu, să-i cureţe cheagul de sânge.

Puseră dânşii cazanul pe focul aprins, după asta Apă turnară şi lemne pe sub pirostii grămădiră, Flacără aprinse să-mpresure repede vasul şi apa Se încălzi. Şi când fierse în vasul de aramă, spălară Trupul şi-l unseră apoi cu olei şi cu balsam de nouă346

Ani, i-astupară pe urmă mulţimea de proaspete rane Şi-l aşezară-ntr-un pat. Şi întreg, de la cap la picioare, Leşu-mpânziră şi puseră asupra-i o mantie albă.

Împrejurând după asta pe-Ahile stăteau mirmidonii Toţi laolaltă cu gemete noaptea jălind pe Patroclu.

Zeus atunci a grăit soţiei şi soru-sei Hera: „Iată dar, ai izbutit, mărita mea doamnă, tu, Hero, L-ai ridicat la corăbii pe-Ahile cel iute ca şoimul, Parcă sunt ploduri de-a tale pletoşii feciori din Ahaia.”

Hera-nălţată din grai aşa se iuţi către Zeus: „Ce fel de vorbă-mi spui mie, tu vajnice fiu al lui Cronos?

Dacă şi-un biet muritor lipsit de priceperea noastră Poate să vie de hac unui alt muritor de pe lume, Dar' mite eu care sunt mai presus de oricare zeiţă Şi după neam şi fiindcă ţi-s doară femeie, soţia Celui mai mare-ntre zei şi de care toţi zeii ascultă, Nu era eu să-mi răzbun, duşmanilor eu să fac răul?”

Asta vorbeau amândoi între dânşii, în vreme ce Tetis Cea cu picioare-argintii sosi la Hefestos, în casa-i Cea înstelată, cu veşnice ziduri de aramă, şi aleasă Printre palate zeieşti, durate de şchiopul Hefestos, Ea îl găsi năduşind şi harnic rotindu-se-n preajma Foilor, unde găta douăzeci de căldări cu picioare347348

Vrând la pereţi să le-aşeze în sala cea bine-zidită.

El fiecăreia-i puse sub talpă o roată de aur, Ca la divanul zeiesc de la sine să poată să intre Şi să se-ntoarcă-napoi, o minune de măiestritură.

Ele mai gata erau, numai toartele meşteşugite Nu le lipise şi ţinte bătea şi voia să le prindă.

Meşterul tocmai la asta lucra în minuta când Tetis Cea cu picioare-argintii veni pe la dânsul acasă.

Cum a văzut-o, sub văl sclipitor i-a ieşit înainte Haris cea plină de farmec, soţia vestitului meşter, 349

Mâna i-o strânse cu drag şi aşa începu s-o întrebe: „Cum de vii oare la noi, cinstito şi draga mea Tetis, Îmbrobodită-n strai lung? Tu n-ai prea venit înainte, Haide-năuntru, vei fi ospătată frumos ca un oaspe.”

Asta zicându-i, o duse în casă pe zâna cea dalbă Şi o pofti pe un jeţ. Cu ţinte de-argint era jeţul Cel făurit şi frumos şi avea scăunaş de picioare.

Dânsa dă fuga pe urmă şi cheamă pe marele meşter: „Vino încoace, Hefestos, te caută Tetis pe tine.”

Meşterul, prealăudatul beteag, îi răspunse zeiţei: „Vrednică de-nchinăciune şi cinste-i zeiţa din casă, Ea mă feri de primejdie, mă izbăvi la-nfricoşata-mi cădere, 350

Când de ruşine câinoasa mea mamă voia să m-ascundă, Eu fiind şchiop. Ce caznă şi chin era bietul să sufăr!

Dar în al mării noian la sânu-i primitu-m-a Tetis Şi Evrinoma, copila Oceanului, râul vârtelnic, Unde cu ele stătui nouă ani meşterind la podoabe, La-ncolăcite brăţări, cheutori şi verige şi salbe.

Stam într-o peşteră-n fund. Cu murmur de spume Oceanul Jur împrejur îmi huia fioros, dar nimeni acolo Nu mă ştia tăinuit, nici zeii, nici oamenii; numai Ele ştiură, zeiţele, mântuitoarele mele.

Tetis acum e la noi; de-aceea dator mă simt foarte Binele tot să-i plătesc zeiţei cu plete de aur.

Tu ca pe-un oaspe primeşte-o şi dă-i bunătăţile toate Până ce foii aşez la o parte şi sculele mele.”

Zise, şi de la ilău gâfâind uriaşul se scoală, Şchiop el fiind; picioarele-şi deapănă slabe sub dânsul, Lasă el foii deoparte de foc şi uneltele toate Şi le culege-ntr-o ladă de argint şi luând un burete Ud, el îşi şterge obrajii şi mâinile-i negre amândouă, Şterge vânjosu-i grumaz şi pieptul păros şi îmbracă Haina, ia grosul toiag şi şovâlcăind după asta Iese pe uşă. Sub el, tropăind mărunt îl ajută Fete durate din aur, dar vii ca fecioarele-aieve; Au deopotrivă cu dânsele minte şi glas şi tărie Şi-nvăţătură la lucru de mână deprins de la zâne; Ele se străduie alături de bunul stăpân care trudnic Merge şi-aproape de Tetis pe tron strălucit se aşază.

Prietenos o apucă de mână şi-ncepe s-o-ntrebe: „Cum de vii oare la noi, cinstita şi scumpa mea Tetis Îmbrobodită-n strai lung? Tu n-ai prea venit înainte.

Spune-ne păsul întreg, sunt gata să fac ce vei cere, Numai în mână să-mi stea şi să fie cumva cu putinţă.”

Tetis, de plâns podidită, aşa lui Hefest îi răspunse: „Oare mai e în Olimp, Hefeste, vr'o altă zeiţă Care-avu parte de chinuri mai multe, mai grele ca mine Singur-aşa între zeiţe menită de Zeus să sufăr?

Dintre zeiţele mării pe mine m-a dat ca soţie Unui bărbat muritor, lui Peleus, pe care cu totul Fără de voie-l luai în căsătorie. El jalnic Zace pe-acasă topit de bătrân. Şi-acum alta pe capu-mi: După ce biata născut-am fecior arătos şi puternic, Steagul voinicilor, şi-mi răsărea ca o verde mlădiţă, Doar îl crescui bucuros ca un pom care creşte-n grădină, Eu cu un stol de corăbii trimisu-l-am tocmai la Troia Şi la război cu Troienii. Dar vai, că de-acolo pe dânsul N-o să-l primesc înapoi la tata-i Peleus, acasă, Iar câtă vreme viază şi vede lumină de soare Suferă bietul şi nu pot măcar să-l ajut la nevoie.

Fata pe care pe-ales ca răsplată-i dăduser-Aheii, Craiul Atrid i-a luat-o cu sila-napoi, iar Ahile Sta după dânsa tânjind. Dar iată că-n urmă Danaii Fură-nfundaţi de Troieni la corăbii, aşa că de-acolo Nu era chip să mai mişte. Trimiser-atunci dup-Ahile Oameni de frunte să-i numere lui sumedenii de daruri, Totuşi el nu vru să-i scape de cumpăna asta pe dânşii, Dar mai pe urmă cu armele lui a-narmat pe Patroclu Şi l-a trimis la bătaie-nsoţindu-l cu armie multă.

Ei s-au bătut cât e ziua de mare la Porţile Schee Şi până-n seară oraşul era cucerit dacă Febos Nu da mărire lui Hector şi nu-l omora pe Patroclu Unde lupta el în frunte, când mare pârjol le făcuse.

De-asta eu rogu-te acuma feciorului meu, care bietul Are puţin de trăit, tu iară să-i dai armătură, Pavăză, platoşă, coif şi bine-ncheiate pulpare.

Armele şi le-a pierdut cu prietenul său împreună, De-asta şi zace pe jos şi de jale se mistuie-Ahile.”

Meşterul cel năzdrăvan Hefest îi răspunse zeiţei: „Fii liniştită, tu Tetis, de asta să n-ai nici o grijă, Hei, dac-atât de uşor aş putea să ţi-l scap de la moartea Cea blestemată pe el, când bietul în gheare-o să-i cadă, Cât de uşor o să aibă frumoasele arme de care Iar minuna-se-vor mulţi, când au să le vadă pe dânsul!”

Astfel îi zice şi-acolo lăsând-o, la foi se grăbeşte, Foii întoarce spre foc şi începe cu dânşii să umble.

În douăzeci de cuptoare pornesc dintr-o dată să sufle Foii cu toţii şi focul aprind cu suflarea-n tot chipul După dorita măsură, mai repede sau mai alene Cum socoteşte Hefest şi după cum cere şi lucrul.

El cositor în jăratic aruncă, bucăţi de aramă Tare, scump aur gălbui şi argint. Pe-un trunchi dup-aceea Pune o mare şi grea nicovală şi iute-ntr-o mână Ia un ciocan barosan şi-n mâna cealaltă un cleşte Şi-ntruchipează întâi o năprasnică pavăză-mare.

O-mpodobeşte-mprejur, cu un cerc întreit o încinge Strălucitor de metal. Cureaua-n argint e lucrată, Arma-i făcută din cinci metalice straturi. Deasupra El cu priceperea lui închipuie multe podoabe.

La început făureşte pământul şi cerul şi marea, Soarele-n veci călător şi luna rotată şi plină, Stelele toate, ale cerului zodii şi mândra-i cunună, Cloşca cu puii, pe urmă Hiadele şi Orionul351

Cel luminos, ba şi Ursa, ce-i zice şi Carul cel mare Care, ochind Orionul, pe loc în văzduh se roteşte, Singurul care nu scapătă-n apele lui Ocheanos, 352

Plăsmuie două frumoase cetăţi locuite de oameni, Unde se văd nişte nunţi şi chef de nuntaşi şi ospeţe, Şi-unde sub zarea de facle miresele ies din iatacuri Şi sunt pornite-n oraş. Şi cântec de nuntă răsună353

Tare, la horă se prind jucăuşii şi-acolo-ntre dânşii Fluiere şi alăute ţin hangul. Femei grămădite354

Stau în picioare la porţi şi alaiul privesc cu mirare.

Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă, Dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie Răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase Plata, o spune-n vileag, celalt că nimic nu primise; De-asta ei vor amândoi ca judeţul s-aleagă ce crede, Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul, Crainicii însă-i opresc şi fac linişte. Judecătorii355

Şed la judeţul lor sfânt pe trepte de netedă piatră, Ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici356

Şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata Judelui, care, rostind judecata, mai drept o să fie.

Iată şi-oraşul celalt. În arme lucind două taberi Zidu-mpresoară şi au fiecare osebită părere, Unii să darme oraşul ori numai în două să-mpartă Toat-avuţia din dalba cetate. Dar locuitorii Nu se-nvoiră şi-n taină-narmaţi se gătiră de-o cursă.

După ce tineri băieţi şi femei de-ale lor se suiră La metereze şi stau cu bătrânii de pază la ziduri, Ei o porniră, şi-n frunte purceseră Palas şi Ares, Care din aur erau şi numai cu straiul de aramă, Mari şi frumoşi în podoabe de arme cum zeii s-arată Şi vederoşi între ei. Mai scundă-n făptură-i oştirea.

Când după asta sosiră la locul ce lor li se pare Bun de pândire, la râul din care beau vitele apă, Dânşii s-ascunseră acolo cu armele lucii de aramă, Iar mai încolo departe se puseră doi să dea veste Cum ar vedea că s-apropie boii şi oile albe.

Turmele vin în curând şi cântă din nai după ele Veseli doi tineri păstori care nu bănuiau viclenia.

Asta văzând cei ascunşi deodată răsar, şi dând busta Peste cirezi şi în turme de oi arătoase şi albe, Ei le răpesc şi apoi pe-amândoi păcurarii i-omoară.

Oştile atunci auzind, de unde stăteau adunate, Zgomotul asurzitor de la turme, pe cai s-aruncară, După duşmani o porniră şi îndată-i ajunseră acolo.

Se înşirară pe mal şi se încleştară-ntre dânşii Şi începură a se bate cu lănci ascuţite de aramă, Vrajba ia parte şi Valma şi Zarva şi Iasma pieirii, Care, pe-umăr având o haină-mproşcată cu sânge, Ba pe răniţi îi apucă prin tabără, ba pe cei teferi, Ba pe un mort, de-i duce târâş de picioare prin luptă.

Oamenii parcă sunt vii, se încaieră şi se învalmă Şi se muncesc, şi deoparte şi alta, să-şi mântuie morţii.

Zeul închipuie apoi un mare ogor cu pământul Moale şi gras şi de trei ori brăzdat şi pe dânsul cum ară357

Mulţi arători şi jugari şi-i mână-ntr-o parte şi alta.

Iar la întors înapoi, îndată ce-ajung la răzoare Vine un om după ei şi le-ntinde cu mâna paharul Şi le dă vin desfătos. După asta se-ntoarnă la brazdă Dânşii, din nou se încoardă să-şi ducă la capăt aratul.

Glia, măcar că-i de aur, în urmă-i negreşte şi pare Ca un pământ răscolit. Şi-aceasta fu mare minune.

Mai izvodeşte şi-o holdă frumos răsărită, pe unde358

Seceri tăioase ţiind tot seceră lanul argaţii, 359

Dese poloagele cad şi s-aştern rânduite pe brazde; Altele malduri le-adună, fac snopi şi le leagă cu paie, Trei legători se tot străduie la măldurit. După aceia Vin copilandri, mănunchiuri le strâng şi pe braţe le cară Şi la legat le predau, iar la mijloc tăcut e stăpânul; 360

Stă cu toiagul pe-o brazdă şi caută vesel la dânşii.

Sub un stejar la o parte vătafii-ngrijesc de mâncare, După ce-njunghie un bou încălat; iar femeile alături Mestecă albă făină gătindu-le-argaţilor prânzul.

Mai făureşte-o mândreţe de vie. – ncărcată de struguri, Viţa, butucii-s de aur, ciorchinele toate sunt negre.

Şi în haragi de argint se sprijină viţa prin vie, Face un şanţ de oţel împrejur şi un gard după asta361

Din cositor. Numai una-i cărarea ce duce spre vie, Drumul bătut la cules de toţi purtătorii de struguri, Fetele acolo, flăcăii fac haz şi tot zburdă şi cară Poama măşcată şi dulce-adunată-n panere-mpletite; Stă pe la mijlocul lor şi din sunătoare-alăută362

Farmecă un băietan, cu viers mlădietic, subţire Zice cântarea lui Linos. Şi ei îl ascultă-nsoţindu-l, 363

Chiuie, cântă şi ţupăie toţi şi frământă pământul.

Face şi-o ciurdă de boi cu ţapeşe coarne, cum boii, Unii de aur şi alţii din alb cositor, o iau razna Dintr-un ocol şi, mugind, o întind la păşune spre malul Râului cel vuitor unde cresc îndoioasele trestii.

Patru păstori, şi tuspatru de aur, păşesc după vite, Nouă zăvozi după ei se dau repezi. 'Naintea cirezii Groaznici s-arată doi lei, care-nhaţă cu colţii un taur Mare, răgaci, iară el, fiind tăvălit de dihănii, Muge năprasnic. Din urmă, vin iute voinicii cu haita; Sfâşie leii atunci puternicul taur şi, lacomi, Sorb măruntaiele, sângele-i negru. Zadarnic păstorii Fiarele-alungă şi-asmuţă zăvozii să sară la dânşii, Cânii se dau la o parte şi nu se îndeamnă să-i muşte, Numai s-apropie, latră şi iară se-mprăştie-n lături.364

Meşterul faur vestit mai face pe o vale frumoasă Pajişte mare pe unde-s păşunile oilor albe, Şi-acoperite colibe şi staule şi saivane.

Mai făureşte pe scut el meşterul încă şi-o horă365

Tocmai ca hora ce-n marea cetate la Cnosos odată Pentru pletoas-Ariadna vestitul Dedal a făcut-o.366

Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime367

Joacă-mpreună în cerc şi cu mânile prinse deolaltă.

Fetele toate au gingaşe rochii de în şi flăcăii Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca oleiul, Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur, 368

Săbii de aur au ei, de curele de-argint atârnate.

Dânşii acum cu picioare deprinse la horă se-avântă

Foarte uşor ca şi roata ce-n mână deplin potrivită369

Câteodată olarul, şezând, o încearcă de merge;

Ţopăie-acuma cu toţii în şiruri şi joacă-n tot chipul.

Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec

Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul

Zice din liră-ntre ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,

Se învârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei.370

Zeul pe margini la scut ca chenar mai închipuie râul

Mare, grozav, Oceanul, noian care-ncinge pământul.371

Cum isprăveşte cu marele, trainicul scut, iscusitul

Faur lucrează şi-o platoşă mai luminoasă ca para

Focului, face şi-o chivără bine-ncheiată la tâmple,

Tare şi împodobită, şi-i pune o creastă de aur;

Din cositor îndoios mai făcu el şi două pulpare.

După ce meşter-Hefest slăvitul făcu armătura

Toată, de jos o ridică şi merge şi-o-mbie zeiţei.

Dânsa, luând de la zeu strălucita comoară de arme,

Pleacă din ninsul Olimp zburând ca un uliu la vale.