Astfel luptau împrejurul corăbiei bine podite Când la Ahile veni şi-i stătu înainte Patroclu Trist şi cu lacrimi fierbinţi şi plânsu-i cura ca izvorul Care-şi prelinge pe-o coastă de stâncă cernite şiroaie.

Cum îl văzu pe prieten Ahile. – i fu milă de dânsul Şi glăsui către el rostindu-i cuvinte ce zboară: „Ce ţi-e, Patrocle, de plângi asemenea unei fetiţe Care se ţine de maică-sa-n drum, îi dă zor s-o ia-n braţe Şi de pulpan-apucând-o, o tot stinghereşte din fugă Şi se tot uită cu lacrimi în ochi şi se roagă s-o ieie?

Tocmai aşa, o Patrocle, verşi picuri de fragede lacrimi.

Ai tu ceva de vestit mirmidonilor poate sau mie?

Ori numai tu auzit-ai vreo ştire sosită din ţară?

Tată-tău, fiul lui Actor, s-aude că tot mai viează Şi-ntre ai săi mirmidoni mai vieţuie tata-mi Peleus, Singurii care, de mor, ne vor umple de jale nespusă.

Ori mi te doare pe tine că-n tabăra lor la corăbii Seceră moartea pe-ai noştri plătindu-le nelegiuirea?

Spune şi nu-mi tăinui, să o ştiu împreună cu tine.”

Tu suspinat-ai din greu şi ai zis, călăreţe Patrocle:319 „Scumpe prietene Ahile, tu, fruntea vitejilor noştri, Nu-mi bănui, că prea-i mult necazul ce sufer-Aheii.

Toţi căpitanii Danai, care fost-au în capul oştirii, Zac la-corăbii răniţi din suliţă ori din săgeată.

E săgetat şi voinicul născut din Tideu, Diomede, E-nsuliţat şi Ulise vestitul în lănci şi-Agamemnon, Şi din săgeată e-mpuns şi biet Evripilos în coapsă.

Leacuri destule ştiu vracii, de-aceea şi cată de dânşii Ranele lor lecuind. Dar tu eşti sălbatic, Ahile.

Doamne fereşte vreodată şi eu să mă supăr ca tine!

Tu al pierzării viteaz, la ce vei fi bun mai pe urmă Dacă nu-i aperi acuma pe-ai noştri de-a morţii urgie?

Neîndurate, desigur că nu ţi-a fost tată Peleus, Nu ţi-a fost mamă nici Tetis, din valuri născutu-te-a marea, Stânca din cremenea ei, aşa împietrit eşti la fire.

Dacă cumva te fereşti de vreo prorocie ştiută, Dac-a ta mumă cinstită vreo taină ţi-a spus de la Zeus, Hai şi trimite-mă-ncalte pe mine cu oaste de-a noastră; Poate s-aduc vreun bine Danailor, poate să-i mântui.

Dă-mi mie armele tale să-ncing şi să par la vedere Tocmai ca tine, că poate duşmanii pe loc se vor trage Şi vor putea să răsufle voinicii feciori din Ahaia, Cei cotropiţi, şi avea-vor un pic de răgaz la bătaie.

Noi odihniţi pe urmă putea-vom uşor să respingem Pe obosiţii Troieni departe de vase şi corturi.”

Astfel smintitul se roagă de Ahile, menit doar îi fuse Singur să-şi ceară prilejul de moarte şi nenorocire.

Dar se împizmuie-Ahile cel iute ca şoimul şi zice: „Valei, ce vorbă mi-ai spus, Patrocle, tu viţă din Zeus?

Mie nu-mi pasă de vreo prorocire pe care-aş cunoaşte-o, Nici de la Zeus îmi spuse vreo taină cinstita mea mamă, Ci numai una mă doare grozav şi mă chinuie-ntr-una, Că mi-a luat înapoi răsplata trudirilor mele, El care-i Domn mai puternic, măcar că-i de o seamă cu mine; Asta mă doare cumplit, că mult pătimii pentru dânsa.

Tocmai pe-aceea ce-Aheii pe-ales ca răsplată-mi dădură Şi-am câştigat-o cu arma, când eu cucerit-am Lirnesos, Fără ruşine Agamemnon pe ea mi-a răpit-o din mână Parcă-aş fi fost venetic, un nemernic şi vântură-lume.

Dar să lăsăm la o parte ce-a fost, că doar nu-i chip în tine Veşnic mânia să porţi. Şi-apoi am şi spus-o-nainte: Ciuda mea nu va-nceta fără numai în ziua când focul Luptei şi clocotul ei va ajunge cumva la corăbii.

Hai dar îmbracă pe spate vestitele arme ale mele.

Pune-te-n frunte şi du pe ai noştri şoimani la bătaie, Dacă e drept că un nor de Troieni s-a lăsat la corăbii Cotropitor şi Aheii pe ţărmul bătut de talazuri Stau încolţiţi şi abia o bucată de loc le rămâne Şi-naintează spre ei cu toate puterile-i Troia Cutezătoare. Hei, Doamne, că nu-mi văd de aproape ei faţa Coifului meu strălucind! Ce iute ar fugi şi cu trupuri Gropile ar mai bucşi, dacă astăzi Atrid Agamemnon N-ar fi cu mine-nvrăjbit. Ei tabăr-acum ne-o-mpresoară, Moarte-ameninţă pe-Ahei şi nimeni nu-i apără. Lancea Lui Diomede Tidid nu mai fulger-acum căpiată Nici mai aud de departe cu greaţă un strigăt din gură Lui Agamemnon Atrid, răsună doar glasul lui Hector Crâncenul tot mai zorind pe ai lui, care acuma cu chiot Şesul întreg îl cuprind şi biruie-n luptă pe-ai noştri.

Dacă, Patrocle, tu vrei de la vase năpasta să-nlături, Tabără din răsputeri ca nu cumva ei să ne-nscrume Vasele şi să ne ieie putinţa de-ntoarcere acasă.

Ia îns-aminte şi-ascultă-mă, eu îţi dau sfatul din urmă: Dacă din partea Danailor vrei să mă bucur de-o mare Cinste şi vază, şi-Atrid să-mi aducă-napoi pe Briseis, Floarea mândreţii, ba chiar însoţită cu daruri bogate, Cum de la vase-i alungi, întoarnă-te, chiar dacă Zeus Cel care bubuie-n nouri te-ajută să capeţi mărire; Singur tu nu căuta fără mine să lupţi cu Troienii Şi bătălia să-nchei, că mare necinste mi-ai face, Nici bucuros de război, când tu pe Troieni o să-i zdrumeci Armia comănduind, s-o duci înaintea cetăţii; Mi-e nu cumva din Olimp la tine-mpotrivă să vie Unul din pururii zei, că prea-i este drag lui Apolon Neamul din Troia. Deci dă-te-napoi dacă vasele mântui; Las'pe câmpie ceilalţi mai departe să-şi ducă războiul.

Zeus părinte, tu Palas Ateno şi Febos Apolon, Fie ca nici un troian să nu scape de moarte, niciunul Dintre Ahei, numai noi amândoi să fim teferi, ca astfel Troia cu ziduri cu tot să fie de noi pustiită.”

Astfel atunci amândoi cuvântară în vreme ce Aias Sub lovituri începuse să şovăie-n luptă, îl frânse Voia lui Zeus şi arma duşmanilor tot aţintindu-l, Luciul său coif, într-una plesnit pe la tâmple, da sunet Straşnic şi-o ploaie de suliţi într-una îi curgea peste creasta Coifului său măiestrit. Iar umăru-i stâng obosise Ţapăn mereu ţiind scutul pestriţ, şi măcar că Troienii Nu-i dau o clipă răgaz cu armele, nu-l zguduiră.

Tot gâfâia el din greu opintind; un pârâu de sudoare I se scurgea de pe trup şi abia mai putea să răsufle, Singur în harţă fiind şi încercuit de primejdii.

Muzelor, spuneţi-mi voi, a'Olimpului locuitoare, Cum au dat foc la corăbii Troienii şi-au vrut să le ardă?

Hector cu-o sabie mare de-aproape a izbit pe-a lui Aias Lance de frasin, şi-ndată la gâtu-i, sub vârful de-aramă I-a retezat-o; dar Aias Telamonianul cu mâna Totuşi ştirbita sa lance a rotit, şi departe de dânsul Vârful de aramă se rostogoli zuruind la cădere.

Inima lui de viteaz deodată cu spaimă-nţelese C-asta-i de sus, de la zei, şi că Zeus înalt-tunătorul Cazna-i făcu de prisos voind pe Troieni să-i înalţe, Aias se trase din toi, şi ei în corabie focul Puseră, şi în curând se lăţi vâlvătaie nestinsă, Coada corăbiei prinse să ardă-mprejur. Iar Ahile Seama luă şi cu palmele-şi dete în coapse şi zise: „Sai, o mărite Patrocle, te suie-n teleagă şi zboară.

Iată, văd focul duşman la corăbii, văd flacăr-aprinsă, Vasele mi-e să nu pierdem, că nu ne mai scapă nici fuga.

Iute încinge-te-n arme, căci oastea-am să-adun deîndată.”

Asta el zice. Patroclu se ferecă-n lucie aramă, Pulpele-nfăşură-n dalbe pulpare întâi şi le prinde Cu cheutori de argint. La pieptu-i pe urmă-şi-ncinge Platoşa cea înstelată. – nflorată-a nepotului sprinten Al lui Eac şi pe umăr şi-aruncă un paloş de-aramă320

Şi bolduit în argint şi o pavăză vajnică mare, Pune şi-n capu-i vânjos o chivără bine lucrată, Sus cu o coadă de cal cu creastă ce fâlfâie groaznic.

Ia două ţapene lănci şi bine le-mpumn-amândouă.

Suliţa soţului său, care-i grea, oţelită şi mare N-o ia Patroclu, nu poate doar altul să umble cu dânsa, Numai Ahile-ntre-Ahei îşi putea învârti fioroasa Lance de frasinul din Pelion dăruită de Hiron Tatălui său oarecând spre a fi a vitejilor moarte.

Pe-Automedonte zori să-i înhame mai repede caii, El dup-Ahile i-a fost tovarăş mai vrednic de cinste, Cel mai statornic fiind fără preget să-i stea la poruncă.

Automedonte îndat-a-njugat telegarii cei repezi, Şargul şi Breazul, doi zmei ce zburau pe câmpie ca vântul.

Harpia cea-nspulberată pe ei lui Zefir îi fătase La păşunat pe o luncă, spre apele lui Ocheanos.

El mai alătur-apoi la cotigă pe mândrul Pedasos, 321

Cal dobândit de Ahile la spargerea Tebei, şi-i sprinten Calul; deşi-i muritor, se întrece cu cei fără moarte, La Mirmidoni într-aceea tot umblă Ahile grăbindu-i Arme să-mbrace cu toţii prin corturi. Întocmai ca lupii Lacomi de carne şi plini de tărie nespusă într-înşii, Care pe munţi, undeva, când cerbul cornaciu doboară, Prind să-l înhape, şi toţi au fălcile roşii de sânge, Şi dup-aceea în haită se duc la izvorul cu apa Întunecată şi apa limpesc cu o limbă subţire Doar pe deasupra şi varsă tot sângele supt şi li-i pieptul Tare şi ne-nfiorat, că plin e hrănitul lor pântec; Astfel păreau Mirmidonii, mai marii şi toţi căpitanii Şi vizitiul voinic al nepotului bun de picioare A lui Eac; Între ei stăruia şi da zor Peleianul, Caii cu carele lor şi oamenii gata să fie.

Repezi corăbii cin'zeci fuseser-aduse de-Ahile, Dragul lui Zeus, la Troia; şi avea fiecare din ele Câte cin'zeci de bărbaţi, dibaci la vâslitul pe laviţi.

El rânduise vr'o cinci să fie mai mari peste oaste, Oameni de-ai lui, credinceri, care-i fuseră lui sub poruncă.

Una din cete o mâna la război căpitanul Menestiu, Fiul cerescului râu Sperheos şi al Polidorei Cea din Peleus născută, frumoasă la chip, muritoare Împreunată c-un zeu, cu neobositul Sperheos; Dar după nume părinte-i fu Boros, al lui Perieres Fiu, care dând sumedenii de daruri ca zestre de nuntă Pe Polidor a luat. O ceată era sub Eudoros Fiul copilei lui Filas, o fată, mândreţe la horă, Care-i zicea Polimela. Pe ea ucigaşul lui Argos O îndrăgise văzând-o cu fetele prinsă la jocul Zânei vânatului cea înarmată cu arcul de aur, 322

Şi în cămara de sus furişându-se repede Hermes Izbăvitorul, cu ea se uni şi născu pe Eudoros Cel arătos, alergaci ca nealtul şi vrednic în arme.

Când Ilitia, zeiţa ce-ajută la naşteri, pe dânsul Teafăr în lume l-a scos şi văzu el lumina de soare, Fiul voinic al lui Actor, Ehecle, a luat de soţie Pe Polimela dând zestre la nuntă o groază de daruri, Iar pe Eudoros moş Filas acasă-l crescu îngrijindu-l Şi-i era drag ca un fiu. Venea după asta din gloată Pâlcul al treilea dus de Pisandru, feciorul războinic Al lui Memal, care-a fost mai tare ca toţi mirmidonii La mânuitul de lănci, dar nu-l ajungea pe Patroclu.

Iar înglotirea a patra în capu-i avea pe moş Fenix, a cincea Pe-al lui Laerches fecior, pe falnicul Alchimedonte.

După ce-Ahile pe toţi sub mândrele lor căpetenii I-orândui pe deplin, le ţinea cuvântare bărbată: „Nu uitaţi voi, mirmidoni, ce vorbe rosteaţi la corăbii Şi-nfricoşaţi pe duşmani fălindu-vă, când de mânie Încă eram stăpânit. Mă mustra fiecare zicându-mi: Rău mai eşti tu, Peleiene, cu fiere hrănitu-te-a mama, Om fără suflet ce eşti, la corăbii ne ţii cu de-a sila; Haide mai bine-napoi să ne-ntoarcem acasă pe mare, Dacă ţi-e inim-aşa copleşită de pizmă şi ciudă.

Astfel cârteaţi adunându-v-adese. Dar iat-acum ziua Faptelor mari de război, după care oftaţi înainte.

Hai dar, oricine-i bărbat să lupte vârtos cu Troienii!”

Asta grăindu-le, el le spori vitejia şi-avântul; Ei auzindu-şi pe Domnul, mai tare-ndesiră a lor rânduri.

Ca şi un zid ce la casa cea-naltă zidaru-l încheie Piatră cu piatră zidind, de înfruntă turbatele vânturi Se îndesară tot astfel şi coifuri şi scuturi boltite, Paveze, chivăre, oameni se tot răzimau înde-sine Şi s-atingeau încomatele coifuri de crestele lucii La o clintire din capete, că aşa era multă desimea.

Dar mai întâi înaintea oştirii întregi se gătiră Automedonte şi Meneţianul, erau cu un suflet Gata-nainte-a porni la război. După asta Ahile Merse la cort şi luând capacul deschise un sipet Împodobit şi frumos; i-l pusese-n corabie Tetis, Mama-i cu talp-argintie; ticsindu-l cu haine, cu mantii Nerăzbătute de vânt, cu cergi şi covoare miţoase.

Printre veşminte era şi o mândreţe de cupă, din care Nici un bărbat nu băuse vr'odată-n afară de dânsul, Nici închinase la zei, la niciunul, afară de Zeus: Cupa din sipet luând, o curăţă el cu pucioasă Şi după asta o spală cu limpede apă el însuşi Spală-se-n urmă pe mâini şi toarnă în cupă vin negru, Şi în ogradă la mijloc, în vreme ce-nchină el paos, Roagă-se-n slavă privind, îl aude de sus Tunătorul: „Zeus tu cel de departe, al Dodonei stăpâne pelasgic, Domn al Dodonei, iernatică ţară, pe unde se culcă323

Preoţii, Selii, pe jos cu picioarele-n veci nelăute; 324

Dacă vreodată, când eu m-am rugat, auzitu-mi-ai graiul, Şi m-ai cinstit pedepsind cu amar pe Ahei la corăbii, Iarăşi ascultă-m-acuma şi ruga din nou împlineşte-mi.

Eu am să stau înc-aici la staniştea vaselor noastre, Dar pe prietenul meu îl trimit la război cu-o mulţime De mirmidoni. Dă-i slavă, tu Cel care bubui în ceruri.

Inima i-o îmbărbată şi fă tu ca Hector să ştie, Dacă, el singur fiind, e meşter cumva la bătaie Bunul tovarăş al meu, sau numai atunci neatinse Fulgeră braţele lui, când şi eu sunt alături de dânsul.

După ce alungă potopul şi focul departe de vase, Fă-mi-l să vie-napoi în tabăr-aici la corăbii Nevătămat cu oştenii ceilalţi şi cu armele toate.”

Astfel în rugă-i a zis. Auzitu-l-a Zeus mintosul, Parte din rug-a primit, iar parte a respins-o; anume S-a învoit de la vase, din lagăr, s-abată războiul, S-a-mpotrivit la urarea întoarcerii lui de la luptă.

După ce ruga rosti şi făcu închinare lui Zeus, Merse la dânsul în cort şi-n sipet îşi puse paharul; El după asta ieşind, pe la uşă stătu înainte Vrând de acolo să vadă cu ochii încaierul crâncen Dintre Ahei şi Troieni. Purceser-atunci mirmidonii Toţi înarmaţi şi stoliţi, şi în urmă cu toată dârzia Se năpustiră-n Troieni. Cum roiul de viespi de pe cale Când şturlubatici copii, după cum li-i năravul şi firea, Le necăjesc şi le-ntartă-n viesparul din latura căii, Nişte nebuni, că la mulţi li se trage din asta şi moartea, Dacă pe-acolo cumva un drumeţ se întâmplă să treacă Şi pe nevrute le-atinge, deodată răsar îndrăzneţe, Zboară-ndârjite la el fiecare să-şi apere puii; Tocmai aşa îndârjiţi şi cutezători mirmidonii De la corăbii porniră, şi larma era necurmată.

Meneţianul cu strigăte povăţuia pe tovarăşi: „Voi, Mirmidonilor, ai lui Ahile tovarăşi de arme, Fiţi, o, prieteni, bărbaţi şi începeţi năvala spre cinstea Domnului vostru mărit care-i cel mai viteaz la corăbii Printre Argii, când alături staţi voi luptători din aproape, Şi ca să-şi vadă şi-Atrid Agamemnon acuma păcatul Ce l-a făcut necinstind pe întâiul viteaz din Ahaia.”

Asta zicând, a sporit tuturora puterea şi-avântul.

Deci năvăliră buluc la Troieni. Fioros răsunară Vasele, jur împrejur, la chiotul gloatei ahee.

Oastea Troienilor, cum a zărit pe bărbatul Patroclu Şi pe mânaru-i lucind în arme de aramă, Troienii S-au tulburat şi-ncepeau înglotiri de-ale lor să se-ndoaie, Cutremurate gândind că poate şoimanul Ahile S-a împăcat cu ai săi potolindu-şi mânia; de-aceea Şi căuta fiecare-ncotro să ia fuga să scape.

Suliţa lucie-ntâi răpede Patroclu pe unde Cetele mai îndesate roiau pe aproape la vasul Craiului Protesilaos, şi-acolo brodi pe Pirehmes, Care-adusese-n telegi pe oştenii Peoni din Amidon, 'Nalta cetate aşezată pe marginea râului Axiu.325

Umărul drept îi răzbi, şi în spate căzu pe ţărână Jalnic Pirehmes gemând. Peonii din juru-i deodată S-au răşchirat speriindu-se toţi de Patroclu la moartea Domnului lor, care fuse fruntaş la războaie. Şi astfel El de la vase înlătură focul şi-i stinge văpaia; Arsă rămase pe loc jumătate de vas, iar Troienii Fug într-un huiet avan şi asupră-le-Aheii s-aruncă Printre boltite corăbii şi valma era-ngrozitoare.

Cum de pe creştetu-nalt la o matahală de munte, Norii cei deşi risipind iubitorul de fulgere Zeus, Ies la iveală zănoagele, culmile, văile toate, Neţărmurit se dezvăluie atuncea seninul în slavă; Astfel pustiul pârjol gonind de la vase, Danaii Mai răsuflară puţin. Dar nu conteni bătălia; Tot cotropiţi de-Ahei, încă nu se clintiră Troienii De la corăbii, n-o rupseră încă la fugă spre ziduri; Tot mai ţineau încă piept şi în lături se dau de nevoie.

Lupta se-ntinse pe câmp şi un căpitan singuratic Culcă pe altul lovind. Voinicul Patroclu, întâiul, Când o zbughi Areilic, ajunsu-l-a repede-n coapsă Cu un bold ascuţit, prin carne arama-l pătrunde, Osul i-l sparse răzbindu-l, iar el, ameţit peste iarbă Lat se prăvale pe brânci. Menelau aţintă pe Toas, Pieptu-i fiind dezgolit de pavăza lui, şi-l doboară.

Aprig Filide, cum vede în faţă-i grăbit pe Amficlos, Iute-l apucă-nainte şi-l arde la şold, unde muşchiul Omului e mai vânjos şi acolo cu lancea-i despică Vinele, cade Amficlos şi noapte pe ochi i se lasă.

Bine cu-o lance chiteşte pe-Atimniu atunci al lui Nestor Fiu Antiloh, în coaste-i pătrunde ţuguiul şi-Atimniu Pică-nainte zdrobit. Dar iată că Maris, de moartea Fratelui său mâniat se răpede cu lancea-naintea Mortului gat-a strivi pe-Antiloh, dar sare al lui Nestor Fiu Trasimed ca un zeu, înainte-i apucă şi-n umăr Fără de greş îl ajunge, tăişul de muşchi îi jupoaie Braţul în partea de sus şi ciolanul îi sfarmă cu totul; Cade voinicul bufnind şi noaptea-i acoperă ochii.

Duşi au fost, astfel ucişi, în beznă tovarăşii vrednici Ai lui Sarpedon, perechea de fraţi, luptătorii Sprinteni la suliţi, copiii lui Amisodar, hrănitorul Iesmei turbate Himera, prăpădul atâtora-n lume.326

La Cleobul, care fuse luat de vârtej, se răpede Aias Oilidul şi-l prinde, şi-ndată pe urmă cu spada Cea cu frumosul mâner îi trage-n grumaz şi-l omoară; Sabia se înfierbântă întreagă de sânge, iar moartea Cea mohorâtă şi silnica soartă întunecă ochii Lui Cleobul. Peneleu se-ncaieră alături cu Licon, Lăncile însă dau greş, zadarnic le deteră drumul, Prind a se bate din săbii. Îi spintecă Licon în creastă Coiful cu coamă de cal, dar sabia lui în plăsele Sfarmă-se. Atunci Penelau în grumaz sub ureche-l înjunghie, Sabia-i toată se-nfige, şi numai de piele se ţine Capu-i acum atârnat, şi dusă fu viaţa lui Licon.

Iar Merione fugaci de picior îl ajunge pe-Acamas Tocmai în clipa când el se suie-n teleagă, şi-i seacă Umărul drept; iar el cade şi ceaţa-i învăluie ochii.

Idomeneu cu-arama cea crudă la gură-l împunse Pe Erimant şi la creştet sub creierul lui ascuţişul I-a răzbătut mai la vale şi oasele-i fură stropşite, Dinţii din gură-i ţâşniră şi-n sânge-i se stinseră ochii Şi izbucni şuruindu-i, din nări şi din gura-i căscată Sângele, iar peste el se lăţi întunericul morţii.

Astfel pe câte-un troian-naintaşii Danai toropiră Tocmai ca lupii prădaci care adulmecă mieii ori iezii Şi de la turmă răpesc pe acei care-i lasă negrija Unui păstor să ia razna la munte; şi cum îi văd lupii, Sar şi în colţii lor sfarmă nămaiele neputincioase; Repede-aşa la Troieni dau proaşcă Danaii, iar dânşii Fuga luară ţipând; uitaseră arma din mână.

Aias cel mare cu lancea mereu s-aţinea după Hector Cel ferecat în aramă, dar el, iscusitul în harţă, Umere late-nvelind cu scutul din piele de taur, Tot se păzea, auzind vâjâit de săgeţi şi de bolduri, Bine ştia că de acum biruinţa e-n partea cealaltă, Totuşi el sta neclintit şi tot şi-apăra pe tovarăşi.

Cum de pe culmea Olimpului norii în slavă se-nalţă Din strălucitul senin, când vine furtuna, tot astfel Vuietul fugii se-nalţă şi ţipătul de la corăbii, Nu mai bat calea-nturnată Troienii pe rând şi pe Hector Repede caii îl duc înapoi înarmat; părăsise Oştile-i care la trecerea şanţului se-mpiedicară; Şanţul în pripă sărind, o mulţime de cai de la care Sparseră osia lor şi roatele acolo-şi lăsară.

Zornic pe-Ahei îmboldind s-aţine din urmă Patroclu Moarte ţintind la Troieni. Cu chiote-n fugă de spaimă Umplu ei căile toate răznindu-se; până la nouri Volburi de colb se urcau şi-n trap înapoi spre cetate Caii fugari trepădau mai departe de vase şi corturi.

Carul cu strigăte-şi mână Patroclu oriunde Troienii Stau laolaltă posmol. La fugă bărbaţii sub osii Cad de pe care pe brânci şi carele-acolo se-mburdă.

Şanţul îl sare Patroclu-n teleaga ce-o trag după dânşii Zmeii cei nemuritori, de zei dăruiţi lui Peleus, Şi-naintează mereu. Aprins după Hector s-avântă, Vrea să-l doboare pe el, dar caii pe Hector îl scapă.

Cum se îngreuie negru pământul întreg pe furtună Toamna, în ziua când cerul purcede să-şi verse potopul, Când e anume pornit şi are necaz pe bărbaţii Cei care judecă strâmb şi umblă cu răul şi sila, Calcă-n judeţe dreptatea şi-nfruntă cereasca urgie; De-asta şi apele curg din toate crescutele râuri, Taie şi-ncing o grămadă de dealuri zăpoarele repezi Care de sus de la munţi spre marea cernită-şi-ndrumă Gemetul greu şi dărapăn-averile lumii; tot astfel Greu era gemetul cailor care goneau pe câmpie.

După ce trâmbele cele din faţă le rupse, Patroclu Cearcă să-i deie-ndărăt la corăbii; nu-i lasă pe dânşii Să-nainteze la deal spre cetate; de-aceea-n cuprinsul Dintre corăbii şi râu şi-a oraşului ziduri înalte Zboară şi-ucide mereu pe Troieni şi pe-atâţia-şi răzbună.

El mai întâi la Pronoos ochi sclipitoarea lui lance, Pieptu-i străpunge, fiindu-i de scut nepăzit, iar Pronoos Cade pe ţărnă bufnind. Spre Testor, un fiu al lui Enop, Zboară-n al doilea rând Patroclu, în vreme ce Testor Sta ghemuit în cotigă, smintit el fiind şi cu hăţuri Alunecate din mâini. Cu lancea de aproape plesnindu-l, Dânsul la dreapta-n obraz îi smacină dinţii, pe urmă Trage din lance şi-l dă peste car. Cum adese pescarul Când, aşezat pe o stâncă ieşită pe mal, în cârligul Undiţei prinde un peşte vioi şi din mare-l azvârlă; Astfel din car îl aruncă pe Testor cu gura căscată Meneţianul; el cade în bot şi lumina-i se stinge.

Când Erilau se învifor-asupra-i, cu-o piatră Patroclu Ţeasta-i la mijloc pocnind, i-o sparge în două sub coiful Nerăzbătut. Şi el astfel cu faţa prin pulberea ţărnii Cade şi-ndată-l învăluie pacostea vieţilor, moartea.

Pe Amfoter în curând după asta şi pe-al lui Damastor Fiu Tlepolem, pe Epalt, pe Erimas, pe Ehiu şi Piris Şi pe Evip, pe Ifeus şi pe Polimel Argeianul, 327

Care se-ndeasă spre el, pe toţi îi doboară viteazul.

Cum pe tovarăşii săi cu platoşe neatârnate328

Vede Sarpedon ucişi de Patroclu, începe să-ncinte Pe Licieni şi să-i certe răstindu-se astfel: „Ruşine Vouă, bărbaţi Licieni! Încotro apucarăţi? Acuma Fiţi mai cu inimă. Eu am să-l iau în primire pe-acela Şi voi vedea cine-i el care biruie aşa şi prin oaste Pagubă multă ne-aduse, topi doar pe mulţi şi pe-alese.”

Zice, şi sare din caru-i cu toată armătura pe dânsul; Când îl zăreşte la rându-i Patroclu din caru-i se saltă.

Cum nişte vulturi cu ciocul sucit şi cu ghearele strâmbe, Sus de pe stânci croncănind, sălbatic se iau la-ncleştare, Astfel cu ţipăt şi ei s-arunc-amândoi laolaltă.

Fiul vicleanului Cronos îi vede şi milă-i se face Şi cuvântează cu jale soţiei şi soru-sei Hera: „Vai mie, fiul meu cel mai iubit de pe lume, Sarpedon, Scris e să piară de mâna lui Menetiade Patroclu.

Inima-mi şovăie-acum între două gândiri şi alege: Oare să-l iau pe ascuns, cât el este viu, din războiul Cel lăcrimos şi să-l mântui în Licia, ţara cea grasă?

Ori în bătaie de acuma să-l las să-l omoare Patroclu?”

Soţului îns-a răspuns ochioasa, cinstita zeiţă: „Ce fel de vorbă-ai grăit, cumplite tu fiu al lui Cronos?

Pe-unul născut muritor, de mult osândit de ursită, Vrei tu cumva să-l desprinzi din braţele morţii cumplite?

Fă-o. Noi zeii ceilalţi la asta nu-ţi dăm învoire.

Dar îţi mai spun încă una, ia seama tu bine şi-ascultă: Dacă tu viu îl trimiţi pe Sarpedon la dânsul acasă, Poate şi altul o fi între noi care vrea să dea drumul Fiului său cel iubit din crâncena încăierare, Doar o grămadă de fii de-ai zeilor după-a lui Priam Mare cetate se bat şi tare-ndârji-se-vor zeii.

Oricât iubeşti pe Sarpedon şi oricât ţi-i jale de dânsul, Lasă-l aşa după voie colo-n bătălia cea cruntă La lovitura lui Menetiade Patroclu să cadă.

Numai când are să fie lipsit de viaţă şi suflet, Moartea şi Somnul blajin trimite să-l ia şi să-l care Până sosi-vor în Licia, ţara întinsă. Pe-acolo Fraţii şi rudele într-un mormânt după-aceea sub piatră Au să-l îngroape pe el, că asta-i a morţilor parte.”

Zise zeiţa şi n-o mai deszise părintele lumii.

Ploaie de sânge stropi pe pământ după asta în cinstea Fiului său cel iubit care fuse menit să-l omoare Meneţianul la Troia, departe de scumpa lui ţară.

Cum ei păşind împotrivă s-apropie unul de altul, Menetiade ochind pe vestitul bărbat Trasimelos, Bun la mânatul telegii alături de craiul Sarpedon, Îl nimereşte în pântec, îl spintecă-adânc şi-l omoară.

Zboară Sarpedon la el o suliţă scânteietoare, Dar lovitura-i dă greş şi ajunge la calul Pedasos, Umăru-i drept sfâşiind; Pedasos nechează, se zbate, Cade şi horcăie-n praf şi acolo-i se curmă suflarea.

Caii ceilalţi de la car se dezbină şi trozneşte hamul, Frânele se încâlcesc, când roibul în praf se răstoarnă.

Automedonte, dibaci vizitiu, telegarii descurcă Sabia-i mare apucând de la coapsa-i vânjoasă şi plină Şi repezindu-se, taie frânghia de care legat e Calul Pedasos, şi caii se-ndreaptă şi trag din curele.

Iar se măsoară vitejii în vrajba cea răpuitoare, Iarăşi Sarpedon dă greş cu suliţa-i fulgerătoare, Ea pe la stânga prin umăr îi trece uşor lui Patroclu Făr-a-l atinge de fel. Dar când se izbi după asta Meneţianul, nu dete cu mâna-n zadar lovitura, Ci-l nemeri pe la prapuri, pe unde stă inima tare.329

Cade Sarpedon atunci cum cade stejarul ori plopul Sau răsăritul molid care meşterii-l taie la munte Cu ascuţite topoare gătind cherestea de corăbii; Tocmai aşa se prăvale-naintea telegii Sarpedon, Spumegă, crişcă şi-mpumnă ţărâna cea udă de sânge.

Cum în cireadă de-a buzna un leu răbufneşte un taur, Înflăcărat, inimos, între boii cei leneşi la umblet, Taurul rage când moare sub fălcile leului, astfel Şi-al Licienilor crai, când e prăbuşit de Patroclu, Geme, se zbate nebun şi strigă pe bunul tovarăş: „Glaucos, iubite prieten, tu care te baţi cu vitejii, Fii mai bărbat ca oricând şi arată ce poţi la războaie.

Una de acum să doreşti, încleştarea să fie cumplită, Dacă eşti bun de picior. Cutreieră oastea şi-aprinde Pieptul întâi la cei mari să apere-aici pe Sarpedon, Vino şi luptă-te-apoi şi tu şi să-mi iei apărarea.

Căci pentru numele tău nespusă ruşine şi-ocară Eu o să fiu peste veacuri, deapururea, dacă Danaii Au să mă prade de arme pe mine căzut la corăbii; Deci mi te-aţine vârtos şi oştile-nghesuie-ncoace.”

Astfel îi zice Sarpedon şi moartea-i acoperă ochii, Nările lui. Patroclu îl calcă pe piept şi apăsându-l, Suliţa-şi trage din el, o dată cu sufletul; astfel Smulge odată cu arma şi viaţa dintr-însul. I-opriră Caii cei sforăitori la caru-i pe loc mirmidonii, Gata de fugă fiind, când ei rămăseseră singuri.

Strigătul lui auzind, simţi negrăită durere Glaucos. Se tot frământa că nu poate sări la Sarpedon.

Braţul luându-şi cu mâna, şi-l strânse: -l durea încă rana Pricinuită de Teucru în clipa când el se urcase Grabnic pe zidul înalt de năpastă să-şi apere soţii.

Roagă-se Glaucos atunci lui Febos Apolon ţintaşul: „Doamne, tu care domneşti peste Licia, ţara cea grasă, Ori pe la Troia, m-ascultă, doar poţi auzi de oriunde Jalea mâhnitului suflet, aşa cum i-al meu oropsitul.

Afurisită e rana ce am şi în jurul ei braţul Mi-e sfredelit de dureri ascuţite, iar sângele-mi nu vrea Să înceteze şi-ngreuiat îmi e umărul de amorţire, Nu mai pot lancea să port cu tărie şi nici cu duşmanii Piept să mai dau. A pierit prietenul meu ortomanul, Fiul lui Zeus, Sarpedon, şi Zeus nu-şi apără fiul.

Dar lecuieşte-mă-ncalte tu, Doamne, de rana-ndrăcită, Chinul alină-mi şi adu-mă-n stare să pot pe tovarăşi, Pe Licieni, să mi-i chem, pe toţi să-i împinten la arme, Chiar şi eu însumi în prejmetul mortului să mă încaier.

Asta rugându-se zice, şi ruga-i Apolon i-ascultă, Chinul îndată-i-alină şi-i seacă din rana-i haină Sângele negru şi-nduhuie-n pieptu-i vârtutea dorită.

Simte în sine viteazul, se bucură-n sine că ruga-i Fu împlinită în grabă de zeul cel mare, de Febos Oastea cea licică-ndată cutreieră-ntâi şi zoreşte Pe căpitani să se bată-mprejur pe la mortul Sarpedon; Şi după-aceea, umblând cu paşi mari, pe Troieni cercetează.

Pe Polidamas sfătosul întâi, pe măritul Agenor Şi pe Enea, apoi şi pe Hector gătitu-n aramă.

Când de acesta s-apropie. – i zice cuvinte ce zboară: „Hector, uitat-ai cu totul acum de-ajutoarele tale Care de dragul tău numai, departe de-ai lor şi de ţară, Viaţa-şi-ngroapă pe-aici. Tu nu vrei pe noi să ne sprijini.

Zace Sarpedon căzut, căpetenia oştilor noastre, Razimul ţării cu braţu-n război, cu dreptatea în pace; El fu ucis de Patroclu cu mâna de fier a lui Ares.

Hai dar, prieteni, aproape de el, aprinşi de mânie, Armele pot mirmidonii să-i ia şi să facă de ocară Leşul acum de necaz, că mulţi mai căzură prin luptă Tineri de-ai lor care fură de noi năpădiţi la corăbii.”

Cum el grăi, pe Troieni deodată-i cuprinse durere Crâncenă, copleşitoare, fusese doar craiul Sarpedon Zid de-apărare-a cetăţii, deşi un străin, şi-avea multă Oaste cu el, şi însuşi era un viteaz la războaie.

Plini de văpaie Troienii din nou spre Danai năvăliră; Hector în frunte mergea-ndurerat că pierise Sarpedon.

Dar şi Patroclu-nteţi pe Danai care au fost sub porunca Tijilor Aias întâi, deşi erau gata şi dânşii, le zise: „Aias, voinicilor, voi vă puneţi tot sufletu-n arme, Ca şi-nainte în rândul vitejilor sau şi mai bine, Mort e Sarpedon acel care-ntâiul răzbise şi sparse Zidul Aheilor. Hei, ce mare noroc dac-am pune Mâna pe el şi pe armele lui şi l-am face de ocară Şi-am doborî pe vreunul de-al lui care-i apără trupul.”

Asta le-a zis, dar şi dânşii doreau pe duşmani să-i alunge.

După ce trâmbe-ntăriră de-o parte şi alta, Troienii Şi Licienii şi toţi mirmidonii şi-Aheii în jurul Mortului înaintară-mpotrivă şi harţa porniră Şi-ngrozitor era chiotul lor, zăngănitul de arme.

Peste bătaia cea crâncenă Zeus întinse o noapte Plină de amar, ca amarnică trudă să fie-mprejurul Fiului său. La-nceput pe Ahei îmbrânciră Troienii, Pe un viteaz mirmidon răniseră dânşii, pe fiul Lui Agacleu inimosul, bărbatul de neam Epigeus, Care 'nainte Budeion, cetatea cu suflete multe, A stăpânit; dar atunci, un războinic nepot omorându-şi, El s-a rugat de-adăpost la Peleu şi la Tetis zeiţa, Care-l trimiseră-apoi cu Ahil, răzbitorul de cete, Ca să se bată sub dânsul în ţara sirepilor, Troia.

Când Epigeus de leş se atinse, chitindu-l în ţeastă, Hector cu un bolovan îi smicură ţeasta sub coiful Greu oţelit de vârtos, şi cade pe brânci Epigeus Peste căzutul Sarpedon şi moartea-i înăduşă duhul.

Vede pe soţu-i pierdut şi de ciudă s-aprinde Patroclu, Otov-apucă-naintea oştirii şi-acolo s-arată Iute ca şoimul în zbor, când sperie gaiţi şi grauri; Astfel atunci şi Patroclu o-ntinse cu caii de-a dreptul Spre Licieni şi Troieni necăjit de-a fârtatului moarte.

Pe Stenelaos, a lui Itemenes fecior, cu o piatră El îl chiti în grumaz, şi zgârciul acolo i-l rupse.

Înaintaşii s-au dat înapoi, ba şi falnicul Hector.

Cât este locul ce bate o lance departe aruncată De un bărbat care-ncearcă să-şi vadă puterea la jocuri Sau în război cu duşmanii cei necruţători de viaţă, Tocmai atâta-napoi fură-mpinşi de-Ahei şi Troienii.

Dar căpetenia oastei din Licia, Glaucos, întâiul Se înturnă şi ucise pe mărinimosul Baticle, Fiul iubit al lui Halcon, un locuitor din Helada, 330

Care-ntrecea în avere şi-n rosturi pe toţi mirmidonii.

Glaucos în piept îl împunse cu lancea pe dânsul în clipa Când de năprasnă rotindu-se-l prinse din goană. Cu bufnet El se prăvale, şi-i doare grozav pe Ahei de pieirea Bunului soţ luptător. Se bucură foarte Troienii Şi-l înconjoară posmol pe Glaucos sărind. Dar Aheii Se-mpotrivesc şi dau drept cu toată vârtutea la dânşii.

Ţintuie-atunci Merione pe-alesul oştean Laogonos, Al lui Onetor fecior, Onetor cucernic în Troia Preot slăvit ca un zeu în slujba lui Zeus din Ida.

El pe sub falcă-l lovi dedesubtul urechii, şi-ndată Viaţa-i se scurse din trup şi jalnică noapte-l cuprinse, Însă cu-o suliţă pe Merione-l aţintă Eneas, Care cu pavăza vine şi crede că poate să-l culce, Dar Merione, zărindu-l în faţă-i, se pleacă-nainte Şi se fereşte uşor, iar suliţa dincolo-i cade Şi se înfige-n pământ, dar încă-i zvâcneşte cotorul Până ce-n urmă s-alină încordul mişcării dintr-însul.

Astfel pierdută e lancea, zadarnic în ţărnă înfiptă, Mâna vânjoasă zadarnic prin aer zburând a trimis-o.

Strigă Eneas fiind de ciudă cuprins după asta: „Hei Merione, la joc eşti îndemânatic, dar dacă Te nimeream, eu jocului tău puneam capăt Numaidecât.” A răspuns lui Eneas atunci Merione: „Nu e uşor nicidecum, cât eşti tu de zdravăn, Eneas, Flacăra vieţii să stingi oricărui bărbat care asupra-ţi Vine cu arma duşman, şi tu muritor eşti din fire, Dacă şi eu te-aş ajunge pe tine cu boldul de-aramă, Cât eşti de tare şi-n mână te bizui, pe loc mi-ai da mie Slavă şi sufletul tău îl vei da călăreţului Hades.”

Zise, dar Meneţianul începe să-l certe pe dânsul: „Ce-i gura asta la tine, când tu eşti bărbat, Merione?

Dragul meu, nu cu ocări de la leş vom putea să-i împingem Noi pe Troieni, pământu-nainte-nghiţi-va pe vreunul.

Biruie braţu-n război şi numai la sfaturi cuvântul, Vorba-i zadarnic-aici, ne-ajută pe noi doar cu arma.”

Zice-nainte păşind, ca un zeu Merione-l urmează.

Tocmai ca vuietul care-i făcut de topoare când taie Arbori pe-o vale la munţi de s-aude departe, tot astfel Vuie-n bătelişte cruntă pe largul pământ şi răsună Pieile binefăcutelor şi ferecatelor scuturi, Când le răzguduie săbii şi suliţi cu capete două.

Cât ar fi fost de chitaci, pe craiul Sarpedon nici-unul Nu l-ar mai fi cunoscut; săgeţile, sângele, praful L-acoperiseră-ntreg, de la creştet şi pân' la picioare.

Tot mişunau luptătorii în juru-i, întocmai ca roiul Muştelor, care la străchini cu lapte roind primăvara Zumzăie-ades pe la stână, când vasele-s pline de lapte; Astfel şi ei împresoară pe mort. Iar Zeus întrasta, Nu vrea să-şi ia de la tabără ochii cei plini de lumină, Ci într-acolo-i tot ţine boldiţi. Că el tot la omorul Meneţianului cugetă cu dinadins; se socoate Dacă nu-i bine, în zbuciumul crunt de război şi pe dânsul Peste Sarpedon acum să-l prăbuşe falnicul Hector Şi de pe umeri apoi să-i prade vestit-armătură, Ori să pricinuie el încă multora nenorocirea.

Asta gândindu-se el, găsi că e mult mai cu cale Ca slujitorul prieten al lui Peleiades Ahile Iar spre cetate să-mpingă 'napoi pe Troieni şi pe Hector Cel în aramă gătit, şi-n drumu-i pe mulţi să omoare.

De-asta şi-ntâi a făcut să se moaie vârtutea lui Hector, Care şi-n car se răpede, ia fuga şi-ndeamnă la fugă Şi pe tovarăşi, ştiuse doar cumpăna sfânt-a lui Zeus.

Nici Licienii viteji nu mai stăruie acum, ci cu toţii Fug speriaţi, dacă văd că ne-nsufleţit în mormanul Morţilor zace al lor crai, căzuseră doar peste dânsul Mulţi după crâncena încăierare pornită de Zeus.

Biruitorii pe mort îl jăfuie de armătura-i Cea sclipitoare de aramă; luând-o, Patroclu o-ncrede Soţilor săi ca s-o care ca pradă cu ei la corăbii.

Zise lui Febos Apolon aşa furtunaticul Zeus: „Du-te, iubitul meu fiu, şi curăţ-acum lui Sarpedon Trupul de sângele negru ţâşnit de la răni. După asta Ia-l tu şi du-l mai departe, în undele râului spală-l, Unge-l cu balsam zeiesc şi în haine zeieşti îl îmbracă Şi după-aceea trimite-l cu însoţitorii cei repezi, Gemenii fraţi care-s Somnul şi Moartea, că ei o să-l care Grabnic în Licia, ţara cea lată şi grasă, pe unde Fraţii şi rudele lor îndată-n mormânt pe sub piatră Au să-l astruce pe el, că asta-i a morţilor parte.”

Zice, şi Apolon voios părintelui său se supune, Pleacă din Ida, din plai, spre valma cea cruntă şi-ndată Leşul îl ia de pe câmp din toiul zvârlitelor arme Şi mai departe ducându-l, îl spală-n Scamandru şi-l unge Bine cu balsam zeiesc şi în haine zeieşti îl îmbracă Şi dup-aceea-l trimite cu însoţitorii cei repezi, Gemenii fraţi, care sunt Somnul şi Moartea, iar ei se grăbiră Trupul să ducă în Licia, ţara cea lată şi grasă.

Caii din gură zorind şi pe Automedonte, Patroclu Tot alunga pe Troieni şi pe Licieni, parcă fuse Bietul orbit. Dacă el păzea cu sfinţenie sfatul Dat de Ahile, scăpa negreşit de noptatica moarte, Biruie însă pe-a omului pururea voia lui Zeus, Care sileşte la fugă şi pe un viteaz şi-l despoaie Lesne de slavă, măcar că el însuşi la arme-l împinge; Astfel acuma tot el în foc pe Patroclu-l împinse.

Oare pe cine întâi şi pe cine la urmă răpus-ai, Meneţiene, când zeii au vrut să te ducă spre moarte?

Pe Autonoos întâi, pe Adrastos, pe unul Eheclos Şi pe Perimos Megad, pe Epistor şi pe Melanipos331

Iar mai apoi pe Pilart, pe Muliu şi chiar pe Elasos El îi lăţi la pământ; ceilalţi o tuliră de-a fuga.

Troia cu-naltele-i porţi erau s-o cuprindă Danaii Duşi de Patroclu fiind în lupta-i turbată cu lancea Dacă de sus, de pe zid, de pe turnul temeinic Apolon Nu-i ocrotea pe Troieni şi nu-l prigonea pe Patroclu.

Meneţianul atunci de trei ori se saltă spre colţul Zidului-nalt, ci în lături îl dete de trei ori Apolon, Luciul scut nemerindu-i cu mânile-i nemuritoare.

Însă de-a patra, când el spre zid ca un zeu se răpede, Straşnic Apolo îl mustră şi-aşa-l ameninţă zicându-i: „Feri, o Patrocle, tu viţă din Zeus; nici ţie cu lancea Nu ţi-a fost dat ca să spulberi oraşul Troienilor aprigi, Nici lui Ahile, măcar că te-ntrece pe tine-n putere.”

Asta grăi, iar Patroclu de teamă se trase încolo Şi se feri de mânia ţintaşului Febos Apolon.

Hector la Poarta Scheiană-şi opri telegarii din fugă Şi se-ndoi: să mai intre în clocot din nou să se bată Ori să dea glas şi s-adune oştirea sub zid? Şi cum dânsul Stă cumpănindu-se acolo, grăbit i s-apropie zeul Febos Apolon, la chip ca un tânăr în floare, voinicul Unchi al lui Hector şi fratele mamei lui Hector, anume Asiu, feciorul lui Dimas, acel cu sălaşul departe, Tocmai în Frigia, lângă Sangariu, pe maluri. Cu dânsul Una-n făptură fiind, vorbit-a născutul din Zeus: „Hector, de ce te-ai lăsat? Dar nu se cuvine din parte-ţi.

Hei, de-aş fi eu mai viteaz pe cât tu eşti mai tare ca mine!

Greu ai fi ispăşit-o retragerea ta din bătaie.

Nu pregeta, ci cu caii tu ia-o întins la Patroclu, Poate la urmă să-l baţi şi Apolon să-ţi dea biruinţă.”

Asta zicându-i aleargă din nou la opintul oştirii.

Lui Chebrione-i dă zor călitul şi falnicul Hector, Caii să biciuie spre bătălie. Dar cum în duiumul Oştilor merse Apolon, făcu tulburare cumplită Printre Argii, înlesnind biruitul oştirii troiene.

Hector lăsa pe ceilalţi şi nu omora pe niciunul, Doar spre Patroclu mâna telegarii cei tari de copită.

Ci din cotigă deodată sări el la Hector, în stânga Suliţ-având, şi cu dreapta de jos luând repede o piatră Mare, sticloasă, muchiată, şi după ce bine o cuprinse Şi-o-nţepeni, i-a dat drumul. Ea merse deodată la ţintă Şi nemeri pe bărbat, pocni pe-al lui Hector tovarăş, Pe Chebrione, copilul din flori al lui Priam, în clipa Unde-şi mâna telegarii: în frunte-l izbi bolovanul Aspru muchiat, amândouă sprâncenele-i rupse; nici osul Nu mai ţinu la izbit, şi-n pulbere ochii-i picară Jos la picioarele lui. Ca un cufundător Chebrione Cade din carul frumos, iar vlaga-i se scurse din oase.

Batjocorindu-l atunci, ai zis, călăreţe Patrocle: „Vai, ce om sprinten, ce lesne se dă peste cap! Dacă dânsul Într-adevăr ar fi fost pe marea cea plină de peşte, Cum s-ar fi dat din corabie afund umblând după stridii, Chiar pe furtună, şi-ar fi săturat o mulţime de oameni!

Doar se dă tumba cu-aşa-ndemânare din car pe câmpie.

Uite că şi la Troieni sunt cufundători de cei meşteri.”

Astfel Patroclu grăind, spre oşteanul căzut se repede Tocmai ca leul în salt, când el pustiind vreun staul Cade cu suliţa-n pieptu-i înfiptă şi-l pierde curajul; Grabnic aşa după mort năvălit-ai şi tu, o Patrocle.

Sare din caru-i şi Hector, şi iată-l aproape. În jurul Lui Chebrione amândoi se iau la bătaie ca leii Care, de foame lihniţi, se încaieră hulpavi în jurul Cerbului pradă căzut undeva pe vreo culme de munte; Astfel alături de leş amândoi cei mai meşteri în luptă, Meneţianul Patroclu şi falnicul fiu al lui Priam, Gem ahtiaţi să se zvânte cu arma cea crudă de-aramă.

Hector îl prinde de ţeastă, îl strânge şi nu-l mai destrună, Dar şi celalt îl înşfacă de jos la picior. Şi pe-alături Sângeră-n harţă nebună Troienii ceilalţi şi Aheii.

Cum pe o vale la munte, când stau de se-ncaieră două Vânturi, munteanul şi-austrul, de zguduie greu din adâncuri Codrul de fagi şi de frasini şi cornii cu netedă coajă, Lungile ramuri se bat. Şi auzi cum în codru răsună Freamătul îngrozitor şi trosnetul crengilor frânte; Astfel Aheii atunci şi Troienii, busnind laolaltă, Se potopeau, şi niciuna din tabere nu se da-n lături.

Cine să numere lăncile care se-nfipseră-n trupul Lui Chebrione, săgeţile care zburară din coarde, Câte pietroaie şi stane pocnite în pavăza celor Care-mprejuru-i luptau! Dar, cât era dânsul de mare, Sta în vârtejul de colb; uitase de tot hăţuitul.

Până ce soarele-n cruce de-o parte şi alta s-ajungă, Vajnic plouau lovituri şi mulţi mai picau din grămadă.

Dar la chindie spre amurg, când boii la plug se dejugă, Biruitori s-arătară Danaii-n pofida menirii, Pe Chebrione-l răpiră din mijlocul înghesuielii Oastei troiene, din toi, şi pe loc îl goliră de arme.

Moarte ţintind la duşmani se învultură iarăşi Patroclu, Aprig s-avântă de trei ori ca Ares de iute, c-un chiot Înfricoşat, şi de trei ori doboară bărbaţi câte nouă.

Însă de-a patra, când el se saltă-n putere ca zeii, Iată că-n faţă atunci al vieţii hotar i s-arată, Zeul Apolon îi iese-nainte năprasnic în focul Înviforării, dar nu-i simte umbletul dânsul în valmă, Zeul fiind tăinuit sub negură deasă. La spate Stă după el şi-ntre umere late-l păleşte cu palma; Meneţianul la el se înhoalbă privirea rotindu-şi Coiful i-apucă şi-l leapădă zeul din capu-i pe ţărnă, Printre copite sub car se rostogoleşte cu zornet Mândra-i podoabă crestată şi acolo de colb şi de sânge Coamele-i fură mânjite. Nicicând nu iertaseră zeii Chivăra asta cu tuiuri să fie-ntinată; ea pururi Capul şi fruntea cea dalb-a viteazului falnic Ahile Acoperise; dar Zeus o dăruie astăzi lui Hector Ca să o poarte de-acum, şi aşa-i fu grăbită pieirea.

Sfarmă-se-n mâinile Meneţianului suliţa lungă, Mare, puternică, grea, ferecată şi în pulbere-i cade Scutul lui bine tivit cu curele cu tot de la umăr; Platoşa-n urmă-i desprinde născutul lui Zeus, Apolon, Cumpătu-şi pierde viteazul, în piept se descoardă, se moaie Şi se opreşte ameţit, şi atunci de la spate, de-aproape, Lancea-i înfige-n spinare un tânăr dardan, al lui Pantus Fiu Euforb, care n-avea potrivă pe-atunci la răpezul Suliţei şi la mânatul sirepilor şi-n repejune.

El douăzeci de bărbaţi de pe car doborâse-ntr-o vreme, Când la deprinderea luptei întâi luă parte cu carul.

El te răzbi mai întâi, călăreţe Patrocle, pe tine, Nu te zdrobi însă el, ci după ce lancea-i de frasin Trase-napoi, o dosi în mulţime, că nu era-n stare Piept lui Patroclu să ţie, deşi nearmat era dânsul.

Dar zguduit de lovirea ce-i dete Euforb şi Apolon, El o porni înapoi ca să scape de căngile morţii.

Hector îndată zărind pe mult-inimosul Patrocle, Cum se dă-n lături şi fuge rănit de arama-ascuţită, Merge pe-aproape de tot şi-i împlântă sub pântece-n vintre Suliţ-adânc, şi fiind spintecat cu tăişul de-aramă, Cade Patroclu bufnind. Şi jalea pe-Ahei e cumplită.

Cum în coclauri pe munte un vier neînfrânt şi sălbatic E încolţit de un leu şi se-nhaţ-amândoi cu dârzie Pentru răritul izvor, din care vor ei să s-adape, Până ce leul răstoarnă mistreţul ce grohăie-ntr-una; Tocmai aşa pe viteaz, dup-atâtea isprăvi ce făcuse, L-a prăbuşit la pământ feciorul lui Priam răzbindu-l.

El dup-aceea la dânsul aşa cuvânta cu mândrie: „Tu socoteai că cetatea ne vei pustii, o Patrocle, Şi pe femeile noastre din Troia luate-n robie Ni le vei duce-n corăbii departe, în ţară la tine; Şui mai erai. Pentru ele doar caii-naintea lui Hector Tot dau năvală-n război, apoi şi eu însumi cu lancea Printre vitejii Troieni mă înalţ să le apăr de ziua Neagră a pieirii. Dar tu pe aici vei fi pradă la vulturi.

Biete, nu-ţi fu de folos, cu toată vârtutea-i, Ahile, Care, pe loc rămâind, te tot sfătuia la corăbii: Nu mi te-ntoarce la tabără-aici, o mărite Patrocle, Nu mi te-ntoarce 'napoi fără numai când cruntului Hector Haina-i stropită de sânge la piept o să-i zdrenţui cu arma.

Asta ţi-a spus negreşit, şi mintea-ţi tehuie crezuse.”

Dar tu abia răsuflând răspuns-ai aşa, o Patrocle: „Hector, făleşte-te acuma cât poţi. Biruinţa de astăzi Zeus ţi-a dat-o şi-Apolon. Ei singuri uşor îmi scurtară Zilele, ei de pe umerii mei armătura-mi prădară.

Dacă-nainte-mi ieşeau douăzeci de războinici ca tine, Ei, de-a mea lance străpunşi, aicea pe loc îşi dau duhul.

Dar mă ucise ursita cea neagră şi Febos Apolon Şi-un muritor, Euforb; tu al treilea fuşi la lovire.

Iacă, eu una ţi-oi spune, şi bine înseamnăţi-o-n minte: Nici tu n-o duci îndelung, ci-acuma curând şi de tine Moartea se-apropie, moartea şi-a soartei tărie ne-nvinsă, Căci te va pierde cu armele-i neîntrecutul Ahile.

Astfel el zise murind. Spre lumea cealaltă-şi ia zborul Sufletu-i din mădulări şi se mistuie-n sine bocindu-şi Nenorocirea, pieri doar în floare şi-n plină putere.

Dar mai adaugă Hector şi mortului astfel răspunde: „Ce mi-ai menit, o, Patrocle, amară şi grabnică moarte?

Ce ştii, de n-o fi Ahile feciorul pletoasei zeiţe, Care, cu lancea de mine străpuns, o să piară mai iute!”

Hector acestea rostind, pe mort îşi îndeasă călcâiul, Arma din rană-i smucind, şi trupul i-l dă peste spate.

El după asta cu lancea-i purcede spre Automedonte, A lui Ahil vizitiu tot una-n făptură cu zeii; Vrea să-l doboare, dar el e purtat de fugarii cei sprinteni, Nemuritori, care fură de zei dăruiţi lui Peleus.