Află Menelau îndată că-n luptă căzuse Patroclu Şi prin oştirea din faţă răzbate lucind în aramă Şi-l ia în pază pe mort. Precum şi-ocoleşte viţelul Muma-i cu jale scâncind, dacă ea-ntâia oară fătase, Astfel înconjură mortul cu jale bălanul Menelau, Suliţa-asupra-i întinde şi pavăza-i cea rotilată, Gata să culce pe-oricine ar veni să s-atingă de dânsul.

Dar şi-al lui Pantus fecior, în suliţi chitaci, luă seama Când a căzut lăudatul Patroclu; stătu el aproape Şi începu pe Menelau aşa s-ameninţe din gură: „Tu căpitane din viţă mărită, Menelau Atride, Trage-te, lasă pe mort cu armele ude de sânge.

Nici un troian de ai noştri, niciunul din soţii de arme Nu-l nimerise în toi pe Patroclu-nainte de mine.

Las' dar ca eu între-ai mei să mă bucur de-această mărire; Hai, că de nu, te străpung şi dusă ţi-i dulcea ta viaţă.”

Gur-auzindu-i, aşa se răsti roşcovanul Menelau: „Doamne, ce rău e când prea se întrece trufindu-se omul!

Nu se mândreşte nici pardosul aprig atâta, nici leul, Nu se mândreşte, nici vierul sălbatic, dihania care Nu-şi mai încape în piele de-atâta curaj şi vârtute, Cum se încumetă fiii cu lănci înarmaţi ai lui Pantus.

Vezi că nici fratele tău, strunitorul de cai Hiperenor, Nu-şi mai trăi tinereţea, când el îndrăzni să mă-nfrunte Şi mă jigni între Ahei şi-mi zise că-s cel mai de ocară Între oşteni. Ci îmi pare că nu s-a întors pe picioare Înveselindu-şi acasă cinstiţii părinţi şi nevastă.

Eu îţi pun capul şi ţie la fel, dacă faţă-mi te bizui.

De-asta ţi-oi da o povaţă: ia-ţi talpa de-aicea mai iute, Cară-te acolo-n duium şi nu adăsta pân' te-ajunge Pacostea. Fii mai cu cap, cu păţanii se-nvaţă doar prostul.”332

Nu vru să ştie de vorbă şi astfel Euforb îi răspunse: „Hei, tu, mărite Menelau, plăti-vei chiar astăzi omorul Fratelui meu Hiperenor, de care vorbeşti cu mândrie; I-ai văduvit în cămara cea nouă de mire femeia Şi-ai cufundat pe părinţi în obidă şi-n jale nespusă.

Pentru sărmanii de ei uşurarea le-ar fi numai una, Dacă eu armele tale şi capul luându-le acasă Da-le-voi tatălui meu, lui Pantus şi mamei Frontida.

Nu mai e însă de stat, ci-i aici între noi pe-ncercate Şi pe luptat ca să ştim cine biruie, cine o doseşte.”

Asta grăi, şi în scutul rotat îl chiti, însă arma Nu răzbătu nicidecum, că boldul a dat de tăria Scutului şi s-a strâmbat. Se întinde cu lancea la rându-i Cel din Atreus născut cu un Doamne-ajută spre dânsul.333

Când se dă-n lături Euforb, el plin de încredere-n mâna-i Ţapănă, bine proptindu-se, din răsputeri îl împunge Sub beregată, de trece prin frageda-i ceafă ţuguiul.

Cade cu bufnet Euforb şi zuruie-arama pe dânsul; Sângele-i udă tot părul şi pletele-i cârlionţate, Parcă-mpletite de Graţii şi prinse-n argint şi în aur.334

Ca o mlădiţă de verde măslin, care-i bine-ngrijită Singură-n loc osebit, unde şuieră ape destule, Şi legănată de line-adieri de tot felul se-nalţă, Mândră, ticsită-n podoaba ei verde şi-n florile-i albe; Dar de năprasnă venind cu vifor cumplit vijelia Din rădăcină o smulge pe loc şi o culcă pe glie; Tocmai aşa pe dibaciul în lănci Euforb, pe-al lui Pantus Fiu, îl doboară Menelau şi stă să-l despoaie de arme.

Cum, încrezut în putere, un leu care creşte pe plaiuri, De la păşune din turmă răpeşte pe cea mai aleasă Juncă-apucând-o cu colţii tăioşi el apoi o sugrumă Şi, spârcuind-o, înfulic-a ei măruntaie şi sânge, Latră în juru-i dulăii şi chiuie, ţipă haidăii Şi-l tot huiesc de departe mereu, ci să-ntâmpine fiara Nu mai cutează niciunul, căci galbenă teamă-i cuprinde; Tocmai aşa de la dânşii acum nu se bizuie nimeni Zdravăn să stea în ponciş cu slăvitul Menelas Atride.

Şi-ar fi luat fără trudă viteazul podoaba de arme A lui Euforb, dacă nu-l pizmuia luminatul Apolon, Care pe Hector a-mpins să tabere asupra-i ca Ares.

Zeul, la chip fiind una cu domnul Ciconilor Mentes, Vine la el şi începe cu astfel de vorbe ce zboară: „Hector, alergi şi dai goană-n zadar după carul şi caii Lui Eacid ortomanul, căci foarte-anevoie pe dânşii Un muritor va putea să-i înstrune-ori din chelnă să-i mâne Altul afară de-Ahile, născutul de-o nemuritoare.

Iată, când vremea tu pierzi, Menelau, păzind pe Patroclu Ne-a omorât pe voinicul de frunte din oştile tale, Pe Euforb al lui Pantus, şi storsu-i-a vlaga tăriei.”

Asta zicându-i, se duce din nou unde-i zorul oştirii.

Vestea pe Hector amarnic îl doare, se-ntunecă-n suflet, Cată prin şiruri şi iute zăreşte pe-Atrid cum ridică Armele lui Euforb, care zace lungit pe ţărână, Negru de sângele-i curs şiroaie din rana-i deschisă.

Deci se repede-nainte 'narmat în strălucie-aramă Iute ca flacăra nepotolitului foc, şi dă strigăt Răsunător. Cum glasul i-aude şi-l simte Menelau, Geme de ciudă pe el şi cugetă-n sinea-i bărbată: „Vai mie, dacă eu las frumuseţea de arme şi trupul Soţului care-a căzut pe aici spre a mea răzbunare; Au să mă vadă Danaii şi ciudă pe mine-au să prindă.

Iar dacă eu de ruşine mă bat cu Troienii, cu Hector, Singur aicea fiind, eu pot fi cotropit de mulţime; Uite că Hector încoace-şi îndreaptă tot greul oştirii.

Însă de ce mă mai judec cu mine şi cuget acest-fel?

Dac-ai un zeu împotrivă, când vrei să te-ncaeri cu altul Ajutorat de-acel zeu, potopenia-ndată te-ajunge.

Nimenea dară-ntre ai mei nu se supără, dacă mă vede Dus de-naintea lui Hector: un zeu doar pe el îl ajută.

De-aş auzi măcar glasul lui Aias! M-aş duce la dânsul Şi m-aş întoarce cu el şi-amândoi ne-am îmcinge la luptă Fie-mpotrivă şi-un zeu, am smulge duşmanilor mortul Şi lui Ahile l-am duce şi jalea i-ar fi mai uşoară.”

Până ce asta să cugete-n sine Menelau, Troienii Grabnic în cete tot vin, s-apropie-n frunte cu Hector.

El se dă-n lături atunci, pe mort părăsind, şi privirea Tot îşi rotea înapoi ferindu-se-ntocmai ca leul Când de la staul zăvozi şi păstori îl alungă cu gura Şi cu răpezul de lănci. Cu toată netemerea-i fiara Tot o sfecleşte şi de la ocol îşi ia talpa cu sila; Tocmai aşa de la mort a plecat şi Menelau. Ci-ndată, Cum el sosi în duium, se opri şi se-ntoarse cu faţa Şi căuta între armii pe Aias Telamonianul.

El îl zări mai încolo, în aripa stâng-a bătăii, Unde da suflet şi zor la tovarăşii lui ca să ţie Piept la vânzol, că prea-i îngrozise pe dânşii Apolon.

Deci se răpede la el, s-apropie-ndată şi-l cheamă: „Repede vino prietene-ncoace, că mort e Patroclu, Fuga la el să ne batem. Măcar despoiat de l-am duce Noi lui Ahile, căci toată armătura e-n mâna lui Hector.”

Asta el zise. Şi Aias se tulbură cum îl aude, Iese-naintea oştirii urmat de bălanul Menelau.

Hector acum pe Patroclu de mândrele-i arme golindu-l, Prinse să-l tragă de jos şi capul era să-i răteze, Trupu-i apoi tăvălind să-l arunce la cânii din Troia.

Aias s-apropie însă cu pavăza-i mare ca turnul; Hector în caru-i sări şi pe loc o zbughi în duiumul Soţilor săi, iar podoaba de arme o dete s-o ducă Oamenii lui în cetate spre marea-i nespusa mărire.

Leşul, în urmă-i lăsat, îl acoperă Aias cu scutul Stându-i-nainte. Precum o leoaică îşi apără puii Când şi-i aduce-n pădure şi-acolo o-ntâmpină-n cale Potera de vânători, dar plină de fala vârtuţii Ea tot coboară sprâncenele, ochii-şi-nvăluie cruntă; Astfel într-una se poartă şi Aias pe lângă Patroclu.

Cel din Atreus născut, la harţă pornitul Menelau Stete de dânsul alături, cu inima dusă de jale.

Glaucos, al Liciei Domn, Hipolohianul, de ciudă Cată la Hector pieziş şi astfel amarnic îl mustră: „Hector, la chip eşti viteaz, departe-i să fii şi aieve, Faima ta merge zadarnic, tu ştii să dai bir cu fugiţii.

Chibzuie cum ai să aperi acuma cetatea şi-oraşul Numai cu oamenii tăi fără noi, ajutoarele tale; Nici un ostaş lician nu vrea cu Danaii să lupte Pentru cetate, căci n-a fost din parte-vă vr'o mulţumire Faţă de-ai noştri, când noi cu duşmanii ne tot războirăm.

Cum ai să mântui, tu măre, pe cine-i mai slab la bătaie Când pe Sarpedon, prieten al tău şi tovarăş de arme, Tu l-ai lăsat de izbelişte, jaful duşmanilor noştri, El care-n viaţă de mare folos a fost ţării şi ţie Şi-azi după moarte tu nu poţi să-i aperi nici trupul de colţii Cânilor! De-asta şi dacă m-ascultă cumva licienii, Mergem acasă la noi, şi-n curând va fi jărişte Troia.

Dacă Troienii erau îndrăzneţi şi luptau fără preget, Cum se întâmplă cu cei care vrând ca să-şi mântuie ţara Armele iau, şi pe viaţă şi moarte se bat cu vrăjmaşii, Repede noi de pe-aici în Troia-l târam pe Patroclu.

Însă odată ce-n marea cetate a-mpăratului Priam Leşul i-ar fi-ncăput, dacă noi l-am fi scos din încaier, Iute Danaii în schimb ar fi dat frumuseţea de arme A lui Sarpedon, chiar trupul era să-i luăm în cetate; Doară Patroclu cel mort e prietenul celui mai mare Dintre voinicii Danai, toţi buni la bătaie pieptişă.

Însă tu n-ai îndrăznit să stai înaintea lui Aias Mult-inimosul, când tu l-ai văzut colo-n valma bătăii, Nici să te măsuri cu el, căci este mai tare ca tine.

Clatină Hector din coif şi-i zice privind pe sub gene: „Cum ai putut să vorbeşti, tu, o, Glaucos, aşa fără cumpăt?

Doamne, şi eu socotisem că tu de sfătos şi cuminte Eşti mai presus de tot natul din Licia ta roditoare.

Dar judecată eu nu văd la tine deloc după vorba Care mi-ai spus, că eu nu mă pot prinde cu namilul Aias.

Mie de loc nu mi-e teamă de tropot de cai şi de arme, Dar mai presus de a omului vrere e voia lui Zeus, Care sileşte la fugă şi pe un viteaz şi din mână335

Repede-i ia biruinţa, deşi el la arme-l împinge.

Hai dar, prietene, vino cu mine şi vezi ce pot face: Dacă eu am să mă port cât e ziua, cum zici, ca mişelul, Ori voi opri pe duşman, cu toată-nfocarea-i la luptă Pentru Patroclu, viteazul căzut pe câmpie adineauri.”

Asta zicându-i, dă chiot prelung şi Troienilor strigă: „Hei, licieni şi Troieni, dardani care bateţi de-aproape, Fiţi, o, prieteni, bărbaţi şi zoriţi-vă toţi şi daţi iureş Până ce eu îmi pun armele-aceste purtate de-Ahile, Dalba comoară ce mi-agonisii răpuind pe Patroclu.”

Asta rostindu-le Hector, fălos-încoifatul, se duce Din urgisitul război; el repede-aleargă, şi-ajunge Numaidecât mai încolo, pe drum spre cetate, pe-aceia Care duceau armătura cea falnică a lui Ahile.

Stă mai deoparte de valma cea plină de-amar şi se schimbă, Armele sale descinse le dă să le care la Troia Oamenii lui înarmaţi şi-ncinge armătura slăvită A lui Ahil, care zeii cereşti o dădură de zestre Tatălui său, lui Peleus, iar el o dădu lui Ahile La bătrâneţe, dar nu-mbătrâni şi fecioru-i cu ele.

Când nouraticul Zeus văzu de departe pe Hector Cum se schimbase cu armele celui născut din Peleus, Dete cu jale din capu-i şi astfel oftă el în sine: „Hei, tu sărmane, nu-ţi trece prin minte măcar nenorocul Care te paşte de-aproape. Pui armele nemuritoare Ale viteazului care şi altora-i spaimă şi groază.

Tu i-ai ucis pe prietenul bun şi voinic, şi pe urmă L-ai despoiat ruşinos de podoaba-i din cap, de pe umeri, Totuşi de-o mare izbândă şi acuma voi face s-ai parte, Ca o răsplată să-ţi fie că n-o să te-ntorci de la luptă, Nici va primi de la tine Andromaha mândreţa de arme.”

Zice şi spre întărire coboară sprâncenele-i negre.

Stă armătura turnată pe Hector. Se furişă-ntr-însul Duhul războinic, avan. De virtute, de vlagă-i se umple Trupu-i întreg. După aceea, vârtos chiuind, el apucă Spre lăudaţii tovarăşi străini, tuturora s-arată Strălucitor în podoaba de arme ce-Ahile purtase.

Intră pe-acolo-ntre cete şi mână pe oricine cu vorba, Mână pe Mestle, pe Glaucos, pe Medon şi pe Orsilohos, Pe-Asteropeos, apoi pe Disenor şi pe Hipotoos Ca şi pe Forchis, pe Hromiu şi pe ghicitorul Enomos.

La încăierare-i întartă pe toţi şi aşa le cuvântă: „Hei, auziţi, ajutoare de-o sută de neamuri vecine, N-am căutat eu mulţimea de oameni şi nu de nevoie Pe fiecare la mine v-adun din oraşele voastre, Ci doar ca voi pe femeile noastre, copiii şi pruncii Să-i apăraţi bucuros de-Aheii cei dornici de arme.

De-asta norodul îmi storc, iau dări de la dânsul şi hrană Şi vă hrănesc şi v-adaog puterea şi inimoşia.

Pas dar oricine de-a dreptul, nu-i pese de moare sau scapă Nevătămat de duşmani, căci asta e dat la războaie.

Cine spre Troia la noi, de pe jos apucând pe Patroclu, O să-l aducă chiar mort şi cine va-nfrânge pe Aias, Are din plean jumătate din parte-mi, eu am jumătate Şi-are să aibă pe urmă de-a pururi mărire ca mine.”

Zice, iar ei spre Danai cu toată greimea porniră Lăncile-nalte ţiind, aveau doar prea mare nădejde Mortul acuma tăvală să-l ia de sub scutul lui Aias, Nişte nebuni, că pe mulţi deasupra-i răpuse viteazul.

Zise dar Aias atunci lui Menelau, strigaciul războinic: „Bune fârtate, mărite Menelau, nici înşine-acuma Din bătălie nu cred înapoi să ne-ntoarcem în ţară.

Nu mi-e atâta de mortul ce zace sub noi, de Patroclu, Care curând o să sature corbii şi câinii din Troia, Cât mi-e de capul meu însuşi, cum mi-e şi de-al tău să n-o paţă.

Iată că vine un nor de război care-acoperă totul, Hector, şi iară e cumpănă mare. Deci repede strigă După ai noştri mai-mari, că poate auzi-te-va vr'unul.”

Asta-i grăi el atunci. Menelau cuvântu-i ascultă, Chiuie din răsputeri şi strigă Danailor astfel: „Voi, căpetenii şi Domni ai oştirii din Argos, prieteni, Toţi care alături de noi, de-Agamemnon şi mine, cu cinste Beţi la ospeţe din vinul obştesc şi aveţi sub poruncă Oaste, fiindu-vă dată de Zeus domnia şi slava, Mi-este cu greu să vă pot osebi şi să văd pe tot insul, Căci se aprinse-a războiului vrajbă şi clocote groaznic; Vie dar singur încoace, şi s-aibă păcat şi ruşine, Dacă lăsa-vor a câinilor pradă s-ajungă Patroclu.”

Zice, şi iutele Aias Oilidul îndată-l aude, El mai întâi se răpede prin oaste, răzbate şi vine, Idomeneu după el şi-al lui vizitiu, Merione Cel deopotrivă cu Ares, călăul bărbaţilor. Cine Poate numi pe ceilalţi care acuma, urmându-le pilda, Au început a zori la război înarmat-aheime?

Dar năvăliră posmol şi Troienii cu Hector în frunte.

Cum la o gură de râu, care-n mare se varsă. – mpotriva Curgerii vuie puternicul val, de răsună pe-alături Ţărmul înalt, peste care se-mproaşcă talazul în spume; Astfel Troienii atunci năvalnici vuiau. Dar Aheii Steteră toţi cu un suflet de jur împrejur la Patroclu, Bine-ngrădindu-se sub ferecatele scuturi. O ceaţă Zeus lăţi peste ei pe deasupra lucioaselor coifuri, Pentru că drag îi fusese şi lui răposatul Patroclu Cât a trăit ca prieten şi soţ cu Ahile; de-aceea Nu-ngădui să ajungă-el haitelor hrană la Troia Şi îmboldi pe Danai să-l apere în bătălie.

Dar mai întâi îmbrânciră pe-Aheii cei ageri Troienii; Ei părăsiră pe mort, în lături ferind. Pe niciunul Nu-l sfârtecară, cu toat-ahtiarea, Troienii, ci numai Leşu-l dădură spre ei. Dar vreme puţină Danaii Se-ndepărtară de el, căci repede-ntorsu-i-a Aias Cel care n-avea potrivă-ntre-Ahei de frumos şi de vrednic, Însă era mai prejos de Ahile-ntru toate alesul.

Rupse-nainte şiragul şi dete de-a dreptul asemeni Unui mistreţ care-mprăştie-n grabă pe munte copoii Şi pe hăitaşii voinici, când el dă vârtej într-o vale; Tocmai aşa îndârjindu-se, mândrul şi marele Aias Iute răşchiră, luând în răspăr, a Troienilor cete Care-nspre mort năzuiau şi tot mai credeau că, luându-l, L-or tăvăli spre cetate şi-avea-vor râvnita mărire.

Când Hipotoos, fălosul fecior al Pelasgului Letos, Prinse de jos de-un picior să-l tragă prin valma cea cruntă După ce-i trece cureaua şi-l leagă-ntre vine la glezne, Numai de dragul Troienilor şi al lui Hector, îndată Moartea-l ajunge; nu-i sare niciunul, cu toată dorinţa; Aias năvalnic atunci prin gloată s-aruncă la dânsul Şi din aproape-l împunge în chivăra-i cea ferecată Şi-mpodobită cu coamă de cal, şi-o-nţăndură toată Lancea trântită cu mâna-i cea grea, şi al lui Hipotoos Creier cu sânge-mpreună ţâşneşte din rană-i la ţeava Suliţei şi Hipotoos e dus, i se curmă suflarea Şi înşfăcatul picior din mână-i alunecă-n glie Şi pe aproape de mort el însuşi pe brânci se prăvale; Moare departe de ţara-i mănoas-a Larisei şi hrana336

Dată de dragii părinţi el nu-şi mai plăti, că-i fu veacul Scurt şi prea tânăr se stinse sub arma novacului Aias.

Vântuie Hector atunci o suliţă scânteietoare, Aias o vede-nainte, puţin se încovoaie şi scapă, Suliţ-apucă spre a lui Ifitos fecior, unul Schediu, Domnul Foceilor, care pe vremuri stătea pe la curtea Lui Panopeus vestitul, stăpân pe-o mulţime de oameni.

Şi-l nimereşte-n undrea pe la umăr. Cu boldu-i străpunge Umăru-n partea de sus. Lovitura-i de moarte, şi Schediu, Cade pe loc răbufnind şi zuruie arama pe dânsul.

Aias la rându-i, când Forchis, un fiu încercat al lui Fenops, Lui Hipotou dă ocol, îl ţinteşte la mijlocul burţii, Sparge pieptarul de-aramă şi spintec-a lui măruntaie, Şi prăvălindu-se, Forchis cu pumnul apucă pământul.

Dete-se-n lături atunci oştirea din faţă cu Hector Şi chiuiră Danaii şi traseră morţii spre sine, Pe Hipotou şi pe Forchis, şi-acolo-i prădară de arme.

Iarăşi Troienii acum, siliţi de duşmanii războinici, S-ar fi suit în cetate, slăbind în vârtute cu totul, Şi cu puterea, cu-a lor vitejie era izbândire S-aibă Danaii în butul lui Zeus, dar Febos Apolon Iute stârni pe Eneas, la chip el fiind ca Perifas Epitianul, un crainic ce-alături de-Anhise bătrânul A-mbătrânit crăinicind ca meşter la sfaturi plăcute.

Fătul lui Zeus, Apolon, aşa i-a vorbit lui Eneas: „Cum aţi putea s-apăraţi de primejdie Troia cea-naltă, Chiar dacă n-ar vrea un zeu? Aşa cum văzui că şi alţii Biruie-n luptă fiind, se bizuie doar în tăria Şi-n sufleţia şi-n numărul lor, dac-ar fi chiar o mână De luptători. Apoi Zeus mai bine vrea noi să învingem, Voi însă prea vă mai temeţi şi n-aveţi curaj să vă bateţi.”

Zise. În faţa-i privind, Eneas simţi că-i Apolon Şi cuvântă la Troieni şi din răsputeri da un strigăt: „Hector şi voi căpetenii de oaste, Troieni şi-ajutoare, Vai, ce ruşine-i acum să ne-alunge duşmanii războinici Şi ca mişeii slăbind să fugim înapoi în cetate!

Mie mi-a spus doar un zeu care-mi stete pe-aproape că Zeus, Capul puterii lumeşti, ne sprijină încă-n bătaie.

Hai dar cu toţii năval' să nu dăm răgaz aheimii Pe îndelete să-şi ducă de-aicea pe mort la corăbii.”

Zise, apoi repezindu-se merse-naintea oştirii.

Se-napoiară Troienii şi-Aheilor se-mpotriviră.

Grabnic Eneas atunci însuliţă pe-al lui Arisbas Fiu Leocrit, un vrednic tovarăş de-al lui Licomede.

Dar Licomede vânjosul, de milă cuprins la vederea Celui căzut, azvârli la Eneas, de-aproape, o lance, Dar nimeri în ficat cu o suliţă pe-al lui Hipasos Fiu, Apisaon, un Domn, şi-i frânse deodată genunchii.

El din Peonia cea roditoare venise la Troia Şi-a vitejit la Peoni dup-Asteropeos întâiul.

Asteropeos, văzându-l căzut, avu milă de dânsul Şi fără preget şoimanul sări la Danai să se bată; Trudă deşartă, căci ei împrejur la ucisul Patroclu Se îmbulziră sub scuturi cu lăncile-ntinse-nainte.

Aias umbla pe la toţi şi tot le da zor să se ţie Grapă. – napoi de la mort să nu se mai deie nici-unul Nici să se bată-nainte, ieşind în afară de rânduri, Ci împrejuru-i să steie vârtos şi să lupte de-aproape.

Astfel îndeamnă zaplanul de Aias. Şi udă pământul Sângele cel porfiriu şi peste olaltă grămadă Cad şi Troienii şi soţii lor cei înfocaţi şi Aheii, Care şi ei se tot bat cu vărsare de sânge, cu pierderi, Mor însă mult mai puţini, căci ei, înstoliţi laolaltă, Cată mereu de la ei să înlăture crâncena moarte.

Astfel în chip de vâlvori se trudeau şi credeai că pe lume Nu mai e soare deasupra pământului, nu mai e lună, Negura-i acoperise la valmă pe toţi ortomanii Care stăteau împrejur la înţepenitul Patroclu, Dar pe sub limpede slavă Troienii ceilalţi şi Aheii Volnici se încăierau. În aripa asta lumină Vie curgea de la soare, şi nu vedeai nouri pe munte, Nici pe pământul întreg. Ei harţa duceau mai departe, Ci mai cruţau uneori loviturile amare-ntre dânşii, Zbuciumul lor contenind. Dar cei de la mijloc, de ceaţă Şi de război pătimeau, şi erau chinuiţi de cruzimea Lăncilor toţi cei viteji. Numai doi luptători mai de seamă, Oameni vestiţi, Trasimed şi Antiloh încă nu oblicise Despre Patroclu, că-i mort, ci ei socoteau că voinicul Vieţuie încă şi luptă în valma dintâi cu Troienii.

Dânşii, măcar că văzuser-a soţilor moarte şi fugă, Toţi ţineau piept mai încolo cum fuse porunca lui Nestor Când de la negre corăbii pe ei i-a trimis la bătaie.

Cât a fost ziua de mare ţinu necurmată-ncleştarea, Înfricoşatul măcel. De zor şi sudoare prin colbul Câmpului toţi pe picioare şi sus pe genunchi şi pe pulpe Şi pe obraz şi pe mâni ei tot se mânjeau de măcşeală La-ncăierarea-nfocată din jur şi pe lângă Patroclu.

Cum dacă un tăbăcar dând calfelor sale să-ntindă337

Blana cea mare de bou, care fuse muiată-n unsoare, Dânşii, primind-o, fac roată-mprejur şi o trag de se-ntinde, Şi umezeala se duce pe loc şi răzbeşte grăsimea, Dacă trag pielea mai mulţi de rămâne cu totul destinsă; Astfel de-o parte şi alta pe locul puţin de la mijloc Leşul trăgeau înspre ei cu toţii, credeau că putea-vor Unii să-l ducă la Troia, ceilalţi la corăbii, şi-n jurul Leşului crunt şi sălbatic se-ncinge vânzolul de arme.

N-ar fi avut ce cârti la vedere-i chiar Ares, al gloatei Răscolitor, şi Atena, oricât ar fi fost de pornită.

Astfel în ziua de-atunci de sus a fost dat urgisitul Zbucium de oşti şi de cai după bietul Patroclu, de care Încă nimic nu ştiuse măreţul prieten Ahile, Lupta lăţită fiind de la repezi corăbii departe Până sub zidul troian. El nici măcar nu bănuise C-are să moară Patroclu, ba tot aştepta să se-ntoarne După ce-ajunge la porţi; el nu putea crede că singur, Fără de Ahile, lua-va cetatea, ba nici chiar cu dânsul: Ast-auzise adeseori şi o ştia de la Tetis, Care-l vestea pe ascuns ce cugetă marele Zeus; Nu-i spuse mama-i atunci şi groaznica nenorocire Care-l lovise pe el, că mort îi e scumpul tovarăş.

Se încolţeau împrejuru-i oştenii cu lănci ascuţite Şi căpiaţi cu-ndârjire, ei moarte-şi făceau între dânşii.

Şi glăsuia între-Aheii cei împlătoşaţi oarecine: „Hei, că-i ruşine, prieteni, de-acum înapoi să purcedem Spre adâncate corăbii. Mai bine pe toţi să ne-nghită Negrul pământ! E de o sută de ori mai cu cale Asta decât să lăsăm noi pe mort să ni-l ia în cetate Şi să ne biruie acum şi fală să-şi facă Troienii.”

Dar şi din oastea troiană auzeai că striga oarecine: „Chiar dacă-aici lângă mort, prieteni, o fi deopotrivă Scris tuturor să pierim, să nu se dea-n lături niciunul! „

Asta zicea oarecine şi însufleţea pe tovarăşi.

Astfel era bătălia, şi vuietul tare ca fierul Tot răsuna în văzduhul pustiu pân' la cerul de-aramă.338

Stau mai deoparte de luptă jălind telegarii cei falnici Ai lui Ahile, când ei îşi văzură căzut pe stăpânul Şi tăvălit la pământ de mâna cea cruntă-a lui Hector.

Automedonte întrasta, voinicul născut de Diores, Parte din iutele biciu-i pleznea, le da zor să pornească, Parte grăindu-le blând şi chiar speriindu-i cu vorba.

Nici la corăbii 'napoi ei nu mai vroiau să se ducă, Spre Helespontul întins, şi nici la război cu Aheii.

Steteră ţapeni aşa ca un stâlp care stă pe mormântul Unui bărbat răposat ori al unei femei răposate.

Astfel ei stau neurniţi sub hamuri la carul măestru, Capul băgară-n pământ şi tânguitori între dânşii, Ei, pe Patroclu jălind, au prins din pleoape să verse Lacrimi fierbinţi, şi pătau mândreţe de coamă stufoasă Care la ham de sub perne căzuse de-o parte şi alta.

Cum le văzu tânguirea, Părintele lumii din slavă Dete cu milă din cap şi în sinea lui astfel le zise: „Bieţii mei cai, de ce oare v-am dat lui Peleu domnitorul, Un muritor, pe voi doi care nu ştiţi de vreme şi moarte?

Ori s-aveţi parte şi voi de durerea sărmanilor oameni?

Doară din tot ce pe lume e viaţă, răsuflă şi mişcă, Nu e nimic mai de plâns şi mai necăjit decât omul.339

Totuşi să n-aveţi voi grijă, că Hector în car niciodată Nu va putea să vă-nstrune pe voi, că eu n-o să-i dau voie, Nu e destul c-a pus mâna pe arme şi-i mândru de asta?

Eu vă voi pune-n picioare şi-n pieptu-vă toată vârtutea, Teafăr din luptă să-l duceţi la tabără pe-Automedonte.

Dar o să las pe Troieni să mai biruie şi să omoare; Până ce ei vor sosi la corăbii şi până ce-n urmă Soarele va asfinţi şi-o să vie amurgul de seară.”

Zice şi-nduhuie-ndată sirepilor mare vârtute.

Caii apoi, scuturând din coamă ţărâna şi colbul, Caru-ntre-Ahei şi Troieni şi-l poartă ca vântul de iute Şi-Automedonte din chelnă se bate, că-l doare de moartea Soţului său şi s-avântă cu caii ca-n stolul de gâşte Vulturul, şi de prin valul Troienilor lesne se smulge Şi-ndemânatic s-aruncă la goană prin deasa mulţime.

Dar în zadar se repede, nu poate răzbi pe niciunul, Singur în chelnă fiind; e peste putinţă c-o mână Lancea s-aepte deodată şi caii cu alta să-nfrâne.

Dar mai târziu îl văzu un prieten al său înainte, Alchimedonte, nepot al lui Emon şi fiul puternic Al lui Laerches, şi el după caru-i oprindu-se-i zice: „Spune-mi, tu Automedonte, ce zeu ţi-o fi dat oare ţie Gândul acesta deşert şi te scoase din minte cu totul, Singur aşa să te baţi cu Troienii în toiul din frunte?

Vezi că ţi-i soţul răpus şi armătura purtată de-Ahile Hector având-o pe el, se bucură şi se făleşte.”

Al lui Diores fecior se uită-napoi şi răspunde: „Cine, Alchimedon, ca tine-i de vrednic în tabăra ahee Caii cei nemuritori să-i înstrune ori slobozi să-i lase?

Numai sărmanul Patroclu era ca şi zeii de meşter Cât a trăit, dar acu e-n puterea ursitei şi-a morţii.

Hai dar, în mână ia biciul şi-apucă lucioasele hăţuri; Eu mă dau jos din cotigă, pedestru mă prind cu duşmanii.”

Asta el zice. Şi-n caru-i suindu-se Alchimedonte Repede biciul înhaţă şi strânge lucioasele hăţuri, Automedonte din car se coboară. Dar Hector în faţă Cum îl zări, lui Eneas fiindu-i aproape, îi zise: „Tu al Troienilor sfetnic, Eneas, eu văd telegarii Lui Peleiades Ahile cel bun de picior; răsăriră Iar la război, dar ne'ndemânatici le sunt vizitiii.

Cred dar că pune-voi mâna pe ei, dacă tu cu 'nadinsul Vrei să m-ajuţi. Negreşit că îndată ce noi năvăli-vom N-o să cuteze niciunul din ei să ne stea împotrivă.”

Astfel îi zise, şi el voios se luă după Hector Şi amândoi o porniră cu umăru-n pază de scuturi Ţapene, piei argăsite şi bine-nvăscute-n aramă.

Merser-alături de dânşii tovarăşii, unul Aretos, Mare ca zeii şi Hromiu, căci nu se-ndoiau că pe-aceia Au să-i omoare şi pradă cădea-vor în mâna lor caii.

Minte de prunci, că pe nesângerate doar Automedonte N-avea să-i lase la-ntors. Prin ruga rostită lui Zeus Pieptul lui Automedonte se umple de-avânt şi tărie, Zice voinicul atunci ortacului său din teleagă: „Alchimedonte, să nu ţii tu caii departe de mine, Lasă-i să sufle la spatele meu, că eu nu cred că Hector O să-şi domoale mânia războinică până ce dânsul N-o să ne-omoare pe noi şi urcându-se-n carul acesta N-o să alunge, de zmeii aceştia purtat, ale noastre Cete, sau nu va fi prins de armia noastră din frunte.

Asta el zice şi cheamă pe Aias cei doi şi pe-Atride: „Iute, Menelau şi voi, căpitani ai argiilor Aias, Mortul încredeţi-l altora, celor mai tari de vârtute, Ei să-l ia-n pază, să dea pe duşman la o parte şi-n locul Mortului viaţ-apăraţi-ne nouă, primejdia vine, Căci năpădit-au aici la bătaia cea plină de lacrimi Însuşi Eneas şi Hector, vitejii fruntaşi de la Troia.

Totul e însă în mâinile zeilor; de-asta aţinti-voi Lancea şi eu, şi las celui de sus s-aibă grijă de toate.”

Zice, şi-apoi învârtind sburătue suliţa lungă Şi nimereşte pe-Aretos în pavăza-i cea rotilată.

Suliţa, ne 'mpiedicată de pavăză, trece printr-însa; Brâul de lână răzbate şi-acolo se-nfige sub pântec.

Cum uneori un flăcău c-o tăioasă secure izbeşte Pe după creştet sub coarne un bou de la ţară şi-ndată Coarnele-i taie, iar boul se saltă şi-apoi se răstoarnă; Astfel Aretos se saltă şi cade pe spate; ascuţişul Prin măruntaie răzbind şi clătindu-se-i curmă suflarea.

Hector însuliţ-atunci asupra lui Automedonte; Vede el lancea-nainte şi-n faţă-i plecându-se, scapă De lovitură uşor, şi dincolo arma cea lungă Cade cu boldu-n pământ; i se clatină încă cotorul Până ce-acolo năprasnicul Ares tăria-i înfrânge.

Dânşii acuma stau gata să tragă din săbii de-aproape, Îns-alergară la ei şi-i opriră din harţă împreună Aias din gloată venind, căci fură chemaţi de tovarăşi.

Cum îi văzură pe ei, de teamă-napoi se dădură Hector, Eneas şi Hromiu, un zeu în făptură. Pe-Aretos Ei îl lăsară pe jos tăvălit şi cu inima ruptă.

Automedonte, asemenea iutelui Ares, s-aruncă Şi dezarmează pe mort şi zice aşa cu mândrie: „Sufletul, cât de puţin, mi-l simt uşurat de necazul Ce-am suferit după bietul Patroclu, măcar că ucisul Este cu mult mai prejos.” În car apoi prăzile puse, Armele-i crunte, şi el se sui, şi-având sângerate Mâni şi picioare, părea ca un leu care-mbucă un taur.

Lângă Patroclu din nou se încinse bătaie nebună, Vajnică, plină de-amar, trezită de Palas Atena, Care venise din cer. Ea fuse de Zeus trimisă Ca să încânte pe-Ahei, că el vrerea de-acum îşi mutase.

Cum porfiriu împestrit arcuind curcubeu-l întinde Zeus din slavă pe cer ca un semn de război sau de vreme Viscolitoare de iarnă, de-şi curmă cu sila plugarii Muncile lor de la câmp şi vitele stau toropite; Tocmai aşa porfiriu era norul sub care pătrunse Zâna-ntre Ahei. Şi-acolo-ncepu să dea zor fiecărui.

Ea începu să întarte cu vorba pe craiul Atride, Neobositul oştean – căci el îi era mai aproape -

Chipul lui Fenix luând şi glasu-i cel plin de tărie: „Ce înjosire şi-ocară, Menelau, te-aşteaptă pe tine, Dacă sub zidul troian preabunul, slăvitul prieten Al lui Ahile o să fie mâncat de dulăi şi de vulturi!

Fii dar la luptă bărbat şi împintenă-ţi armia toată.”

Zise Menelau Atrid bărbatul de-a pururi războinic: „Tată, moş Fenix mărite, de-ar vrea să-mi dea mie putere Palas Atena să lupt şi ar da la o parte din cale-mi Ploaia de lănci şi săgeţi, aş sta lângă el ca să-l străjui.

Nu ştii ce mult m-a mişcat, ce grea lovitură-mi fu moartea-i.

Dar e cumplită pornirea lui Hector întocmai ca focul, Arma-i tot face pârjol şi cerul îi dă biruinţă.”

Asta i-a zis; fulgeratica zână se bucură-n sine, Ei doar întâi ca zeiţă rostitu-i-a el rugăciunea.

De-asta zeiţa i-a pus în genunchi şi umăr tărie, L-a-nvârtoşat pe viteaz şi datu-i-a-n piept cutezarea Muştei, că musca, oricât de la trupul de om o înlături, Tot vrea să muşte din el, că la sânge de om lăcomeşte; Astfel i-a fost şi cutezul ce-n inimă-i puse zeiţa.

Merse Menelau spre mort şi trase-n duşmani cu o lance.

Fost-a la neamul troian unul Podes, al lui Aetion Fiu, om bogat şi voinic care-a fost al lui Hector prieten, Cel mai iubit din popor, că-i fuse tovarăş de-ospeţe.

Tocmai pe Podes acesta, când el a împuns-o la fugă, L-a nimerit roşcovanul Menelau. Răzbit de-a lui lance, Dânsul picat-a bufnind. Pe mort apucându-l Menelau, De la Troieni l-a răpit şi dusu-l-a-n tabăra ahee.

Vine la Hector atunci, din gură-l îndeamnă Apolon Chipul lui Fenops luând, al lui Asiu fecior, care-i fuse Tare iubit ca tovarăş pe când locuia în Abidos.

Astfel la chip prefăcut, îi zise ţintaşul Apolon: „Care duşman se va teme de tine, o, Hector, acuma, Dacă te sperii şi fugi de Menelau Atrid care-i pururi Slab şi codaci luptător? Nu vezi că se duse el singur Leşul luând de la noi, că ucise pe-al lui Aetion Fiu, un prieten al tău credincios şi fruntaş la războaie.”

Astfel îi zise şi bezna durerii-l cuprinse pe Hector, El înarmat în aramă ieşi înaintea oştirii.

Zeus, în furie atunci, ia pavăza-i scânteietoare Şi-nciucurată şi muntele Ida-l învăluie-n nouri, Fulgeră, tună şi bubuie groaznic şi vântură scutul, Pune pe fugă pe-Ahei şi Troienilor dă biruinţă.

Beoţianul întâi, Penelaos, purcede la fugă, Cum el da drept înainte, fusese doar sus pe la umăr Însuliţat pe deasupra şi până la os îl ajunse Suliţa lui Polidamas, căci el mai de-aproape-l ochise; Hector în mână la os îl împunse pe Leitos, vlăstarul Dârzului Alectrion, şi-l scoase din arme. Cu teamă, Leitos în juru-i privind se retrase, că n-avea nădejde Lancea cu mâna să ţie, să poată lupta cu Troienii.

Idomeneu într-aceea, când Hector fugea după Leitos, Trase cu boldul în el; îl lovi pe la sân, dar cotorul Suliţei lungi i se frânse; aoliră de spaimă Troienii.

Hector ochi după asta pe Idomeneu, pe al Cretei Crai, care sta în cotigă, dar arma-i trecu pe de lături Şi pe tovarăşul lui Merione-l brodi, pe Chiranos, Care ca soţ-mânător din Creta-l urma, de la Lictos, 340

Bine-ziditul oraş. De la vase venise pedestru Craiul şi-o mare izbând-ar fi dat la Troieni cu-a lui moarte, Dacă Chiranos zorindu-şi mai repede caii spre dânsul Nu-i aducea mântuirea şi nu-i depărta nenorocul.

Îns-a pierit vizitiul atunci, că pe el îl împunse Hector cu boldul în falcă. – n ureche şi-i sparse cu lancea Dinţii din gură şi limba-i tăie de la mijloc şi bietul Fu prăvălit de pe car şi frânele i-alunecară.

Dar Merione plecându-se-ndată de jos le culese Şi începu să îndemne pe Idomeneu după aceea: „Biciuie caii şi fugi la corăbii acuma de-a dreptul, Vezi şi tu singur că nu se mai poate să biruie-Aheii.”

Zise, şi Idomeneu cu biciul gonea spre corăbii Caii cei mândri comoşi, că în sufletu-i spaima intrase.

Şi înţelese Menelau şi Aias acuma că Zeus Dase învingerea cea schimbătoare Troienilor. Zise Aias Telamonianul atunci lui Menelau: „Vai nouă, Chiar un copil ar pricepe de-acuma că Zeus el însuşi, Tatăl ceresc, pe duşmani îi ajută; niciunul dintr-înşii Bun sau nevrednic în arme nu dă lovitură greşită, Când ne chiteşte, pesemne le-ndreaptă săgeţile Zeus, Iar ale noastre zadarnice cad la pământ fără ţintă.

Hai măcar noi să gândim cum este mai bine să tragem Mortul încoace spre noi şi să facem aşa bucurie Soţilor noştri la-ntors. Nu vezi cum se uită cu jale Bieţii la noi! Ei se tem că nu vom putea să mai ţinem Piept fioroaselor mâni şi cumplitei mânii a lui Hector Şi că noi toţi vom cădea la corăbii. De-aceea să plece Repede vreun tovarăş să dea lui Ahile de ştire Cât mai devreme; pesemne că nu sosi încă la dânsul Vestea cea tristă că nu mai trăieşte iubitu-i prieten.

Caut zadarnic, eu nu pot vedea între-Ahei pe niciunul Vrednic de asta, căci negur-acoperă oastea şi caii.

Zeus, părinte ceresc, înlătură ceaţa din oaste, Fă să răsară seninul şi limpede ochii să vadă Şi la lumină măcar să pierim, dacă astfel ţi-i voia.”341

Zice, iar tatăl ceresc se îndură, când lacrima-i vede, Iute răsfiră-ntunericul, negura dă la o parte, Soarele iar luminează şi câmpul de sânge s-arată.

Zise dar Aias atunci lui Menelau Atride strigaciul: „Caută acum, înălţate Menelau, să vezi dacă-i teafăr Încă şi viu Antiloh, feciorul măritului Nestor, Du-te la el şi grăbeşte-l să dea mai curând lui Ahile Jalnica ştire că-i mort iubitu-i prieten Patroclu.”

Astfel îi zice, şi Atride voios îl ascultă şi pleacă Iute-napoi ca un leu de la staulul unde sunt vite, După ce el oboseşte stârnind pe păstori şi zăvozii, Care, veghind câtu-i noaptea, nu-l lasă să intre-n cireadă Şi să se-nfrupte din boii cei graşi; dar el, lacom de carne, Tot se aţine, ci nu izbândeşte, căci dese tot zboară Lăncile-n faţă-i din mâini oţelite, şi torţile-aprinse Zboară mereu de se sperie leul, cu toată turbarea-i, Şi cu mâhnire se trage-napoi dimineaţa; tot astfel De la Patroclu Menelau purcede-napoi fără voie, Teamă fiindu-i grozav ca nu cumva soţii să-l lase Pradă vrăjmaşilor şi să ia fuga de spaimă cumplită, De asta şi mult se mai roagă de Aias şi de Merione: „Tu Merione şi Aias, să nu uitaţi voi niciodată Cât era bietul Patroclu de bun şi drăguţ ca prieten, Faţă de toţi a ştiut el să fie blajin ca un frate Cât a trăit, dar acu e-n puterea ursitei şi-a morţii.”

Asta le zice şi pleacă de-acolo bălanul Menelau Ochii rotind împrejur ca vulturul care-i, se zice, Ager la ochi ca niciuna din toate-ale cerului pasări Şi că din slăvile-nalte ocheşte un iepure sprinten.

Chiar dacă e îndosit undeva în tufiş, şi asupra-i Tabără el, îl apucă deodată şi-i zdrumecă viaţa; Tocmai aşa, o, Menelau, şi tu îţi roteai pretutindeni Ochii tăi licăritori prin multa desime-a oştirii, Doar ai putea să mai vezi încă viu pe feciorul lui Nestor.

El într-o clipă îl zări între pâlcuri în aripa stângă; Armia-şi-o-mbărbăta şi-o tot mai mâna spre bătaie.

S-apropie de voinic şi-i zise bălanul Menelau: „Hai mai încoace, Antiloh, mai repede vino să afli Vestea cea plină de-amar ce bine ar fi fost să nu fie!

Cred că şi tu vezi acuma şi-o ştii de la tine că zeii Deteră mare năpastă Danailor, şi biruinţă Numai vrăjmaşilor noştri. Viteazul de frunte al oştirii, Meneţianul e mort şi lăsatu-ne-a jale nespusă.

Du-te mai repede, fugi la corăbii să spui lui Ahile Cât mai devreme de poate să vie să-i mântuie trupul Gol de-armătură, căci armele-i s-află în mâna lui Hector.”

Astfel îi zise. Antiloh stătu-ncremenit de cutremur; Câtăva vreme amuţise şi ochii de lacrămi deodată I se umplură şi verdele glas i s-oprise pe buze, Nu zăbovi însă el să asculte ce-i spuse Menelau Şi o luă la picior, ci după ce armele-şi dete Lui Laodocos, soţ bun, care aproape-i mâna telegarii.

El, de plânsori podidit, părăseşte războiul şi-o-ntinde Iute spre-Ahile Pelidul să-i ducă solia cea tristă.

Nu vru întrasta Menelau să stea la bătaie, s-ajute Cetelor înghesuite, de unde plecase al lui Nestor Fiu Antiloh, după care oftau acum toţi Pilienii.

Puse pe fratele lui să comânduie, pe Trasimede Şi se întoarse la locul pe unde căzuse Patroclu, Stete din fugă pe drum şi celor doi Aias le zise: „Iat-am trimis la corăbii să meargă feciorul lui Nestor După Ahile cel bun de picior; însă nu cred să vie Dânsul acuma, cu toată mânia-i turbată pe Hector; Doar e de arme lipsit şi nu poate lupta cu Troienii.

Înşine dar chibzuitul, să vedem în ce chip e mai bine Mortul de-acolo din toi să ni-l scoatem, şi noi de urgie Şi de prăpăd izbăviţi, din focul duşman să ne smulgem.”

Trupeşul Aias Telamonianul la asta-i răspunse: „Zilele tale, o, slăvite Menelau, sunt bune şi drepte, Hai şi plecaţi-vă voi, Merione şi tu, cât mai iute Şi ridicaţi-l pe mort şi scoateţi-l din bătălie.

Aias, noi doi vom răzbi pe Troieni, ne vom bate cu Hector.

Cum ne e numele-aşa şi vârtutea ni-i una şi sta-vom Tari ca-nainte amândoi alături în lupta cea cruntă.”

Zise, iar ei de pe jos apucară cu braţele mortul Şi-l ridicară pe sus. Dar cum îi văzură Troienii Leşul luând şi fugind, deodată-ncepură să ţipe Şi-a năvăli după ei ca ogarii când sar înaintea Unor voinici vânători la mistreţul rănit; ei aleargă Câtăva vreme-ahtiaţi cu colţii să sfâşie fiara, Dar mai pe urmă când ea bizuindu-se-n sine se-ntoarnă Cânii în lături iau fuga şi care-ncotro se răşchiră; Astfel o vreme glotiş se tot năpustiră Troienii După fugarii Ahei încolţindu-i cu săbii, cu suliţi; Cum însă Aias cei doi se întoarseră şi împotrivă Steteră, feţe schimbară Troienii atunci şi niciunul Nu îndrăzni după mort să mai-nainteze, să lupte.

Astfel ei aprigi atunci de-acolo cărau spre corăbii Leşul luat din război, şi-n urmă se-ncinse bătaie Cruntă, sălbatică-ntocmai ca focul ce-aprins de năprasnă Arde-o cetate şi casele cad mistuite de flăcări Mari pân'la nouri şi duduie focu-nteţit de un vifor Vâjâitor; tot astfel huia necurmat-armălaie, Zarva de oameni şi cai după cei care au rupt-o la fugă.

Cum pe la munte doi muli, cu toată-ncordarea vârtuţii, Trag după ei pe poteca pietroasă la vale o grindă Sau un buştean uriaş, cherestea de corăbii şi zornic Tot-naintează, măcar că sunt rupţi de sudoare şi trudă, Harnici tot astfel şi ei duceau mortul în vreme ce-n urmă Aias cei doi pe năvalnici în loc îi ţineau cum puhoiul E stăvilit de un deal păduros care taie câmpia Şi potopirea de ape pornite din valnice râuri Tot o iezeşte şi repede-abate pe şes viitura, Care-n zadar cu tăria-i se zbate să-i spargă zăgazul; Astfel şi Aias năprasnic se puseră de-a curmezişul Şi-mpiedicau pe Troieni, dar ei se ţineau încă grapă Şi mai dihai însă doi, Eneas şi falnicul Hector.

Cum se împrăştie stolul de gaiţi şi grauri şi ţipă Straşnic de spaimă fugind, dacă văd de departe că vine Uliul care-i gelatul sărmanelor mici păsărele; Tocmai aşa, urmăriţi de Eneas şi Hector, Aheii Fug şi tot ţipă grozav şi uit-a se bate, şi-n urmă Multe podoabe de arme tot cad de la ei împrejurul Şanţului când o zbughesc, şi încaierul nu se mai curmă.