Cum au sosit pe la vadul frumos curgătorului Xantos, Râu cu vultori, care-şi trage fiinţa din cer, de la Zeus, El pe Troieni îi dezbină şi parte pe câmp îi alungă, Drumul luând spre cetate, pe unde c-o zi înainte Plini de cutremur Danaii fugeau de mânia lui Hector, Ei cu duiumul spre-acolo iau fuga, dar Hera din faţă Negură deasă lăţind îi împiedică; iar jumătate Se-ngrămădesc pe la râu şi-n cursoare argintie se-afundă, Cad pleoscăind zgomotos, al undelor clocot răsună, Vuietă malul cu vuiet prelung şi Troienii cu ţipăt Unde şi unde înoată şi-n apă se zbat la vârtejuri.

Cum speriate de foc pe câmpie lăcustele zboară, Cată la râu adăpost, când focul iscat de năprasnă Vulvuie nepotolit, şi cad şi se pitulă-n apă, Astfel goniţi de Ahile, de-a valma oştenii şi caii Cad şi ticsesc clocotitoarele sorburi afunde din Xantos.

Suliţa-şi lasă viteazul acolo pe mal, răzimată De un tufos tamarisc, şi numai c-o sabie-n mână, El ca un zeu se aruncă şi macină gânduri avane, Taie la dreapta, la stânga şi gem şi se vaietă groaznic Toţi cei de sabie-atinşi, iar apa-nroşită-i de sânge.

Tocmai ca peştii când fug urmăriţi de delfinul cel mare Şi-umplu limanul tihnit şi la maluri se-ndeasă-n cotloane Care cum pot, că se tem că-i înghite apucându-i delfinul; Astfel Troienii atunci iau fuga prin valul năvalnic Şi pe sub râpe s-ascund. Ahile, obosindu-şi în urmă Braţul de-atâta măcel, şi-alege vr'o doispre'ce tineri Vii de la râu să răzbune cu ei pe ucisul Patroclu.

Dânsul îi scoate din apă-ngroziţi ca şi puii de ciute, Mânile-n spate le leagă cu bine-croite curele, Care le-avea fiecare pe hainele lor suflecate, Şi la tovarăşi îi dă să-i aducă legaţi la corăbii Şi se răpede-napoi căpiat să tot sfarme, să zvânte.

Vede-nainte-i atunci pe fiul lui Priam, Licaon, Care-o tulise din râu. Pe dânsul Ahile odată Noaptea, când el de la Troia veni la livadă, robindu-l, Silnic îl duse cu sine; ieşise să taie cu barda Tinere crengi de sălbatic smochin ca să-ncercuie carul.

Neaşteptat ca o pacoste-Ahile veni peste dânsul Şi-ntr-o corabie apoi de vânzare-l trimise la Lemnos, 386

Marea cetate, iar cumpărător a fost fiul lui Iason; Dar cu o sumă de daruri îl răscumpără Aetion, Unul din Imbros, prieten al tatălui său, şi de-acolo El îl porni la Arisba; de-aici furişându-se-ajunse Dânsul acasă. – ntre ai lui petrecu încă unspre'ce zile După sosirea-i din Lemnos, şi-n ziua de-a douăsprezecea, Soarta-l împinse în mână să-ncapă din nou lui Ahile, Carele avea să-l trimită năprasnic pe lumea cealaltă.

Cum nearmat îl văzu înainte şoimanul Ahile -

N-avea nici lance, nici cuşmă, nici pavăză; el lepădase Orişice armă fiindcă era chinuit de sudoare Şi de-oboseală sleit, când prinse să fugă din ape -

Zise, de ciudă cuprins, în sinea-i bărbată viteazul: „Valei, că mare minune-mi văd ochii şi nu-mi vine a crede, Oare-i Licaon? Atunci Troienii, răpuşii de mine, Au să se scoale din bezna pământului şi au să vie Cum a venit cu viaţa cruţată şi-acesta, când fuse Tocmai la Lemnos vândut. Nici largul albastrelor ape Nu i-a pus piedică lui, când multora piedică pune.

Hai să mi-l iau în primire, să guste şi el din amarul Suliţei mele, şi-atunci să vedem de ar putea să mai vie De pe tărâmul celalt, sau are să-l ţie pământul Cel roditor, care ţintuie chiar şi pe cel mai puternic.”

Asta gândi şi stătu. Buimac îns-aleargă Licaon Iute să-i cadă-n genunchi şi să-l roage, căci prea ar vrea dânsul Teafăr să scape de moartea cea crudă şi neagra ursită.

Suliţ-asupra-i atunci ridică şoimanul Ahile Gat-al izbi, însă el s-apleacă sub ea, se strecoară Şi s-aruncă-n genunchi, iar lancea-nsetată de trupul Cel omenesc după spate-i trecu şi pe ţărnă se-nfipse.

Roagă-se atuncea c-o mână luând de genunchi pe Ahile, Lancea cu alta ţiind din toată puterea Licaon, Vorbe ce zboară rostind, se milcuie aşa lui Ahile: „Rogu-te, Ahile. – n genunchi, aibi milă şi zilele cruţă-mi, Doar se cuvine, că iată-mă cad rugător, o, mărite, Adu-ţi aminte că eu cel întâi am fost oaspe la tine, Pâne-am mâncat de la tine, când tu m-ai robit la livadă Şi m-ai trimis spre-a mă vinde Patroclu departe de tata Şi de ai mei, pe un preţ de o sută de tauri, în Lemnos.

Dacă-mi dai drumul, avea-vei de trei ori atâta. Nu-s multe Zile de cându-s la Troia; astăzi e-a douăsprezecea.

Doamne, şi ce-am pătimit! În mânile tale m-aduse Soarta cea tristă din nou. Oropsit voi fi dară de Zeus, Dacă din nou m-or da ţie. Ah, scurt îmi e veacul ce mama Mi-a dăruit, Laotoe, copila bătrânului Altes, Care domneşte asupra Lelegilor, oameni războinici, Şi locuieşte-n Pedasos, înalta cetate zidită Pe Satniois. Pe fiica-i ţinea, între altele multe, 387

Priam, şi doi fii născu ea sărmana, ca tu să ne-njunghii Pe amândoi. Ai ucis cu suliţa pe Polidoros Cel arătos ca un zeu, între cei mai de frunte pedeştri, Vine şi rândul meu azi, că din mânile tale nu cred Viu să mai scap, dacă zeul aproape de tine m-aduse.

Dar îţi mai spun încă una şi judec-apoi şi tu singur: Nu-mi lua viaţa, că nu sunt eu frate de-o mamă cu Hector, Care ucise pe bunul tău soţ, pe voinicul Patroclu.”

Asta vorbi a lui Priam odrasl. – arătosul Licaon, Milogitor către el, dar glas fără milă-i răspunse: „Nu-mi jurui tu răscumpăr şi nu mai crâcni, o nebune.

Până ce încă nu dase năpasta de bietul Patroclu, Mie-mi era mai în voie să cruţ pe Troieni, pân-atuncea Eu am pus mâna pe mulţi şi pe toţi i-am vândut. Dar acuma Nu va scăpa cu viaţă niciunul din cei care zeul O să mi-i puie în mână-naintea cetăţii, niciunul, Oricare-o fi din ai voştri, necum feciorii lui Priam.

Mori şi tu, frate, şi taci, de ce te mai vaieţi zadarnic? 388

Doar a murit şi Patroclu, şi ce eşti tu faţă de dânsul?

Uită-te-ncoace şi vezi ce mândru sunt eu şi ce mare; Tata mi-e domn şi viteaz, iar mama-i zeiţă, şi totuşi Nu mai puţin şi pe mine m-adulmecă moartea şi soarta Ne-nduplecată pe veci. Dimineaţa, namiază ori seara Are să vie o vreme, când unul şi mie o să-mi curme Firul vieţii, cu lancea lovindu-m-aici ori cu arcul.”

Zice, iar lui i se taie genunchii, îşi pierde simţirea, Suliţa lasă din mână şi cade cu braţele-ntinse.

Arma tăioasă smucind Ahile din teacă-l ajunge Lângă cerbice-n undrea, şi întreagă-i pătrunde-năuntru Sabia. Cade Licaon pe brânci şi acolo pe ţărnă Zace lungit, iar sângele-i curge şi udă pământul.

Dar de picior apucându-l Ahile-l zvârli în vultoare Şi lăudându-se aşa-l prohodi în cuvinte ce zboară: „Du-te şi piei între peşti, care sângele tău de la rană Suge-vor nepăsători, că n-o să te plângă pe tine Maică-ta pus pe un pat, ci o să te care Scamandru, Râu-n vârtejele lui spre apele-ntinse ale mării, Unde prin murmurul negrelor unde sări-va vr'un peşte Şi-o să se-mbuibe hrănit din carnea ta grasă, Licaon.

Trebuie aşa să pieriţi pân-om pune noi mâna pe Troia, Voi s-o tuliţi pe câmpie, iar eu să vă spulber din urmă.

N-o să v-ajute acest râu cu unda cea lin-argintie, Căruia voi mai demult îi jertfeaţi o grămadă de tauri Şi-n adâncime de vii-aruncaţi după datină caii.389

Dar şi aşa veţi pieri mişeleşte plătindu-mi cu toţii Moartea fârtatului meu, prăpădul Aheilor, care Fură de voi seceraţi la corăbii, departe de mine.”

Zice, şi Râul mai valnic se-mpizmuie-n sine auzindu-l; De-asta şi chibzuie cum ar putea lui Ahile să-i puie Capăt la luptă şi obida Troienilor să-ndepărteze.

Dar Peleianul atunci se saltă cu suliţa lungă Şi se aruncă nebun să omoare pe Asteropeos, Fiul lui moş Pelegon, pe care-l născu Peribea, Cea mai în vârstă copil-a lui Achesamenos şi Axiu, Râul cu albia lată, de care ea fuse-ndrăgită.

Tabăr-Ahile la el, dar Asteropeos îi ţine Piept, două suliţi rotind. În suflet i-aprinde văpaie Xantos, fiind necăjit de risipa mulţimii de tineri Măcelăriţi fără milă de-Ahile pe mal şi prin apă.

Cum împotrivă păşind s-apropie unul de altul, Cată la el duşmănos şi-l întreabă şi-l sperie Ahile: „Cine eşti tu şi de unde, de-mi ieşi fără teamă-nainte?

Vai de părinţii acelor ce vin să-mi înfrunte mânia!”

Fiul lui moş Pelegon, fălosul, la asta-i răspunse: „Ce mă întrebi despre neam, tu prea inimosule-Ahile?

Sunt de departe, din ţara Peonia cea roditoare390

Şi-am după mine Peoni, oştire cu suliţi. Vreo zece Zile sunt azi de când eu am venit să iau parte la Troia.

Cât despre neamul meu, află că eu sunt nepotul lui Axiu, Râul în albie lat şi cu apele cele mai mândre.

El a născut pe vestitul lăncer Pelegon, şi acesta-i Tata-mi, se zice. Dar hai să ne batem, tu falnice-Ahile.”

Dânsul aşa-l ameninţă, dar repede-Ahile ridică Suliţa, frasinul din Pelion. Ci deodată spre dânsul Lăncile-ntinde Peonul, căci n-a fost stângaci, şi cu una El pe Ahile-l chiteşte în pavăză făr-a-i străpunge Arma, fiind apărată de placa de aur dintr-însa, Dar cu cealaltă-l juleşte pe el pe la cotul din stânga, Sângeră cotul atunci, iar suliţa trece deasupra-i Şi-nţepeneşte-n pământ, flămândă de carne şi sânge.

Pe-Asteropeos ochind, Ahile la rându-i aruncă Suliţa dreaptă la zbor, şi stă ahtiat să-l omoare; Ci ea dă greş, nimerind pe-a râului margine-naltă Şi pân'la mijloc în mal se-nfundă. De-aceea din teacă Sabia-şi trage viteazul atunci de la coapsă şi sare Fără de preget la el. Zadarnic acela din râpă Lancea duşmanului său încearcă s-o scoată cu pumnii, Iute de trei ori o scutură vrând să o smulgă din ţărnă, Însă de trei ori se moaie încordu-i. În oara de-a patra Cată s-o-ndoaie din nou şi iar se opinte s-o rupă.

Dar îl doboară-nainte însăbiindu-l Ahile.

Cum el îl spintecă, toate ale lui măruntaie se varsă, Şi întuneric i-acoperă ochii, şi-n vreme ce dânsul Horcăie, Ahile pe piept piciorul în pripă-i apasă, Armele ia de pe el şi fălindu-se aşa-i cuvântează; „Astfel acolea să-mi zaci. E greu doar cu fiii lui Zeus Cel neînvins să te lupţi, măcar că un râu ţi-e bunicul.

Spusu-mi-ai tu că te tragi de la râul cu albia lată, Dar eu mă laud cu neamul că sunt de la marele Zeus, Tatăl meu este Peleu, care ţine sub schiptru poporul Cel mirmidon, şi bunicul Eacos, răsadul lui Zeus.

Şi cum e Zeus mai tare, şi mult mai presus de oricare Râu care-n mare se scurge, tot astfel şi neamul lui Zeus Faţă de cine se trage din râu. Că doar iată c-alături Curge nămornicul val; să te ajute, de poate. Dar nu-i chip Luptă cu Zeus să duci, că nu-i stă-mpotrivă nici râul Domn Aheloos, nici râul cel mare, puternic, Oceanul, 391

Vajnic noian fără fund, din care vin apele toate, Marea, tot felul de râuri şi puţuri adânci şi izvoare; Tremură doar şi el de fulgerul şi de cumplitul Tunet al marelui Zeus, când bubuie-n slavă şi tună.”

Zice şi-ndată din mal el lancea de-aramă şi-o smulge.

Lasă pe Asteropeos lipsit de viaţă pe locul Unde bătut e pe prund de a râului apă negrie; Peştii, ţiparii foiesc în juru-i şi-l tot împresoară Şi din grăsimea-i ciupesc irosindu-i rărunchii. Ahile După ce-l lasă pe el dă goană Peonilor, ceata Care-o pornise la fugă pe-aproape de râu speriată, Cum îşi văzu căpitanul răpus cu putere de spada Celui născut de Peleu, în crâncena lor bătălie.

Prăbuş-atunci pe Midon şi pe Astipil şi pe Eniu, Pe Tersiloh, pe-Ofelest, pe Trasiu şi-n urmă pe Mnesos.

Dintre Peoni pe mal mulţi ar fi toropit, dacă Râul Cel cu vârtejuri adânci, cuprins cum era de mânie, Nu i-ar fi zis din afundu-i ivindu-se-ntocmai ca omul: „Nimenea nu te-ntrece-n putere şi-n nelegiuire, O, Peleiene, căci veşnic alături de tine sunt zeii.

Dac-a fost dat de la Zeus să piară prin tine Troienii, Du-te, goneşte-i pe câmp şi-acolo ţi-arată cruzimea.

Apele dragi ale mele sunt pline de leşuri şi nu pot Curge din pricina lor spre undele sfinte ale mării De-nghesuit ce mă simt, fiindcă ţi-i groaznic măcelul.

Hai, conteneşte. Destul că din fire m-ai scos, căpitane.”

La-nfricoşările lui răspunse şoimanul Ahile: „Fie cum tu ai cerut, o, Scamandre purcese din slavă, Dar pe semeţii Troieni eu n-o să-ncetez a-i ucide Până ce nu-i împresor în cetate şi nu voi da luptă Dreaptă cu Hector, să văd dacă eu m-oi răpune sau dânsul.”

Zise, şi după Troieni ca un zeu năvăli. Atunci Râul Cel cu vultorile adânci lui Febos Apolon îi zise: „Vai, că tu nu mai ţii seama de sfatul lui Zeus, Apolon, Tu cel cu arcul de-argint, uitaşi de porunca ce-ţi dete Sprijin să dai la Troieni şi să-i aperi de orice primejdii Pân' ce va însera şi amurgul umbri-va câmpia.”

Asta grăi, iar Ahile sări de pe mal şi ajunse Până la mijlocul apei. Scamandru în clocot de valuri Se năpusti răscolind şuvoiul întreg şi împinse Clada de morţi de pe el, pe care-o făcuse Ahile, Şi-i azvârli peste mal din apă mugind ca un taur Şi mântui pe cei vii cari-ntr-însul pe undele lucii Încă-notau în bulboanele-i mari şi adânci îndosindu-i.

Vajnicul val răzvrătit pe Ahile-l încinge, se-nalţă Şi împroşcându-l în scut, îi dă brânci şi să stea în picioare Nu-i dă răgaz. El atunci s-apucă de-un ulm şi măcar că-i Arbore mare şi oblu. – l dărapănă din rădăcină.

Rupe tot malul râpos şi acoperă toată apăria Ulmul cu desele-i crengi, de parcă-i un pod peste apă Cum e de-a latul căzut. Se saltă din volbura spumei Şi o ia fuga pe câmp cu picioarele-i repezi Ahile Înfricoşat. După el doar venea furtunatic într-una Marele zeu vârfuind cu valu-i cernit ca să puie Capăt viteazului şi pe Troieni de urgie să-i scape.

Zboară-napoi Peleianul cât bate o lance zvârlită Dintr-un avânt, şi cum vulturul negru s-aruncă la pradă, El care-i pasărea cea mai vânjoasă şi-n zbor e mai iute, Repede-aşa o porni şi-Ahile şi groaznic pe dânsul Armele-i tot zuruiau; fugea pe de lături viteazul, Iar după el potopind gonea cu zvon mare talazul.

Cum săpătorul de şanţ, când el câteodată izvorul Întunecat îl îndreaptă s-adape grădini şi răsaduri, Umblă cu grebla şi şanţul de năruituri îl desfundă, Apa tot curge-nainte şi rostogoleşte pietrişul Grabnic la vale şuind pe loc prăvălat şi ajunge Chiar şi pe cel care drum îi deschide, tot astfel Ahile, Cât era el de fugaci, îl tot ajungea urmărindu-l Valu-ndârjitului râu, fiind zeii mai tari ca bărbaţii.

Tot se izbea înapoi şi se încorda Peleianul Râul s-abată pieptiş şi să vadă cumva dacă zeii, Locuitorii cereşti pe el îl alungă cu toţii; Dar în deşert, că mereu îl plesnea pe deasupra talazul Apei purcese din cer; de aceea şi-n sus cu putere El se sălta obidit, că tot năbuind pe de lături Apa-l slăbea în genunchi şi colbu-i răpea de sub talpă.

Ochii spre cer aţintind, gemu Peleianul şi zise: „Doamne, niciunul din zei pe mine de-a râului goană Nu s-a-ndurat să mă scape, măcar de-ar fi fost dup-aceea Chiar şi să mor în război. Din zeii cereşti însă nu e Nimeni aşa vinovat ca mama, că ea totdeauna M-a înşelat şi mi-a zis că eu voi muri de săgeata Zeului Febos Apolon, sub ziduri la Troia. Mai bine Mă ucidea acum Hector, întâiul bărbat de pe-aicea, Şi-ucigătorul atunci un viteaz ar fi fost, şi ucisul.

Dar eu acum am să mor de o moarte de plâns, ruşinoasă, Prins şi luat de puhoi ca un băietan care paşte Porcii şi trece pe o vale când vine năprasnic puhoiul.”

Asta zicea tânguios şi îndată-n făptură de oameni S-apropiară de el Poseidon şi Palas Atena Şi-l liniştiră din grai, cu mâna luându-l de mână.

Gura deschise întâi cutremurătorul Poseidon: „Nu fi aşa-ngrijorat şi nu tremura, Peleiene, Iată că noi te-ajutăm, doi zei dintre cei mai puternici, Eu şi cu Palas Atena, şi-avem învoirea lui Zeus.

Nu ţi-este ţie sortit ca un râu să te poată răpune; Se va stăvi el curând, vedea-vei acuma tu însuţi.

Dacă tu vrei să ne-asculţi, îţi vom da o povaţă cuminte: Nu te lăsa de război, de biciul amar tuturora, Până ce oastea troiană ce-o fi să mai scape cu fuga N-ai să o-nghesui în cercul măreţelor ziduri; dar după Moartea lui Hector întoarce-te-n tabără, noi te vom face Biruitor.” După vorbele aceste spre Olimp o porniră Ei amândoi; iar Ahile, grozav înteţit de îndemnul Zeilor, merse pe câmp. Dar plin era câmpul de apa Cea revărsată, deasupra pluteau o grămadă de hoituri Şi-arme de tineri ucişi. Sărind peste apă el însuşi Da din picioare mereu şi nu-l stingherea viitura Sforului lat curgător, căci mare putere-i dăduse Palas. Dar n-avea astâmpăr Scamandru, pe-Ahile Se înciudase mai mult. Ţâşnind în văzduh şi ca turnul Mătăhălindu-se, el striga şi chema pe Simois: „Vino şi hai, frăţioare, noi doi împreună să punem Piedic-acestui puternic oştean care acum o să darme Marea cetate a lui Priam, că nu-i stau în cale Troienii.

Sai mai în grabă de-acolo şi ajută-mă, umple cu apă Albia-ţi de la izvoare, sporeşte pâraiele toate.

Nalţă un val uriaş cu pietroaie şi trunchiuri, dă vuiet Îngrozitor să-nfrânăm pe bărbatul acesta sălbatic, Care tot biruie-acum şi se ţine de-o seamă cu zeii.

Cred că putinţa-i atunci, mândreţa-i de chip şi de arme Nu-i vor sluji la nimic, ba armele-i fi-vor în baltă Împotmolite la fund şi pe el îl acoper-acolo Sub un morman de nisip şi o mare grămadă de pietre Torn peste el şi-l ascund, de nu vor putea să-i adune Oasele-Aheii, atâta nămol voi ticsi peste dânsul.

Şi-are să-i fie mormântul acolo; nu trebuie-Aheii Altă movilă de morţi să-i înalţe, când au să-l îngroape.”

Zice şi valmeş atunci se înviforă peste Ahile Spumegător clocotind în amestec de sânge şi hoituri, Şi-nvolburatul talaz al apei din cer obârşite Nalţă-se oblu-n văzduh şi trage la vale pe-Ahile.

Hera dă ţipăt atunci de spaimă ca nu cumva Râul Mare, şuvoinic, afund să-l ia pe viteaz, să-l înece.

De-asta şi fiului ei, lui Hefestos, dă strigăt zeiţa: „Scoală-te, fiule scump beteag de picioare; pe tine Te socotim ca mai bun să stai împotriva lui Xantos.

Fuga mai repede, ajută, sloboadă pârjol de văpaie.

Eu de la mare mă duc să răscol o furtună grozavă Vânturi chemând, pe munteanul şi-austrul ce-aduce seninul, Flacără peste Troieni s-o sufle să mistuie trupuri Şi armături de-ale lor. Tu tabăr-asupra lui Xantos, Arde-i copacii pe mal, cu-a ta pălălaie cuprinde-l, Nu şovăi nicidecum la vorbele-i blânde ori aspre, Furia-ţi nu potoli fără numai când eu voi da strigăt Şi te-oi vesti; tu atunci pe loc s-astâmperi nestinsa văpaie.”

Zice şi zeul Hefestos năprasnicul foc îşi aprinde.

Flacăra-ntâi pe câmpie lăţindu-se, mistuie morţii Care pluteau cu grămada, Troienii ucişi de Ahile, Şesul întreg e secat, iezite sunt apele lucii.

Cum după ploaie curând se usucă o vie, când bate392

Toamna Boreas şi tare se bucură culegătorul; Iute tot astfel secat e şi câmpul de ape şi morţii Sunt mistuiţi şi spre râu luminoasă porni vâlvătaia, Sălcii şi ulmi începură să ardă, stufişuri de cătini, Şi obligeană şi lotos şi papura şi pipirigul Care crescuseră îmbelşugate la marginea apei.

Prinser-atunci a se zbate ţiparii şi peştii prin valuri, Unde şi unde prin apă săreau dogoriţi de văpaia Focului care pornea de la mult iscusitul Hefestos.

Râul, cuprins de vulvori, slăbi în putere şi-i zise: „Nu-i cu putinţă vr'un zeu să se puie cu tine, Hefestos, Nu pot nici eu să ţin piept şuvoaielor tale-arzătoare.

Curmă bătaia şi las'din cetate să-i măture-Ahile Nentârziat pe Troieni; de ce să mă zbat şi să-i sprijin?”

Zice. – nfocat şi cu apele tot clăbucind de dogoare.

Cum, prididit de văpaie, începe să fiarbă cazanul Unde-i topită osânza-ngrăşatului vier, când pe vatră Lemne uscate s-aprind şi cazanul întreg forfoteşte; Astfel să forfote-a prins şi apăria din râu dogorită Nu mai curgea înainte, ci sta zbuciumată de para Focului ce râura de la iscoditorul Hefestos.

Roagă-se Râul atunci fierbinte de Hera şi zice: „Hero, de ce al tău fiu se înghesuie în apele mele Şi mă dărapănă numai pe mine? Eu nu sunt de vină Tocmai ca zeii ceilalţi care ajută oştirea troiană.

Iată, eu unul mă las de război, dac-aşa ţi-e porunca, Dar să se lase şi el. Mă jur că eu n-o să mai caut Sprijin să dau la Troieni, de ziua pieirii să-i apăr, Chiar dacă-ntreaga cetate cădea-va-nscrumată-n pârjolul Focului lacom aprins de voinicii oşteni din Ahaia.”

Hera auzindu-l, îndată grăi lui Hefestos: „Ia seama, Fiule prea lăudat; pe un zeu doar să chinui tu astfel Nu se cuvine din parte-ţi de dragul supuşilor morţii.”

Asta zeiţa i-a zis, iar zeul îşi stinse atunci focul Pustiitor şi din nou purcese prin albie valul.

După ce Xantos a fost potolit, cu Hefest împreună S-astâmpărară din voia zeiţei, cu toată mânia-i; Dar între zeii ceilalţi, care nu se-mbunau între dânşii, Grea, pătimaşă e harţa ce-acuma se-ncinse. Dau buzna Unii la alţii cu larmă nespusă şi geme pământul.

Glas ca de trâmbiţă sună din cerul întins, îl aude Zeus de sus din Olimp şi râde cu poftă din suflet, Vesel când vede pe zei împreună păşind la bătaie.

Unii de alţii departe ei nu mai stătură. Deodată Ares întâiul porni ahtiat şi cu suliţa-n mână El, răzbitorul de scuturi, sări înaintea surorii Palas Atena şi iute începu s-o înfrunte din gură: „Muscă de câne, de ce-i sileşti iară pe zei la bătaie Cu bizuire nebună, cu aprigă înverşunare?

Nu-ţi mai aduci tu aminte cum ai înteţit pe Tidide Spre a mă lovi? Cum tu înşfăcatu-i-ai lancea vădită Şi-ai repezit-o tu singură-n mine şi neteda piele Mi-a jerpelit? Îmi plăteşti păcatul acum, mi se pare.”

Zice, şi-o-nsuliţă în pavăza cea fioroasă cu ciucuri, Care nu poate s-o spargă nici fulgerul marelui Zeus.

Totuşi într-însul izbit-a cu suliţa crâncenul Ares; Palas, în lături ferind, cu mâna puternică-nşfacă Un bolovan ce pe câmp sta mare şi aspru şi negru, Care fusese demult aşezat ca hotar unei ţarini; 393

Şi în cerbice-l pocneşte, de-l seacă pe crâncenul Ares, Care pe jos prăvălit cuprinde vr'o sută de stânjeni; 394

Coama-i se umple de colb şi armele zornăie asupra-i.

Râde zeiţa şi aşa lăudându-se zice lui Ares: „Şuiule, încă tu nu ţi-ai dat seama cât eu în virtute Pot să te-ntrec, dacă tu în război te pui tocmai cu mine.

Bine-i aşa să te bată pe tine blestemele mamei, Care e foc supărată, te paşte şi nu te mai iartă Că-ai părăsit pe Ahei şi ajuţi pe trufaşii din Troia.”

Zise şi ochii ei străluminoşi şi-i întoarse; pe Ares395

Iute de mână-l luă Afrodita şi-l duse cu sine; El suspină din adânc şi-abia mai putea să răsufle.

Hera bălana zărind în faţă-i pe Palas Atena, Numaidecât începu a-i grăi în cuvinte ce zboară: „Vai mie, vai, tu copilă ne'nfrântă a-narmatului Zeus, Neobrăzata nu vezi cum îl duce din clocotul luptei Pe-Ares, al lumii călău? Vin' repede 'ncoace cu mine.”

Zice, şi-Atena se ia după dânsa, se bucură-n sine; Şi năvălind la zeiţa Afrodita, ea-i cară cu pumnul Una la piept, că deodată slăbi în genunchi istovită, Şi se lungiră pe jos amândoi, Afrodita şi Ares.

Palas se laudă atunci şi zice cuvinte ce zboară: „Fie tot astfel acuma toţi zeii ce ţin cu Troienii Şi îndrăznesc să se bată cu oştile cele din Argos, Cutezători şi puternici întocmai ca zân-Afrodita Când a venit să mă-nfrunte pe mine, s-ajute pe Ares.

Gata de mult ar fi fost războiul ce dăm cu Troienii, Căci mai de mult am fi şters de pe faţa pământului Troia.”

Asta ea zise, iar Hera cea albă zâmbi mulţumită.

Zeul Poseidon Cutremurul lumii i-a zis lui Apolon: „Febos, de ce stăm departe de tabără? Nu se cuvine, Dacă-ncepură ceilalţi. Ruşine-i-napoi să ne-ntoarcem Pe neluptate-n Olimp, la casa de-aram-a lui Zeus.

Fă începutul, că tu eşti mai tânăr, şi nu mi se cade Mie să-ncep ca mai vechi şi în arme mai meşter ca tine.

Nesocotitule, aşa de uituc eşti tu oare, c-aminte Nu-ţi mai aduci de necazul ce-am pătimit pe la Troia Numai noi doi între zei? La craiul semeţ Laomedon Noi, din îndemnul lui Zeus, ne-am pus pe o plată anumită, Vreme de-un an să-i slujim şi el ne da nouă poruncă.396

Eu am durat împrejurul oraşului Troia tot zidul Lat şi aşa de frumos spre a fi nerăzbită cetatea.

Tu într-aceea pe coastele muntelui Ida-n poiene Şi prin păduri şi pe văi ca văcar îi păşteai o cireadă.

Dar mai pe urmă, când Horele, a vremilor vesele zâne, Ziua de plată au adus, opritu-ne-a toată sâmbria Craiul avan Laomedon şi năpăstuiţi ne da drumul Şi-ameninţa că pe tine te leagă de mâni şi picioare Şi te trimite ca rob de vânzare departe-n ostroave; Ba ne zicea că ne taie urechile amândurora.

Noi de la dânsul atunci cuprinşi de mânie plecarăm; Ne supărasem că nu s-a ţinut de tocmeală la plată.

Şi tu acuma norodului său îi faci bine şi nu vrei Nouă-n război să ne-ajuţi ca să fie stârpiţi fără milă Neobrăzaţii Troieni cu femeile lor şi cu pruncii?”

Zeului mării atunci răspunde ţintaşul Apolon: „Geaba mă-ndemni, o Poseidon. Tu n-ai să mă ţii de cuminte Dacă m-oi prinde cu tine, de dragul sărmanilor oameni, Care, ca şi frunza pădurii, acum în deplină putere Cresc câtă vreme-i hrăneşte pământul; acuma, dimpotrivă, Se ofilesc şi se duc. Deci noi să lăsăm mai degrabă Lupta, să stăm laoparte, şi las' să se bată 'ntre dânşii.”

Asta zicând se întoarse-napoi; se sfia să se-apuce La bătălie cu fratele tatălui său. Însă Artemis, Sora-i, zeiţa câmpeană, crăiasa puternică peste Sălbăticiuni, îl certa şi aşa se răsti dojenindu-l: „Vezi cum iei fuga-napoi, Arcaşule, şi lui Poseidon Toată izbând-ai lăsat-o şi datu-i-ai ieftină slavă, Nesocotite, de ce mai porţi arcul aşa de pomană?

Hei, mai pofteşte de-acum să te lauzi acasă la tata Cum te făleai între zeii cei nemuritori înainte, C-ai îndrăzni să te apuci la harţă cu însuşi Poseidon!”

Asta i-a zis, ci nimic nu răspunse ţintaşul Apolon.

Dar supărată de asta soţia-nchinat-a lui Zeus Vorbe de-ocară rostind, mustra pe zeiţa arcaşă: „Cum mai cutezi înainte să-mi ieşi şi să-mi stai, tu, fiinţă Neruşinată? Cu greu vei putea să dai faţă cu mine, Chiar dacă eşti purtătoare de arc şi făcutu-te-a Zeus Printre femei să fii leu şi să poţi omorî pe oricare.

Ţi-e mai uşor să dobori ale munţilor fiare şi cerbii Codrilor, nu să te pui cu alţii mai zdraveni ca tine.

Dacă vrei tu să te baţi, poftim, dumireşte-te odată Şi află cât eu te întrec, fiindcă te-ncaieri cu mine.”

Astfel îi zice şi mânile-i prinde cu stânga de podul Palmei şi arcul îl smuce cu dreapta din spate şi-ncepe Veselă după urechi să o bată cu el pe Artemida, 397

Care se zbate-n zadar, săgeţile-i scapă din tolbă.

Zâna cu lacrimi în ochi la urmă fugi ca hulubul Care, gonit de un uliu, se furişă în scobitura Stânii şi afl-adăpost, căci n-a fost să fie-nşfăcată Pasărea; astfel fugi şi zeiţa şi arcul acolo Şi-l părăsi. Vorbi către Leto atunci olăcarul Hermes: „Eu nu mai dau luptă cu tine. Cum văd, i-anevoie Luptă să dau cu femeile înnouratului Zeus.

Du-te voioasă la zei şi acolo mândreşte-te acuma, Leto, că tu m-ai învins şi m-ai dovedit în putere.”

Asta grăise Hermes, iar Leto de jos îşi culese Arcul, săgeţile care prin pulbere stau răspândite.

Armele fiicei luând, se întoarse la zei; Artemida Merse mâhnită-n Olimp, la casa de-aram-a lui Zeus, Şi lăcrimând a căzut la picioarele tatălui. Rochia-i Cea măiestrită pe ea tremura, iar părintele olimpic Fiica cu drag îşi cuprinse şi râse cu poftă şi zise: „Care din zeii cereşti făcutu-ţi-a asta, copilo, Numai aşa, pe nedrept, parc-ai face tu răul pe faţă?”

Zâna-nstemată şi lărmuitoare a vânatului zise: „Iată, soţia ta Hera mi-a dat lovituri fără milă, Ea care veşnic aprinde pe zei la-nvrăjbire şi sfadă.”

Asta vorbiră-ntre ei părintele Zeus cu fata-i.

Febos Apolon întrasta pătrunse în Troia cea sfântă; Grijă-i era de puternicul zid, se temea să nu-l surpe Oastea danae în ziua de-atunci, împotriva menirii.

Nemuritorii ceilalţi pe-naltul Olimp se suiră, Unii aprinşi de mânie, iar alţii făloşi de învingeri, Şi s-aşezară alături de Zeus. Ahile-ntr-aceea Moarte lăţea, omora pe Troieni laolaltă cu caii.

Cum câteodată, când arde-n cetate şi fumul se urcă Până la cerul întins, vâlvătaia, cereasca urgie, Zbuciumă lumea-n oraş căşunându-le multora jale; Astfel îi fierbe şi-i vânzole-amar pe Troieni şi Ahile.

Sta peste poartă la turn moş Priam atunci şi de-acolo El l-a văzut pe novacul Ahile. Din faţă-i Troienii Iute fugeau îmbulzindu-se, nu cutezau să s-aţie După viteaz. Şi craiul, gemând, de la turn coboară Şi pe vestiţii străjeri de la poartă cu strigăte-ndeamnă: „Porţile ţineţi cu mâna deschise să intre-n cetate Oastea ce vine fugind; Ahile-i alungă de-aproape.

Uite că vine, mă tem că îndată ne-ajunge potopul.

Cum o să-ncapă sub zid îmbulzindu-se şi-au să răsufle Cetele, poarta să-nchideţi şi bine să trageţi zăvorul.

Frică mi-e groaznicul om cu-un salt să n-ajungă-năuntru.”

Zice. Străjerii rătezul împing şi dau drum la canaturi, Vraişte-i poarta, se mântuie oştirea fugară, iar Febos Grabnic ieşi înainte-i s-o străjuie de potopire.

Ei prăfuiţi şi setoşi dau buzna spre zid pe la poartă, Fuga veneau de pe câmp şi căutau adăpost în cetate.

Aprig Ahile cu arma-i gonea şi cumplită turbare Sinea lui toată-i cuprinse şi dornic era de mărire; Şi ar fi fost cucerit-acum Troia de-Ahei, dacă Febos Nu stăruia să ia parte la luptă măreţul Agenor, Al lui Antenor fecior, fără seamăn viteaz şi puternic.

Inima-n pieptu-i spori şi alături de dânsul Apolon Stete proptit de stejar, îndosit într-o negură deasă, Gata de-acolo să-l apere el de primejdia morţii.

Cum îl văzu îns-Agenor pe cuceritorul Ahile, Stete în loc să-l aştepte cu mintea bătută de gânduri Şi suspină de necaz şi zise în sinea-i bărbată: „Vai mie! Dac-am să-ncerc eu să fug de cumplitul Ahile Şi-am să iau drumul pe unde ceilalţi o iau razna de spaimă, Tot mă va prinde şi acolo mă va junghia ca pe-un famen, Ori e mai bine să-i las pe ai noştri goniţi spre cetate Şi-nghesuiţi de Ahile, să fug de la ziduri departe, Şesul încolo s-apuc şi s-o iau la picior înspre munte, Coastele Idei să urc, să mă tupil acolo-n tufişuri Şi pe-nnoptate la râu să mă scald şi aşa de sudoare Bine fiind răcorit, aş putea să mă furiş la Troia…

Însă de ce stau pe gânduri şi aşa socotindu-mă-n sine-mi?

Poate cumva să mă vadă fugind de la zid pe câmpie Şi năvălind după mine pe drum să m-apuce din fugă, Orice nădejde s-a dus după asta, eu nu scap de moarte.

El e viteaz şi puternic, se ştie că n-are potrivă.

Dacă eu tot l-aş lua în primire-naintea cetăţii?

Doară şi trupu-i se poate răni cu tăişul de aramă, 398

Şi-are un suflet şi el, şi oamenii spun că şi dânsul E muritor şi că Zeus îi dăruie lui biruinţa.”

Zice şi-acolo-ncordat stătu să-l aştepte pe-Ahile; Firea-i vitează-i da zor să stea la bătaie cu dânsul.

Cum din adâncul pădurii un pardos se saltă-naintea Unui bărbat vânător şi nici nu se sperie fiara, Nici nu tuleşte-napoi, cu toate că-aude lătratul: Chiar dacă ar nimeri-o vr'o suliţă sau vr'o săgeată Şi ar străpunge-o în coaste, ea tot nu se lasă, ci luptă Până ce ori pe duşman îl înhaţă, ori cade zdrobită; Astfel Agenor atunci stă ţapăn şi nu vrea să fugă Până ce nu se măsoară cu neîntrecutul Ahile.

Scutul rotat înainte ţiindu-şi la piept şi cu lancea-i Ager ochind pe viteaz, cu strigăte aşa-l ameninţă: „Tu negreşit, o slăvitule Ahile, te bizui chiar astăzi Troia să iei şi s-o surpi puternica noastră cetate; Nesocotite, dar încă te-aşteaptă-mprejuru-i atâta Caznă şi-obidă, că mulţi mai suntem în cetate vitejii Care cu armele pentru copii şi părinţi şi neveste Ţar-apărăm, şi de-aceea tu moartea pe-aicea găsi-vei Oricât ai fi de şoiman şi cutezător la bătaie.”

Zice şi zboară la ei cu mâna cea zdravănă boldul Şi sub genunchi îl ajunge la pulpă şi-acolo pulparul Cel de curând făurit din alb cositor la ciocnire Zăngăne îngrozitor, dar nu e răzbit, ci răsaltă Lancea departe de el şi-n cale i-o-mpiedică darul Zeului. Tabăr-atunci pe dumnezeiescul Agenor Şi Peleianul, dar nu-i dă mărirea izbândei Apolon, Ci pe Agenor răpind, în negură deasă-l ascunde Şi adăpostindu-l aşa, îi dă drumul să plece din luptă, Şi pe Ahile departe de oaste-l abate smomindu-l.

Zeul aidom-Agenor la faţă fiind, lui Ahile Tot îi răsare-nainte, iar el se tot ia după dânsul Paşii grăbind, şi în vreme ce-acolo pe şes îl alungă Printre ogoare de grâu, pe lângă Scamandru pornindu-l, Zeul era la doi paşi şi-l tot amăgea pe Ahile Dându-i nădejde mereu că-l poate sosi din picioare.

Iute Troienii ceilalţi, fugarii, voioşi în cetate Se năpustiră glotiş. Se umple de-oştire oraşul.

Nu cutezau să s-aştepte oştenii afară la poartă Unii pe alţii, să vadă în armie cine scăpase, Cine murise-n război, ci toţi care-avură picioare Bune de fugă, pe poartă roind ei buluc năvăliră.