După ce astfel ca puii de ciute-o zbughiră-n cetate, Stau în frumoasele lor metereze culcaţi, răcorindu-şi Trupul de-arsură şi setea din ei potolind. Iar Aheii S-apropiară de zid şi pe umere-ntinseră scuturi.

Numai pe Hector îl prinse în cursă năprasnica soartă Şi-l împietri înaintea cetăţii la Porţile Schee.

Febos Apolon atunci aşa cuvânta lui Ahile: „Ce mă goneşti, Peleiene, cu toată iuţeala pe mine Cel fără moarte, tu, un muritor? Dar încă, se vede, N-ai priceput că-s un zeu şi degeaba te-mpizmui. Pesemne Nu-ţi este ţie să lupţi cu oştirea gonită de tine; Ea se închise-n cetate şi tu te-ai luat după mine.

Nu poţi tu moarte să-mi dai, că eu nu sunt supusul ursitei.”399

Plin de necaz a răspuns Ahile cel iute ca şoimul: „M-ai abătut de la zid rătăcindu-mă-ncoace, tu zeul Cel mai avan între zei, tu care ţinteşti de departe.

Ce de Troieni mai cădeau şi muşcau la cădere pământul Până s-ajungă la Troia! Tu m-ai despoiat de mărire, Lesne ferindu-i pe ei, căci nu te-ai temut de urmare.

Crede-mă, eu ţi-o plăteam dacă mie-mi era în putinţă.”

Asta vorbi şi semeţ o luă înapoi spre cetate.

Repede ca telegarul cel biruitor cu teleaga, Care s-aşterne la fugă pe câmp şi ca vântul aleargă, Iute la fel şi Ahile mişca din genunchi, din picioare.

Priam întâi de la turn pe el îl văzu pe câmpie Strălucitor la năvală. Precum în senin luminează Toamna luceafărul care cu razele lui sclipitoare Noaptea, când vine-ntuneric, s-arată-ntre multele stele Şi poreclit e luceafărul al Orionului câne; Mai luminos este el, dar nu, e semn bun arătarea-i, Arşiţă doar şi zăduf le aduce sărmanilor oameni; Asfel Ahile la mers înarmat strălucea în aramă.

Scoate un gemet bătrânul şi mânile prinse să-nalţe Şi peste cap da cu pumnul, gemea şi striga cu putere Şi se ruga de fecior care singur stătea înaintea Porţilor, peste măsură voind să dea piept cu Ahile.

Braţele-ntinse spre el şi aşa începu să se roage: „Hector, iubitul meu fiu, lipsit de oştire tu singur Nu-l aştepta pe duşman, să nu dai cumva de năpastă, Dacă te biruie-Ahile, fiindcă e mult mai puternic.

Procletul, de-ar fi el drag şi zeilor cât mi-este mie, Iute ar cădea toropit, mânca-l-ar vultanii şi cânii, Numai aşa mi s-ar duce cumplitul amar de pe suflet.

M-a sărăcit de-o mulţime de fii, şi tot unul şi unul, Pe-unii-i ucise, pe alţii-i vându în ostroave departe.

Iată, şi-acuma pe doi, pe Licaon şi pe Polidoros, Fii-mi născuţi de crăiasa între femei Laotoe, Nu-i văd aci între cetele care intrară-n cetate.

Dacă mai vieţuie încă prin tabără, am să-i răscumpăr De la duşman pe aramă şi aur, căci am eu acasă, Dete doar fie-si zestre destulă vestitul moş Altes.

Dacă ei însă muriră şi duşi sunt pe lumea cealaltă, Rău o să fie de mine şi maică-sa, care-i născurăm.

Dar pentru obşte durerea ar fi mai puţină şi răul Mai trecător, dacă n-ai muri tu-nsăbiat de Ahile.

Vino dar, fiule, vino-n cetate şi mântuie Troia, Mântuie neamul troian, să nu dai cumva lui Ahile Naltă mărire de arme cu pierderea zilelor tale.

Hai şi te-ndură de mine, sărmanul, cât eu mai sunt teafăr, Nenorocitul, căci altfel ursit e pe al bătrâneţii Prag în răstrişte să pier, fiind martor în ceasul din urmă Multelor nenorociri ce cădea-vor pe mine; răpite Fi-vor copilele mele, copiii răpuşi, pustiite Casele, pruncii trântiţi la pământ fără milă în toiul Luptei, nurorile-mi duse, smucite de Ahei spre robie.

Dar şi pe mine la urmă fâşii înghiţi-mă-vor cânii Lacomi de cărnet la poartă, când fi-voi de-o lance Ori de-o săgeată lovit şi zăcea-voi lipsit de suflare; Cânii ce-acasă-i hrăneam la mesele mele, străjerii Porţii, sorbi-vor din sângele meu şi-ameţiţi dup-aceea S-or tolăni pe la porţi. Unui tânăr îi şade tot bine, Chiar dacă zace străpuns de suliţă la-ncăierare, Oricum s-arată, chiar mort frumos e în toate şi mândru, Dar când capul cel alb şi barba cea albă şi trupul Gol al bătrânului mort le fac de batjocură cânii, Asta e cea mai amară ursit-a sărmanilor oameni.”

Astfel grăieşte bătrânul şi smocuri din pletele-i albe Smulge din capu-i cu mâna, ci tot nu se-nduplecă Hector.

Mama-i se vaiet-asemenea şi lăcrimează; cu-o mână Ea se desface la piept şi sânul cu alta-şi-mbie Şi, podidită de plâns, se milcuie aşa rugătoare: „Hector copile, cinsteşte acest sân şi aibi milă de mine, Dacă vreodată eu sânu-mbiind alinatu-ţi-am păsul, Fătul meu, adu-ţi aminte şi fugi de vrăjmaşul acela, Vino-năuntru sub zid şi nu te mai pune cu dânsul.

Vai, blestematul, mă tem că te-omoară şi nu te vom plânge Eu cu femeia-ţi cea plină de daruri în patu-ţi acasă, Scumpul meu dulce vlăstar, departe de noi, ah departe Au să te sfâşie cânii pe tine zvârlit la corăbii.”

Astfel ei plâng amândoi, cuvântează şi-şi cheamă feciorul Şi se tot roagă de el, dar nu se înduplecă Hector, Ci mi-l adastă pe-Ahile când vine spre el uriaşul.

Cum un balaur pe munţi, îndopat de otravă pândeşte Din văgăună pe-un om şi prins de cumplită mânie Cată la el fioros şi se tot zvârcoleşte prin bortă; Astfel şi Hector, în furia-i nepotolită, l-adastă După ce-şi razimă scutul de turnul ieşit de la poartă.

Geme din pieptu-i atunci şi cugetă-n sinea-i bărbată: „Vai mie, dacă mă furiş pe poartă şi-oi sta după ziduri, Cum o să sară întâiul la mine aprins Polidamas, Şi-o să mă mustre, că el sfătui să duc oastea-n cetate Chiar în pustia astă-noapte, de când e Ahile-n picioare.

Nu vrui pe el să-l ascult, mai bine-i dam lui ascultare.

Iată că oastea-mi pierdui din nechibzuinţă şi-acuma Tare mi-e teamă de-ai noştri, bărbaţi şi femei din cetate, Poate să zică vreunul din ei, care nu-i de-a mea seamă: Hector oştirea-şi pierdu bizuindu-se numai pe sine.

Asta va zice, şi-atunci mai bine ar fi una din două: Ori să dau piept cu Ahile, să stau până eu l-oi răpune, Ori să cad însumi cu slavă luptând înaintea cetăţii.

Dar dacă pavăza cea albiată lăsa-voi deoparte, Scoate-voi coiful călit şi lancea propti-voi de ziduri Şi mă voi duce eu singur să-i ies lui Ahile 'nainte Şi-oi jurui că voi da pe Elena şi-averile-i toate Câte-n corăbii boltite aduse din Argos la Troia Fratele-mi Paris, de unde veni între noi învrăjbirea, Şi-oi împăca pe Atrizi şi voi da la ai lor ca adaos Şi-alte avuţii care s-află la noi în oraş tăinuite, După ce-oi face ca sfetnicii noştri pe faţă să jure, Toţi, că nimic n-o să cate s-ascundă, ci-n două-mpărţi-vor Toate comorile noastre ascunse la noi în cetate…400

Însă de ce stau pe gânduri şi cuget aceasta zadarnic?

Doamne fereşte de el să m-apropii, că n-o să mă cruţe, N-o să mă ierte că sunt rugător, ci aşa fără arme, Ca pe o biată femeie zdrobi-mă-va el fără milă.

Nu se mai poate de-acuma de vorbă să stăm împreună Şi s-o luăm de la capăt cum vechea poveste şi-o-ndrugă Doi între dânşii, flăcăul şi fata, perechea-ndrăgită.

Hai să dăm lupta mai bine amândoi, să vedem mai în grabă Căruia tatăl ceresc îi va da biruinţă şi slavă.”

Asta cu mintea el ţese aşteptând. Se apropie-Ahile, Parcă e zeul războiului căruia-i flutură creasta; El peste umărul drept îşi vântuie straşnica lance Şi armătura pe el străfulgeră-n jur ca lumina Focului, ca răsăritul de soare. Pe Hector îl prinse Tremurul, cum îl văzu, şi nu îndrăzni să mai steie Locului; poarta lăsă înapoi şi o rupse la fugă; Dar, în iuţeală-ncrezut, se luă după dânsul Ahile.

Cum pe la munte un şoim, la zbor fără seamăn de iute, După sfiosul porumb s-avântă uşor, şi porumbul Scapă din gheară-i cotind, dar ţiuie şoimul de-aproape, Zboară mereu după el şi-i gata din zbor să-l înhaţe; Zboară tot astfel Ahile de-a dreptul asupra-i, iar Hector Fuge sub zidul troian şi grabnic îl poartă genunchii.

Dânşii aleargă sub deal, pe lângă smochinul sălbatic, Hojma pe-alături de zid, pe calea bătută de care, Trec pe la apa cea limpede a două fântâni curgătoare, Unde izvoare ţâşnesc de unde purcede Scamandrul.

Şuruie apă-ncropită dintr-unul şi iese de-acolo Abure-ntocmai ca fumul ce iese când focul s-aprinde; Chiar peste vară celalt e întocmai ca grindina rece Ori ca omătul pe munte, ba chiar şi ca apa-ngheţată.

Lângă izvoare sunt puse sub şipote jgheaburi de piatră Largi şi frumoase, în care spălau frumuseţe de straie Fetele mândre din Troia, femeile odinioară Cât a fost pace şi nu începuse războiul cu Aheii.

Trece pe-alăturea Hector fugind şi Ahile gonindu-l, Şi fugăritu-i viteaz, dar mult mai viteaz gonitorul.

Repede alearg-amândoi, că învingerea nu e răsplata Jocului de la-ncurare, o blană de bou ori o vită, Ci este vorba de-acum chiar de însăşi viaţa lui Hector.

Cum la întrecere caii cei biruitori pe la jocuri Repede-nconjură ţinta, când jocul e dat întru cinstea Unui bărbat răposat şi-i mare răsplata, o roabă Ori un tripodiu; tot astfel ei doi ocoliră de trei ori Murul cetăţii lui Priam, iar zeii stau martori cu toţii.

Zise-ntre dânşii Părintele zeilor şi-al omenirii: „Vai mie, ce văd cu ochii? Iubitul meu Hector în jurul Zidului e fugărit. Ah, bietul, mi-e jale de dânsul, Care pe-altarul meu arse-o mulţime de buturi de tauri Sus pe altarul din creştetul Idei ori jos pe la templul Din cetăţuie; şi-acuma pe dânsul în preajma cetăţii, Iată, în goană nebună-l alungă şoimanul Ahile.

Hai dar, o zeilor, vă sfătuiţi şi vedeţi dacă-i bine Noi de primejdie să-l izbăvim. Ori voiţi lui Ahile Voie să-i dăm să-l ucidă, măcar că viteaz e şi dânsul.”

Zise lui Zeus atunci cea cu ochii albaştri, Atena: „Ce fel ai spus, nouratice, fulgerătorule tată?

Pe-unul născut muritor, de mult osândit de ursită, Vrei tu cumva să-l desprinzi din braţele morţii amare?

Fă-o, noi, zeii ceilalţi, la asta nu-ţi dăm învoire.”

Dar nouraticul Zeus răspunse zeiţei Atena: „Tu Tritogenio, fii liniştită, copila mea scumpă, Nu spun cu totu-nadins, vreau bun să fiu faţă de tine.

Fă tu aşa cum socoţi şi nu sta pe gânduri o clipă.”

Asta el zise, şi-ndată, mai tare stârnită zeiţa Se repezi de pe vârful Olimpului ţintă la Troia.

Tot mai departe zorind Ahile da goană lui Hector.

Cum un ogar pe la munte zgornind vreun pui de cerboaică De la culcuş, după el dă proaşcă pe văi în coclauri, Chiar dacă urma i-o pierde, când puiul se tupilă-n tufe, Cânele aleargă mereu şi-l adulmecă până ce-l prinde; Tocmai aşa lui Ahile nu poate să-i scape nici Hector.

Bietul, de câte ori a încercat să dea drept înaintea Porţii Dardane, să stea sub temeinicul zid al cetăţii, Unde să-l apere cu zburături cei de sus de la tăbii, Tot de atâtea ori i-a apucat înainte Ahile Şi l-a cârmit spre câmpie, luând-o spre partea cetăţii.

Cum e în vis când un om pe un altul zadarnic alungă, Nu poate unul să scape şi nici celălalt să-l ajungă; Astfel Ahile nu-i chip să-l apuce, nici Hector să scape.

Cum putea Hector de moarte să fie ferit, dacă Febos Nu-i sta prielnic alături şi nu-i da în oara din urma Inimă aprigă-n piept şi repeziciune-n picioare?

Semne făcea el din cap, şoimanul Ahile, spre oaste Şi-o-mpiedica să îndrepte săgeata de moarte lui Hector, Nu cumva altul să aibă mărire-nainte lovindu-l.

Când la al patrulea-nconjur sosir-amândoi la fântână, Cumpăna-i mare de aur întinse cerescul părinte, 401

Puse în talgere două din sorţile morţii amare, Una fu soarta lui Hector, şi a lui Ahile cealaltă, Şi cumpăni el apoi. Pe loc s-aplecă a lui Hector Soartă şi-ajunse în iad; el fu părăsit de Apolon.

Iar la Ahile sosind zeiţa cu ochii albaştri, Palas Atena, de-aproape-i vorbi în cuvinte ce zboară: „Cred că de-acuma, iubite-al lui Zeus, măreţule-Ahile, Da-vom Aheilor de la corăbii noi doi biruinţă Mare, cu arma strivind pe Hector în veci ahtiatul După război, că doar nu mai e chip să ne scape din mână, Oricât Apolon s-ar zbate şi-ncoace şi-ncolo de milă S-ar tăvăli rugător la picioarele tatălui Zeus.

Dar tu opreşte-te acum şi răsuflă; iar cât despre Hector, Eu mă răped să-l înduplec să stea la bătaie cu tine.”

Astfel îi zice şi el o ascultă, se bucură-n sine Şi se opreşte în loc, se sprijină în lancea-i de-aramă.

Lasă pe-Ahile zeiţa şi iese-naintea lui Hector; Ea după chip, după glasul puternic s-aseamănă-ntocmai Cu Deifob, şi zice de-aproape viteazului Hector: „Tare-ţi dă zor şi te-nghesuie, bade, şoimanul Ahile Tot fugărindu-te-n jurul cetăţii lui Priam. Ci haidem Noi împotrivă să-i stăm apărându-ne-aicea cu arma.”

Clatină Hector din coif şi aşa-nveselit îi răspunde: „Tu Deifob, îmi erai şi 'nainte mai drag între fraţii Cei de o mamă şi-un tată născuţi, de Hecabe şi Priam; Inima-mi şi mai vârtos mi te preţuie acuma pe tine Care, văzându-m-aici, îndrăznit-ai, de dragul meu numai, Singur din ziduri să ieşi, când alţii m-aşteaptă 'năuntru.”

Tot prefăcută, din nou l-agrăi cea cu ochii albaştri: „Nu ştii tu, frate, ce mult în genunchi se rugară de mine Tata şi mama şi-ai nostri să nu plec, să stau în cetate Eu cu ceilalţi, că atâta cutremur pe toţi îi cuprinse.

Dar mi-era jale grozav şi-anevoie puteam să mai sufăr.

Hai dar acum să dăm buzna cu suflet aprins, să ne batem, Suliţi să nu mai cruţăm, să vedem, va putea să ne-omoare El pe amândoi şi să ia-nsângeratele arme ale noastre Pradă la vasele lui, ori lancea ta o să-l doboare.”

Astfel îi zise şi merse-nainte-amăgindu-l Atena.

Când au ajuns mai aproape amândoi şi stau gata de luptă, Clatină Hector din coif şi întâiul începe cuvântul: „N-o să mai fug de acum speriat, o Ahile, de tine.

Am ocolit a lui Priam cetate de trei ori şi n-am stat Cutezător să te-adast; căci iată-mi dă inima mie Zor împotrivă să-ţi stau, să înving ori să cad în bătaie.

Dar o-nvoială să facem, pe zei să chemăm, că doar ei sunt Martorii noştri mai buni şi mai siguri chezaşi ai tocmelii.

N-o să-mi bat joc fără milă de tine, ţi-o jur, dacă Zeus Mie mi-ar da biruitul şi pune-ţi-oi capăt vieţii; Numai de arme slăvite prăda-te-voi eu, o Ahile, Şi la ai tăi te voi da înapoi; fă şi tu deopotrivă.”

Crunt pe sub gene privind răspunse şoimanul Ahile: „Nu mai vorbi de învoială-ntre noi amândoi, blestemate.

Cum între oameni şi lei nu-i chip legătură să fie, Nici nu se-mpacă vr'odată cu inima lupii şi mieii, Ci duşmănie pe veci îi desparte pe unii de alţii; Tocmai aşa între mine şi tine nu-ncape-nfrăţire, Dragoste şi legături, până unul din noi o să cadă Şi-are să-mbuibe cu sânge pe zeul setos de războaie.

Pune-ţi dar toată ştiinţa de arme. Tu trebuie-acuma Meşter în lance să fii şi ne-nfricoşat la bătaie.

Nu se mai poate să-mi scapi, îndată cu suliţa-mi Palas Te va răzbi şi acuma plăti-vei cu ghiotura Soţilor mei cei ucişi de tine, turbatul, în luptă.”

Zise, şi lancea rotind, spre el o zvârli cu putere; Hector în faţă-i privind, uşor se feri, că el iute Se îndoi spre pământ şi arma zbură pe deasupra Şi se înfipse în ţărnă. Dar fără de ştirea lui Hector Palas de jos o răpi şi o dete-napoi lui Ahile.

Hector se bucur-atunci şi începe-a grăi lui Ahile: „Nu m-ai atins, Peleiene. Se vede că tu de la Zeus N-ai ştiut ziua când eu am să mor şi zadarnic Te-ai lăudat. Şiretenie-a fost şi palavre din parte-ţi Numai ca eu să mă tem şi de frică să nu mă pot bate.

N-o să mă-mpungi pe la spate cu lancea, că nu mai dau fuga.

Ba eu spre tine vin oblu. Deci hai şi străpunge-mi-l pieptul, Dacă te-ajută vr'un zeu; păzeşte-te însă de-arama Suliţei mele. Ce bine-ar fi toată să treacă prin tine!

S-ar micşora doar cu mult războiul Troienilor, dacă N-ai mai fi tu, că eşti pacostea lor cea mai mare.”

Zise, şi lancea rotind, o repede la el cu putere Şi pe la mijloc în scut cu ea nimereşte pe-Ahile, Suliţa-i însă răsaltă departe de scut, şi pe Hector Ciuda-l aprinde când vede că fuse-n deşert lovitura.

El a rămas uluit, căci nu mai avea altă lance, Pe Deifob cel cu pavăza albă chema cu glas tare, Arme cerea de la el, dar nu era nimeni aproape Şi dumerindu-se-atunci, el astfel în sine se plânse: „Vai, negreşit că de-acuma la moarte chematu-m-au zeii.

Mi s-a părut că venise pe-aici Deifob să-mi ajute; El e-năuntru sub zid, amăgitu-m-a Palas Atena.

Moartea cumplită îmi e pânditoare de aproape, e-acolea Greu de-ocolit. Mai demult plăcutu-i-a asta lui Zeus Şi lui Apolon. Ei doi mi-au fost pân-aci cu priinţă Şi m-au păzit amândoi, dar azi mi se duce norocul.

Hai dar încalte să nu mor ca omul mişel şi netrebnic, Să izbândesc ceva mare, s-ajungă de pomină-n lume.”

Dânsul aşa chibzuind, îşi trage din teac-ascuţita Sabie mare şi grea, atârnată la şold, se încoardă Şi dă năvală spre-Ahile ca vulturul 'nalt, zburătorul Care din norii cei negri se lasă pe câmp să înşface Mielul plăpând ori sfielnicul iepure; astfel şi Hector Tabăr-asupra-i şi-şi vântură sabia cea ascuţită.

Dar se răpede şi-Ahile cu suflet turbat de mânie, Pieptu-şi acoperă-n faţă cu pavăza cea măiestrită Şi ameninţă clătinând străluciul coif cel cu patru Falnice tuiuri şi-i flutură jur împrejur de pe creste Coama de aur stufoasă durată de zeul Hefestos.

Cum scânteiază-n amurg luceafărul seara-ntre stele, El care-i cea mai frumoasă din stelele cerului, astfel Luce la capătu-i suliţa care-o-nvârteşte cu dreapta.

Moartea lui Hector chitind Peleianul şi-n grabă ochindu-i Trupul frumos unde-i gol şi mai potrivit la lovire, Ci învăscut este el cu mândrele arme de-aramă Ce le luase ca pradă, când el a ucis pe Patroclu.

Numai pe unde undreaua desparte grumazul de umăr La junghietură e gol, şi-aici e mai grabnică moartea.

Suliţ-acolo, când tabără Hector, Ahile i-o-mplântă Şi ascuţişul îi iese prin frageda ceafă, nu-i taie Însă gâtlejul arama ascuţită răzbind, şi de-aceea Poate-ngăima încă Hector, ci-n pulbere el se răstoarnă.

Vesel atunci chiuind, se laud-Ahile zicându-i: „Hector, pesemne crezut-ai că dacă omori pe Patroclu Eşti mântuit. Mă uitaseşi pe mine, că n-am fost aproape, Nesocotite, dar mai rămăsese-napoi la corăbii Unul cu mult mai viteaz ca să poată pe el să-l răzbune, Eu, care acum te zdrobii. Pe tine mânca-te-vor jalnic Pasări şi câni, iar pe el tovarăşii au să-l îngroape.”

Hector, abia răsuflând, se roagă de Ahile şi-ngaimă: „Rogu-te eu pe părinţi, pe genunchile tale, pe viaţă, Nu mă lăsa să fiu cânilor hrană cumva la corăbii Şi ca răsplată primeşte-o comoară de aramă şi aur, Care-ţi va fi îmbiată de acasă de mama şi tata, Şi-napoiază părinţilor trupul, pe rug să mi-l ardă Şi să-mi îngroape cenuşa bărbaţi şi femei din cetate.”

Cată sub gene la el şi-i zice răstindu-se-Ahile: „Nu mă ruga pe părinţi şi nici pe-a mea viaţă, tu, câne.

Cum nu sunt fiară eu însumi bucăţi să te rup şi cu poftă Carnea ta vie s-o-nghit, să răscumpăr cruzimile tale.

De asta şi nimenea n-are să-ţi apere tidva de colţii Cânilor, chiar dacă daruri de zeci de ori, ba şi mai multe Mi s-ar aduce pe-aici la cântar şi mi-ar fi juruite Şi-altele, nici dacă însuşi părintele-ţi Priam cu aur Trupul tău ar cumpăni ca să-l cumpere, tot nu te-ar plânge Maică-ta. – n pat aşezându-te ca pe copilul ei dulce; Au să te-nfulice-ntreg doar cânii şi corbii pe tine.”

Hector în zbuciumul morţii atât mai putu să îngaime: „Felul prea bine-ţi cunosc şi tot bănuiam că pe tine N-am să te moi, că tu eşti ca fierul de tare la suflet.

Însă ia seama să nu mă răzbune împinşi de mânie Zeii în ziua de plată când Paris şi Febos Apolon, Cât ai fi tu de viteaz, te-or întinde la Poarta Scheiană.”402

Zice şi-ndată-l cuprinde pe el întunericul morţii; Sufletu-i din mădulare spre iad îşi ia zborul bocindu-şi403

Nenorocirea; pieri doar în floare şi-n toiul puterii.

Însă, deşi el e mort, cu vorba-l întâmpină Ahile: „Zaci tu acolo şi mori, iar cât despre mine, primi-voi Moartea oricât va vrea Zeus şi zeii ceilalţi să mi-o deie.”

După cuvintele aceste, smucind de la trupul lui Hector Lancea, şi-o puse deoparte şi prinse a prăda de pe dânsul Armele lui sângerate. Aheii ceilalţi alergară404

Şi se mirau de făptura şi statul măreţ al lui Hector.

Cine venea pe la el îi da câte un brânci de mânie.

Şi-unul la altul de-aproape privind, cuvânta cu mirare: „Doamne, ce moale şi blând e-acum la atingere Hector, Şi ce cumplit era el când venea să dea foc la corăbii!”

Asta grăi fiecare cu arma de ciudă pălindu-l.

După ce-i scoase pe rând armătura, şoimanul Ahile Merse pe urmă-ntre-Ahei şi aşa cuvântă tuturora: „Voi căpetenii şi Domni peste oastea din Argos, prieteni, După ce zeii mi-au dat să dobor pe vrăjmaşul acesta Care făcu răutate cum n-au făcut toţi laolaltă, Să-mpresurăm şi să batem cu armele noastre cetatea.

Dar să vedem mai degrabă ce cugetă încă Troienii, Vor părăsi ei oraşul acum după moartea lui Hector Ori au să stăruie-aici, cu toate că nu mai e dânsul?

Ce stau eu oare vorbindu-vă-aşa, parcă n-am altă grijă?

Zace la corturi neplâns şi neîngropat pân-acuma Bietul Patroclu, pe care eu n-o să-l mai uit până fi-voi Viu între vii şi picioarele mele ar putea să mă poarte.

Chiar dacă morţii se uită cu totul pe lumea cealaltă, Eu şi-ntre morţi de prietenul meu mi-oi aduce aminte.

Hai îns-acuma, feciori, cântarea de slavă să-ncepem.

Şi să ne-ntoarcem-napoi, şi să ducem în tabără mortul; Mare ne-a fost biruinţa, ucis-am pe falnicul Hector, Căruia, ca la un zeu, se rugau în cetate Troienii.”

Zice şi-ndată-i abate să-l facă de ocară pe Hector; El amândouă picioarele lui le străpunge la vine De la călcâi până-n glezne, printr-însele-i trece curele, Cetluie trupul de car şi-l lasă să-i spânzure capul.

Armele-i mândre luând şi suindu-se-n chelna telegii, Cailor dânsul dă bici; ei repede zboară spre vase.

Colbul învolbură pe tăvălit, iar deoparte şi alta Pletele-i negre se lasă pe jos şi în ţărnă-i obrazul Plin de mândreţe adineauri, dar care, din voia lui Zeus, Batjocorit de duşmani este-acuma în ţară la dânsul.

Astfel întreg i s-afundă prin pulbere capul. Iar mama-i Părul începe să-şi smulgă şi-şi leapădă-ncolo marama Cea sclipitoare şi-n hohote plânge privindu-şi feciorul.

Geme cu jale şi tata-i bătrânul; în juru-i norodul Plânge şi geme şi el, de umple cetatea cu plânsul.

Mult era vaietul lor, de parcă întreg Ilionul, Marea cetate pe deal, pierea irosindu-se-n flăcări.

Oastea de-abia îl ţinea pe bătrân, că el de durere Nu mai putea; se zbătea să s-arunce pe Poarta Dardană.

Tare de toţi se ruga tăvălindu-se jos pe gunoaie Şi cuvânta el duios şi pe nume zicea fiecărui: „Dragii mei, nu mă opriţi; lăsaţi-mă voi fără grijă Singur să ies din cetate, să merg la Ahei spre corăbii, Vreau să mă rog de păgânul şi nelegiuitul acela, Poate-o să aibă ruşine de anii mei, poate se-ndură De bătrâneţele mele. Şi el are tată ca mine, Craiul Peleu, care viaţa-i dădu şi-l crescu ca să fie Pacostea noastră, dar mie mai mult decât altora, bietul, Pentru c-atâţia copii îmi răpuse, toţi tineri în floare, Tare mi-e jale de toţi, dar nu mi-i aşa ca de Hector; De-asta şi jalea-i amară curând mă va duce la groapă.

Doamne, de ce n-a murit săracul în braţele mele?

Am fi putut măcar noi, sărmana lui mamă cu mine, Până la saţ împreună să-l tot tânguim şi să-l plângem.”

Asta zicea plângând şi-n juru-i oftau orăşenii.

Printre femei începu să se jăluie amar şi Hecuba: „Vai mie, fătul meu! Biata cum eu aşa greu încercată Pot vieţui când eşti mort? Tu fală-mi erai în cetate Ziua şi noaptea, fiind tot binele şi ajutorul Celor din Troia, bărbaţi şi femei, care-adesea pe tine Ca pe un zeu te primeau, că şi lor le-ai fost mare mândrie Cât ai trăit, acum iată-te-n mâna ursitei şi-a morţii.

Asta ea zise plângând. Dar încă nimic n-auzise Buna soţie-a lui Hector, că nimenea nu o vestise Cum era drept, că afară de poartă-i rămase bărbatul.

Ea la palat înăuntru şedea şi ţesea la o pânză Roşie, largă-ndoită, cu alesături de tot felul.

Roabele cârlionţate striga să aşeze în vatră Pe pirostie o mare căldare, să-i fie de baie Caldă lui Hector îndată ce el se va-ntoarce din luptă.

Biata, ea nici prepunea că departe de scaldă-l ucise Palas Atena pe Hector cu lancea izbită de-Ahile.

Dar de la turn auzind tânguit şi bocit, ea începe Toată să tremure-atunci, îi cade suveica din mână Şi cuvântează la roabele cele frumos pieptănate: „Haide cu mine voi două să văd oare ce-i? Auzit-am Ţipătul soacră-mi, inima-mi tremură şi mi se zbate Gata să-mi sară din piept şi vai, mi-amorţiră genunchii; Vreo răutate s-apropie acuma de fiii lui Priam.

Doamne, fereşte-mi auzul de-o astfel de ştire! Dar tare Mi-e să nu-l rupă din oaste la-ntoarcere-Ahile pe Hector, Cutezător cum e el, şi departe de zid să-l alunge Singur pe câmp şi să-i curme pe veci cutezarea nebună, Izvoditoare de rău, că el nu stă-napoi cu mulţimea, Ci se răpede-nainte şi nu vrea să ştie de nimeni.”

Asta grăi şi ca scoasă din minte dă fuga din casă, Inima-i zvocote-n piept. Ea merge de şerbe-nsoţită.

Când după asta la turn prin gloata de-oameni ajunse, Stete privind pe zid şi-ndată văzu ea de-acolo Leşu-naintea cetăţii cum tot îl duceau telegarii, Repede fără de milă-l târau spre Ahei la corăbii, Noaptea ca bezna de neagră pe loc îi întunecă ochii Şi ca trăsnită ea cade pe spate şi-şi pierde simţirea.

Sar răvăşite departe ale pletelor mândre podoabe, Conciul, apoi un tulpan, legăturile bine-mpletite, Balţul, zovon care-i dase Afrodita, zeiţa de aur, Când a luat-o mireasă din casele craiului Vultur, Hector în schimb aducându-i puzderii de daruri de zestre.

Dar la cădere-i pe ea o-mpresoară cumnatele-i multe Şi o ridică-ntre ele pe biata-nlemnită de groază.

Când după asta ea prinde răsuflet şi-i dezmeticită, Zice cu hohot de plâns femeilor care-o-nconjoară: „Hector, ah, biata de mine! Amândoi ne-am născut în aceeaşi Zodie, tu te-ai născut la palatul lui Priam în Troia, Eu sub pădurile muntelui Placos la Teba-n palatul Craiului Vultur. Sărmanul pe-o nenorocită ca mine El de copil m-a crescut. Să nu-mi fi dat viaţa mai bine!

Vai, tu pe lumea cealaltă sub bolta pământului negru Astăzi te duci şi pe mine în veşnică jale, pustie, Văduv-acasă mă laşi şi încă un prunc ni-i copilul Care de noi e născut. Nici tu acum, Hector, pe dânsul N-o să-l ajuţi fiind mort, nici dânsul odată pe tine.

Chiar dacă el în război din mâna duşmanilor scapă, Trudă şi zbucium şi chin o să-i fie de-a pururea traiul; Alţii lua-i-vor ogorul şi au să-l despoaie de-avere.

Cum e orfan un copil, se duc şi tovarăşi şi jocuri; Merge cu capul plecat şi lacrimi îi şiruie-n faţă.

El la prietenii tatălui umblă cerşind de nevoie, Pe-unul îl trage de mantie, pe-altul îl trage de haină.

Poate vreunul milos îi întinde şi lui păhăruţul, Buzele-şi udă cu el, dar bietul nu-şi udă şi cerul Gurii, pe când un copil cu părinţi îl alungă pe dânsul De la ospăţ, îi dă palme şi-l bruftuie şi-l probozeşte: „Cară-te! Tatăl tău nu stă la masă cu noi împreună.”

Şi-nlăcrimat se întoarce sărmanul la văduva-i mamă, Biet Astianax! El care-nainte în braţe la tata Nu se hrănea fără numai din măduvă şi din grăsimea Cărnii de oi. Dacă somnu-i venea şi-nceta să mai zburde, El adormea în pătuc fără grijă pe braţele doicii, Pe aşternutul lui moale, sătul de tot felul de bunuri.

Mult o să sufere acuma de tată lipsit, Astianax, „Domnul cetăţii”, porecla ce-i daser-ai noştri, căci Hector, Tu le-apărai şi înaltele ziduri şi porţile singur.

Dar la corăbii acum, departe de noi, te vor roade Viermii roind şi de trupul tău gol săturase-vor cânii, Biete bărbat, când acasă păstrate sunt hainele tale Gingaşe, dalbe, de mâna femeilor bine ţesute.

Dar eu le-oi strânge pe toate, în foc le-oi zvârli şi le-oi arde Nemaifiind de folos, că tu n-ai să le porţi, şi pe tine Au să te laude-atunci bărbaţi şi femei în cetate.”

Asta ea zise plângând şi femeile oftau după dânsa.