Astfel cu toţii plângeau în cetate. Între acestea Danaii La Helespontos ajunseră-n tabăra lor şi acolo Se-mprăştiară, apucând spre corabia lui fiecare.

Numai Ahile, nevrând să dea mirmidonilor drumul, Zise oprindu-şi tovarăşii cei bucuroşi de războaie: „Soţilor mei preaiubiţi, voi repezi în lupta cu carul, Noi telegarii acuma să nu-i deshămăm de la care, Ci mai încoace în carele voastre veniţi ca să plângem Şi să jelim pe Patroclu, căci asta-i a morţilor parte.

După ce sufletul ne-om răcori cu jălanie amară, Caii apoi slobozind, să ne punem la praznic cu toţii.”

Zise, şi toţi după el începură-mpreună bocitul; Mortul de trei ori jălind în carele lor ocoliră.

Tetis stătea între ei stârnindu-le-ndemnul bocirii; Prundul udau ei cu lacrimi pe mal, îşi udau armătura Cea de pe ei din părere de rău după Meneţianul, Groaza duşmanilor. Bocetu-ncepe-ntre dânşii Ahile După ce-şi pune pe pieptul ortacului mânile crunte: „Şi în al morţii locaş mi te bucură, scumpe Patrocle, Iată c-aduc la-mplinire ce eu juruisem; pe Hector, După ce-ncoa-l adusei, îl dau cânilor crud să-l înghită Şi o să-njunghi la mormântu-ţi vlăstare duşmane405

Douăsprezece pe-ales şi am să răzbun a ta moarte.”

Zise şi iar i-abătu să-i facă necinste lui Hector.

Trupu-i trânti el cu faţa prin pulbere aproape de patul Unde Patroclu sta mort. Descinseră atunci de pe dânşii Armele lucii de aramă, apoi sloboziră sirepii Nechezători şi cu miile se aşezară spre vasul Domnului lor, că un praznic Ahile găti după voie.

Tauri bălani horcăiau, cu fierul tăiaţi, o grămadă Şi se zbăteau înjunghiate mulţime de oi şi de capre Mehăietoare şi vieri o grămadă, colţaţi, de grăsime Doldora. – ntinşi la frigare erau pârjoliţi de văpaie.

Astfel în prejmetul mortului sângele curse pâraie.

Dar căpitanii Aheilor s-apropiară de-Ahile Şi se grăbiră să-l ducă la craiul Atrid Agamemnon, Însă d-abia îl porniră, că tot mai jălea pe prieten.

Cum ei ajunser-acolo la cort, la Atrid Agamemnon, Numaidecât porunciră strigacilor crainici să puie Apă pe foc într-o mare căldare, că poate vor face Ei pe Ahile în baie să-şi spele măcşala de sânge, Ci el stătea neclintit, se jura şi zicea împotrivă: „Nu, nicidecum, şi vă rog pe cel mai puternic, mai mare Zeu care-i Zeus, păcat e s-apropii de capul meu baia Până nu-l punem pe rug şi nu-l astrucăm pe Patroclu, Până eu chica nu-mi tund, ca aşa, cât am parte de viaţă, Nenorocire ca asta să nu-mi fie dat să mai sufăr.

Dar ne supunem acum la nevoia ospăţului jalnic; Mâne pe urmă din zori, tu crai Agamemnon, trimite Oameni să care la lemne, să facă ce trebuie-n cinstea Mortului, pentru ca el să coboare în lumea noptie; 406

Trupul să-i mistuie aprigul foc şi mai iute din faţa Ochilor noştri să piară, ca oastea să-şi caute de lucru.”

Zise şi ei bucuros îi făcură pe voie-auzindu-l.

Grabnic comândul gătind, fiecare se puse la masă Şi ospăta din belşug; aveau parte totuna cu toţii.

Dar mai în urmă, când foamea şi setea de tot şi-alinară, Ei la odihnă spre corturi se duseră şi se culcară.

Sta şi Ahile culcat între cetele-i multe pe locul Gol de corăbii, la marginea mării, pe unde bat valuri Şi este vuietul mult, şi ofta cu durere din suflet.

Cum aţipi mai târziu şi somnul, topindu-i necazul, Dulce-l cuprinse pe el, că dalbele lui mădulare Prea-şi obosise gonind după Hector 'naintea cetăţii, Iată-i s-apropie sufletul, bietul prieten Patroclu, El întru toate leit la stat şi la ochii cei galeşi Ca şi la glas şi la haina purtată pe trupu-i de dânsul.

Sufletul stete la creştetul lui şi-ncepu să-i cuvânte: „Dormi şi de mine uitat-ai cu totul Ahile? Eu nu sunt Printre cei vii, ci sunt mort şi-i păcat că de mine nu-ţi pasă.

Pune-mă-n groapă curând, ca aşa să pot trece pe poarta Iadului. Umbrele morţilor, dusele suflete, acolo407

Calea mi-aţin peste râu şi-ncă nu mă primesc între ele; De-asta zadarnic mă vântur la poartă pe lumea cealaltă, Mâna-ţi întinde-mi s-o strâng. Vai mie, de-acolo din noapte Nu mai viu eu înapoi dacă trupul pe rug îmi veţi arde, N-o să mai stăm împreună noi vii ca prieteni deoparte Sfat între noi sfătuind, că moarte cumplită pe mine M-a înghiţit după cum de la naştere-mi fuse osânda.

Dar, o, Ahile, şi ţie măcar că te-asemeni cu zeii, Dat e sub zidul cetăţii la Troia să-ţi fie sfârşitul.

De-asta eu rogu-te, încă şi cer să-mi asculţi rugămintea: Oasele mele să nu le pui tu osebit de-ale tale, Ci împreună să fie cum furăm acasă la tine, Când de la noi, din Opunta, d-abia un copil, m-adusese Tata Meneţiu la voi, după moartea de om ce făcusem; Ştii că pe-al lui Amfidamas fecior am ucis din prostie, Dar pe nevrute, fiind supărat după jocul de-arşice.

Bine primindu-mă acasă la el călăreţul Peleus, M-a îngrijit părinteşte şi ţie m-a dat ca tovarăş.

Fie-nsoţite şi oasele noastre-n ulciorul de aur, Vasul cu gemene torţi dăruit de-a ta mamă cinstită.”

Dar lui Patroclu îndată-i răspunse şoimanul Ahile: „Dragul meu, suflete scump, de ce vii la mine şi-aceste Tu mi le spui şi pe rând mi le ceri câte una? Eu toate Ţi le voi face deplin după cum ţi-i dorinţa şi voia.

Dar mi te-apropie, vino să stăm împreună o clipă Îmbrăţişaţi amândoi ostoindu-ne jalea şi plânsul.”

Asta i-a zis şi s-a-ntins cu braţele el, ci pe dânsul Nu-l putu strânge, că sufletul, tocmai ca fumul, sub glie408

S-a risipit ţârâind. Uimit dar Ahile se scoală, Bate din mâni şi mirându-se, aşa între ai lui cuvântează: „Doamne, e drept că aieve pe lumea cealaltă mai este Sufletul, umbra de om, dar neîntrupat e cu totul.409

Chiar astă-noapte văzui cum stete la capul meu umbra Bietului nostru Patroclu şi cum el cu plâns şi cu gemet Mult mă ruga câte toate; la chip era-ntocmai ca dânsul.”

Zise şi jale stârni tuturor şi se tot văietară, Până ce rumene zori îi găsiră jălind pe la trupul Mortului vrednic de plâns. Iar craiul Atrid Agamemnon Oameni din corturi, de-oriunde, porni şi catâri ca s-aducă Lemne, şi-a mers înainte bărbatul ales Merione, Soţul de arme-a lui Idomeneu, îndrăgitul vârtuţii.

Dânşii păşesc cu securi tăietoare de lemn şi cu funii Bine-mpletite tot merg ţăcănind înainte, Cale-ndelungă la vale, la deal şi cotiş şi de-a dreptul.410

Cum ei pe coastele apoaselor plaiuri din Ida sosiră, Repede-nalţii stejari începură să taie cu-arama Lung-ascuţită, de zor; trosnind cu putere copacii Se prăbuşeau, iar Aheii îi tot despicau şi de vite Trunchiuri de lemne legau înapoi năzuind spre câmpie, Mulii ţărâna scurmau cu copita prin dese stufişuri.

Şi la sosire lemnarii – buştenii cărau după-ndemnul Lui Merione, ortacul lui Idomeneus bărbatul, Şi-i aşezară pe rând grămadă la mal unde-Ahile Vru să ridice un mare mormânt lui Patroclu şi sieşi.

După ce-alături făcură-o cogeamite cladă de lemne, Oastea pe-acolo şezând pe-ndelete aştepta, iar Ahile Dete poruncă la toţi mirmidonii cei dimprejuru-i, Armele-ndată să-şi puie şi caii să-nhame la care.

Ei se sculară de jos şi armele şi le-mbrăcară Şi se suiră-n telegi războinicii şi mânătorii Toţi, călărimea-nainte, în urmă un nor de pedeştri, Mii de bărbaţi, şi-ntre ei Patroclu-i purtat de prieteni Şi-acoperit i-a fost trupul de smocuri din plete tăiate Şi presărate de ei. Ahile din urmă, ţiindu-i Capul, păşeşte obidit, că pe lumea cealaltă-şi petrece Marele soţ. Şi sosind la locul ales de Ahile, Mortul ei puseră jos şi un munte de rug înălţară, Şi-alta, gândindu-se-atunci, în minte-i veni lui Ahile: Stând mai deoparte de stivă, îşi tunse el coama bălaie, Părul crescut înadins ca să fie-nchinat lui Sperheos411

Râul, şi zise cu gemet privind către apele mării: „Vai, că zadarnic în ruga-i părintele meu, o, Sperheos, Ţi-a juruit că la-ntorsu-mi acasă la mine în ţară Pletele-mi ţie am să-nchin şi face-voi jertfa cea mare Şi înjunghia-voi acolo cincizeci de berbeci la izvoare, Unde ţi-i sfânta dumbravă şi pururea-ţi fumeg-altarul.

Asta rugarea i-a fost, dar, Doamne, tu n-ai împlinit-o.

Dacă eu nu mă întorc înapoi în iubita mea ţară, Iată eu pletele-mi dau să le ducă cu el răposatul.”

Asta viteazul rostind, în mânile mortului puse Pletele sale şi toţi din adânc suspinau de durere Şi tânguindu-se-acolo s-ar fi pomenit ei cu noaptea.

Dar la Atride s-a dus şi de-aproape i-a zis Peleianul: „Crai Agamemnon Atride, că tu eşti mai mare şi-Aheii Ţie mai mult se supun, destul cu bocitul şi plânsul.

Armia-mprăştie acum de la rug şi trimite-o să-şi cate De ospătat, că de mort îngriji-ne-vom noi, mirmidonii.

El doar ni-i nouă mai scump, numai Domnii cu noi să rămâie.”

Zisele lui auzind mai-marele Domn Agamemnon Iute făcu să se-mprăştie armia pe la corăbii; Locului steteră ai mortului îngrijitori şi clădiră Cu lemnăria un rug în pătrat de o sută picioare; Puseră apoi cu mâhnire în creştetul rugului trupul.

Multe oi grase şi tauri greoi şi cornaci înaintea Rugului ei jupuiră şi bucătăriră. Grăsimea Jertfelor toate luând, înveli pe de-a-ntregul Ahile Mortul într-însa, în juru-i ticsi jupuitele cărnuri Şi răzimă de-a lui raclă mai multe ulcioare cu miere Şi mirodenii, trânti el pripit şi cu gemet din suflet Încă vr'o patru sirepi cu coarde-nălţate şi mândre.

Cânii ce-i stau pe la masă erau numai nouă; dintr-înşii Doi înjunghiindu-i pe loc i-azvârli peste rug; pe deasupra Doispre'ce tineri voinici, feciori de fruntaşi de la Troia, El cu arama-i jertfi, cruzime cumplită, şi-n urmă Focul aprinse, ca vajnica-i pară să mistuie totul.412

Şi dup-aceea cu vaiet zicea şi chema pe prieten: „Chiar şi pe lumea cealaltă te bucură, scumpe Patrocle!

Iat-am adus la-mplinire ce eu juruisem 'nainte, Doispre'ce tineri voinici, feciori de fruntaşi de la Troia, Focul îi arde-mpreună cu tine pe rug, dar pe Hector Nu-l dau să-l mistuie focul, pe el o să-l sfâşie cânii.”

Astfel Ahile ameninţă, dar trupul lui Hector dulăii Nu-l dumicară; îl păzi înadins Afrodita şi-l unse Ziua şi noaptea ea însăşi cu mir de minune, cu balsam De trandafiri, ca de pietre cumva scrijelit să nu fie Când va mai fi tăvălit, şi aduse din cer pe câmpie Febos un nour umbros şi acoperi-mprejurimea Unde sta leşul întins, ca să nu-i mai usuce devreme Arşiţa soarelui carnea la vine şi la mădulare.

Dar lemnăria cu mortul asupra-i din lips-adierii Nu se aprinse, şi alta în minte-i veni lui Ahile: Stând mai deoparte de rug începu să se roage de două Vânturi, Munteanul şi Crivăţul. Jertfe frumoase Le juruia şi stropind din cupa de aur să vie El îi ruga şi mai iute să ardă mormanul de trupuri, Stiva de lemne s-aprindă curând. Auzindu-i rugarea, Iris, zeiţ-aripată, s-a dus să dea de veste la Vânturi.

Ele-mpreună adunate stăteau la ospăţ în locaşul Vântului vâjâitor Munteanul. Venind repezită, Stete pe pragul de piatră zeiţa. Şi cum o văzură Toţi se sculară grăbiţi şi-ncepură s-o-mbie la masă, Însă ea nu vru să şadă şi zise cuvintele aceste: „Nu pot să şed, că mă-ntorc înapoi la Ocean în ţinutul Etiopenilor, unde sunt jertfe măreţe-nchinate Zeilor şi-o să iau parte şi eu între ei la ospeţe.

Roagă-se-Ahile fierbinte de Crivăţul şi de Munteanul Cel vuitor ca să vie, şi juruie dalbe prinoase Focul suflând să-l aprindeţi, să mistuie rugul pe care Zace Patroclu jălit de întreaga oştire danae”.

Asta vorbi şi se duse zeiţa, iar ei se ridică C-un vâjâit fioros şi din faţă-le mătură norii.

Iute pe mare sosesc şuierând cu suflare de vifor Undele tot răscolesc, se lasă pe şesul din Troia, Suflă năvalnic în stivă şi vulvuie vajnic văpaia.

Bat cât e noaptea amândoi şi vulvori înteţesc împreună Tot vâjâind. Peste noapte şi iutele-Ahile veghează.

Toarnă din cană de aur în cupă cu două mânere Vin şi închină la zei şi stropeşte ţărâna şi cheamă Sufletul bietului dus. Şi cum un părinte cu vaiet Plânge, când arde-osămintele fiului său, care-i tânăr Însurăţel şi murind după dânsul îşi lasă părinţii Plini de răstrişte; tot astfel Ahile jălea pe prieten, Leşul arzându-i şi-aproape de rug se târa de durere Greu suspinând. În urmă, când zarea-şi trimite pe lume Solul luminii, luceafărul, şi se revarsă pe mare Zorile-apoi, aţipi atunci focul, se stinse văpaia.

Iute se-ntoarser-acasă grozavele vânturi pe marea Tracică şi clocotind gemeau răscolitele valuri.

Dar ostenit Peleianul se trase deoparte de-arsură Şi se culcase pe acolo şi dulce-adormise când iată Oamenii toţi laolaltă se strânser-alături de-Atride Şi se trezi după larma şi tropotul lor Peleianul, Care sculându-se-atunci aşa începu să-i îndemne: „Tu, Agamemnon, şi voi celelalte mai mari căpetenii, Stingeţi acuma jăraticul tot până unde se-ntinse Focul, vin negru turnând, şi noi să culegem pe urmă Oasele de la cenuşa iubitului nostru Patroclu Bine-osebindu-le; ele doar lesne pot fi cunoscute, Dânsul era pe la mijlocul rugului, şi pe la margini Arseră-n lături ceilalţi, de-a valma bărbaţii cu caii.

Oasele apoi, îndoit învelite în prapuri, le punem Într-o ulcică de aur şi-acolo să stea până-n ziua Când răposa-voi şi eu. Să nu-i fie mare mormântul, Ci potrivit înălţat. După moartea mea numai, prieteni, Faceţi-l mare şi-nalt, voi toţi care atunci după mine Veţi mai trăi la aceste corăbii cu şiruri de vâsle.”

Asta le zice, iar ei îl ascultă pe iutele Ahile.

Toarnă vin negru şi curmă jăraticul tot până unde El se lăţise şi-un mare morman de cenuşă se lasă Şi din cenuşă aleg osemintele albe ale celui Dus, neuitatul tovarăş, le-nfăşură-n prapuri, le-aşază Într-o ulcică de aur şi adăpostesc pe la corturi Vasul frumos împânzit. Şi sapă un crug împrejurul Rugului şi-ntemeiază mormântul şi-ndată din ţărnă Nalţă movilă şi pleacă pe urmă-napoi. Iar Ahile413

Ţine oştirea pe loc şi-o rânduie-n larg-adunare, Jocul deschide, din tabără aduce răsplată la jocuri, Scumpe tripeduri, cazane şi cai şi vârtoşi în cerbice Tauri şi fier vineţiu şi femei cu mândreţe de bete.

Pune în şirul întâi pentru cine se-ncură cu caii, Dalbă răsplată, o şerbă măiastră la lucru de mână Celui mai meşter la joc şi-un tripodiu cu toarte, de două Şi douăzeci de măsuri, iar celui de-al doilea o iapă Îngreunată şi nedomolită, de ani numai şase.

Celui de-al treilea-i dă o mândreţe de sculă, căldare Neîncercată la foc, de patru măsuri încăpere; Celui de-al patrulea-i dă doi talanţi, amândoi sunt de aur, 414

Celui de-al cincilea-i dă o tingire cu două mânere Încă nearsă, şi-n urmă sculându-se-Aheilor zice: „Crai Agamemnon, Aheilor, voi cei cu mândre pulpare, Iată răsplata ce-aşteaptă pe cine se-ncură cu caii.

Dacă întrecerea asta de-acum s-ar fi dat întru cinstea Altuia, eu negreşit de întâia răsplat-aveam parte.

Caii mei, cum o ştiţi bine, sunt neîntrecuţi în putere, Fără de moarte sunt ei; Poseidon i-a dat lui Peleus, Tatălui meu, de la care primitu-i-am eu moştenire.

Dar de la joc eu mă dau la o parte-mpreună cu caii, Care-şi pierdură pe vrednicul hăţuitor, pe slăvitul Bunul Patroclu, c-adeseori după ce-n apele albe El îi scălda, şi ulei curgător le turna peste coame.

De-asta-l jălesc amândoi în picioare şi-şi lasă atârnate Coamele pân'la pământ şi stau nemişcaţi de mâhnire.

Dar pregătiţi-vă voi şi ieşiţi înainte cu toţii Care vă-ncredeţi în cai şi-n tăria telegilor voastre.”

Asta vorbi şi se strânseră toţi mânătorii cei repezi.

Cel mai întâi răsări căpitanul de oaste Eumelos Admetianul, un meşter de nimeni ajuns la strunitul Cailor. Iar după el se sculă Diomede voinicul, Roibii şi-i duse la ham, sirepii Troieni ce-i luase De la Eneas, când Febos odată pe-acesta-l scăpase.

Sare de jos după asta la joc şi Menelau bălanul, Craiul din viţă de zei, şi-ncepe doi zmei să înhame: Murga-i a fratelui său Agamemnon şi-al lui pintenogul; Anhisiad Ehepol în dar mai demult i-o dăduse Lui Agamemnon, de teamă să nu-l ia cu oastea la Troia, Vrând de-avuţia cea dată de zei să se bucure-n tihnă Dânsul acasă-n oraşul bogat în pământ, Siciona.

Iapa Menelau înhamă, ea zburdă dorită s-alerge, Caii făloşi cu păr lins începe a-şi găti şi-Antilohos, Mândrul fecior al lui Nestor, bătrânul născut de Neleus, Mare de suflet în veci. În Pilos născuţi erau caii Care teleaga-i purtau. Părintele alături îi stete Şi-l învăţa numai bine, deşi priceput era fiul: „Fătul meu, tu Antiloh, te iubiră Poseidon şi Zeus Tânăr cum eşti şi te învăţară-n tot chipul strunitul Cailor şi-nvăţătură mai bună nu-ţi trebuie alta.

Ţinta să-nconjuri tu ştii de minune, dar ai telegarii Cei mai nesprinteni la fugă şi mi-e c-ai să dai de păcate.

Caii acestor-aleargă mai iute, dar cei care-i mână Nu sunt cu mult mai isteţi şi îndemânatici ca tine.

Fiule, pune-ţi în sinea ta toată priceperea minţii, Dacă tu nu vrei să-ţi scape din mână răsplata izbânzii, Face cu mintea mai mult decât cu puterea lemnarul, Pe-ntunecatul noian cu mintea-şi îndreaptă cârmaciul Vasul cel iute la mers, când este bătut de furtună: Biruie şi-un mânător de teleagă tot astfel pe altul, Cine la goană se bizuie numai în cai şi în care, Şi o ia razna bezmetici rotindu-se-ncoace şi-ncolo, Caii nu-şi poate struni şi-n bătelişte dânşii bat câmpii.

Cine-i dibaci însă, chiar dacă hăţuie cai mai nevolnici, Ţinta de-a pururi ochind, o tot ocoleşte de-aproape Şi ca-nainte spre ţel cu grijă din hăţuri o-ntinde Sigur şi fără ocol şi cată la cine-l întrece.

Ţinta-i vădită, ţi-o spun eu cum este şi n-o să te-nşele Cât e brăţatul de-naltă răsare din brazdă şi este Lemn de stejar sau de brad ce nu putrezeşte de ploaie.

Albe, de-o parte şi alta, mai stau două pietre proptite La cotitura de drum: încolo e neted tot câmpul.

Lemnul e poate un semn ce-arăta un mormânt în vechime Ori la asemenea-ntreceri fusese-nainte de oameni Pus ca o ţintă, cum el i-aşezat şi acuma de Ahile.

Tu într-acolo răpede-ţi sirepii cu carul aproape, Însă ia seama când treci, şi în chelna cea bine-mpletită Pleacă-te-n partea cea stângă puţin şi asmute. – mboldeşte Calul din dreapta mereu, slăbeşte-i cu mânile frâul, Mână şi-nghesuie atunci cu totul aproape de ţintă Calul din stânga, să pară că zbuciumul roatei strujite Stă să se-atingă de semn, dar cată să nu dai de piatră, Caii să nu ţi-i izbeşti şi carul să-nţănduri, ca astfel Să-nveseleşti pe ceilalţi, iar tu să rămâi de ruşine.

Fii dar cuminte, iubitul meu fiu, şi păzeşte-te bine.

Una să ştii, dacă cu caii vei trece de ţintă, Nimenea nu te va prinde din urmă şi nu te va-ntrece, Chiar dacă s-ar aţinea după tine un zmeu, Arionul, Calul mânat de Adrast, prăsilă din zei, ori sirepii Lui Laomedon, acei şoimuleni care-n Troia crescură.”

Zise bătrânul aşa şi se dete-napoi să-şi ia locul, După ce-i spuse feciorului tot ce era mai de seamă.

Şi Merione al cincilea caii-şi găti la cotigă.

Ei se suiră-n telegi şi sorţii apoi aruncară.

Sorţii Ahile-i clăti şi din chivără-ntâiul răsare Sorţul cu numele lui Antiloh, lui Eumelos îi cade După feciorul lui Nestor, apoi lui Menelau Atride; Vin după el Merione şi cel mai din urmă-i Tidide, Care e neîntrecut de dibaci la mânatul telegii.

Toţi s-aşezară la rând după cum le fu sorţul. Ahile Ţint-arăta de departe pe netedul câmp, unde puse Ca veghetor pe scutarul părintelui său, pe moş Fenix, Seamă să ţie de toat-alergarea să spuie-adevărul.

Toţi mânătorii deodată dau cailor pocnet din bice, Şfichiuie caii plesnind, fac gură şi-i tot ameninţă Nepregetaţi. Telegarii îndată s-aştern pe câmpie Repezi departe de vase. Se-nalţă de jos pe sub pieptul Cailor praful lăţit ca un vifor de iute, ca norul.

Coamele cailor flutură-n vânt, şi ca duse de vânturi Carele ba se ating de ţărâna cea darnică-n hrană, Ba se ridică în aer plutind; iar în chelna telegii Stau mânătorii şi inima-n piept fiecăruie-i bate, Slava izbândei râvnind, şi-ndeamnă cu ţipete caii Care tot răpăie-n fugă şi zboară şi-nspulberă câmpul.

Când telegarii ca vântul în partea din urmă se-ncură Oblu spre mare-napoi, fiecare-şi arată vârtutea; Repede caii se-ncoardă la drum şi dau goană nebună.

Iepele vinteşe atunci Eumelos şi-avântă-nainte, Dar după ele Tidide-şi-aţinte armăsarii din Troia, Nu le slăbeşte prea mult, ci din urmă de scurt le tot ţine; Caii se-ndeasă, de parcă stau gata să sară-n teleagă, Şi cu suflarea în umere late încălzesc pe Eumelos, Botul aşa ei la fug-amândoi îşi băgaseră-ntr-însul.

Şi Diomede cu caii l-ar fi întrecut pe Eumelos Ori s-arăta deopotrivă cu el, dacă Febos Apolon N-avea mânie pe el şi nu-i zbura biciul din mână.

Lacrimi din ochi, de necaz, i se scurseră lui Diomede, Dacă văzu el că iepele aleargă mai iute-nainte Şi că-i slăbiră la fug-armăsarii, lipsindu-le biciul.

Palas Atena ia seama cum renghiul Apolon îi joacă Lui Diomede Tidid şi grabnic ea merse la dânsul, Biciul îi dă înapoi şi-i încintă la fug-armăsarii.

După Eumelos aleargă pe urmă pornită zeiţa, Iepelor hamul le sfarmă, iar ele la dreapta, la stânga Sar speriate amândouă şi oiştea cade pe ţărnă Şi se prăvale din chelnă Eumelos alături de roată.

Sângeră pielea-i julită la gură, la nas şi la coate, Sângeră pe la sprâncene şi fruntea-i jupită, şi plânsul Îl podideşte pe ochi şi glasu-i vârtos i se stinge.

Caii pe-alături cotind şi-i asmute Tidid şi departe Lasă îndărăt pe ceilalţi, că Palas Atena-i îmboldeşte Caii la drum şi pe el îl ajută să-ncingă mărirea.

După viteazul Tidid mâna roşcovanul Menelau, Însă din urm-Antiloh silea telegarii lui Nestor: „Daţi înainte şi voi, v-aşterneţi cu toată iuţeala, Nu vă dau zor nicidecum să vă-ntreceţi la goană cu caii Lui Diomede Tidid, căci Palas Atena, ea însăşi Văd că le dă repejune şi-ajută să biruie dânsul.

Caii mânaţi de Menelau încalte sosiţi-i din urmă Repede, nu vă lăsaţi să vă facă cumva de ruşine Murga, o iapă fiind, pe voi mai dihai în putere.

Eu de-nainte vă spun şi spusa mea fi-va-mplinită: N-o să vă deie nutreţ stăpânul, părintele-mi Nestor, Ba dimpotrivă, pe loc vă va da lovitură de moarte, Dacă veţi fi lăsători şi avea-vom răsplată mai mică.

Hai dar vă daţi dup-Atrid şi vă sprinteniţi mai în grabă.

Voi dibăci şi eu una din parte-mi acum, o să caut Fără de greş să mă furiş pe-alături de el la strâmtoare.”

Zise, iar caii de gura stăpânului lor se temură Şi o bucat-alergară mai iute, când iată-nainte-i Fătul lui Nestor în cale văzu o strâmtoare adâncată, Unde stătutele ape ale iernii mâncară pământul Şi-l desfundară, şi-ntreg îl scobiră de ajunse-o rovină.

Fuga-şi-ncetină acolo Menelau de teama ciocnirii; Fiul lui Nestor atunci coteşte puţin cu teleaga Dându-se-n lături din drum şi apoi năvăleşte-nainte.

Asta pe-Atrid l-înspăimântă şi-ncepe cu gura la dânsul: „Nu mai mâna nebuneşte.

— Antiloh, mai agale, opreşte.

Calea e-ngustă; poţi trece-nainte la larg mai încolo, Vezi să nu dăm de bucluc, dacă vii peste mine cu carul.”

Astfel îi strigă, dar el dă tot mai vârtos înainte Caii cu biciul grăbind, şi se face că nici nu-l aude.

Tocmai cât bate un disc – rotocolul de piatră la jocuri -

Care-i zvârlit peste umăr de-un tânăr, când cearcă puterea-i, Merse pe-atâta 'nainte Antiloh, şi rămase în urmă Craiul Menelau Atride, căci goana slăbi de la sine, Teamă fiindu-i să nu se ciocnească pe drum telegarii, Carele bine 'mpletite să nu se răstoarne şi dânşii Valmeş să cadă prin colb în graba ce-aveau de-a se-ntrece.

Craiul Menelau atunci se răsti la feciorul lui Nestor: „Mai ticălos, Antiloh, nu-i nimenea altul ca tine.

Cară-te, piei! Pe nedrept te ţineam de cuminte cu toţii, Dar şi aşa nu iei plata ce vrei, jurământul alege.”

Astfel îi zice şi-ncepe cu strigăte caii să-şi mâne: „Caii mei, nu zăboviţi şi nu staţi pe loc de mâhnire; Mai înainte ca voi i-or cădea de genunchi şi picioare Caii ce v-au întrecut, că-s doar nişte gloabe bătrâne.”

Asta grăi, şi de teama stăpânului ei alergară Şi mai de zor şi ajunseră aproape de roibii lui Nestor.

Stau la privelişte Aheii şi toţi urmăreau alergarea Cailor, care zburau şi colb ridicau pe câmpie.

Idomeneu mai întâi zări telegarii de unde Sta singuratic mai sus de ceilalţi, pe-o-nălţime.

Strigătul celui dintâi de departe auzi şi de-acolo El cunoscu pe Tidid şi-un cal arătos înainte; Calul în totul e roib, şi numai în mijlocul frunţii Poartă un semn ca zăpada de alb şi rotund ca şi luna.

Idomeneus se scoală-n picioare şi-Aheilor zice: „Scumpilor mei căpitani şi Domni peste oastea din Argos, Oare zăresc numai eu? Ori şi voi desluşiţi telegarii?

Pare că-s alţii acei care acuma ieşiră-nainte Şi mânătorul se pare că-i altul; de-o piedică poate Deteră iepele care-adineauri erau mai în frunte, Doar le văzusem atunci când trunchiul de lemn ocoliră, Nu pot acum să le văd, deşi eu le caut cu ochii Peste tot câmpul troian; ele nu se zăresc nicăirea.

I-o fi scăpat mânătorului frâul la-ncunjurul ţintei, N-o fi putut să le-nfrâne şi n-avu noroc la cotire, Şi-o fi căzut el acolo şi carul izbit i se sparse, Iepele apoi, luând razna, s-ar fi abătut pe câmpie.

Dar vă sculaţi şi-aruncaţi o privire şi voi, că din parte-mi Nu sunt de tot dumerit; îmi pare că-n faţă e unul Care-i Etol după neam, căpetenie-n oastea din Argos, Cel din Tideu odrăslit, puternicul domn Diomede.”

Aias Oilidul atunci sări cu ocară la dânsul: „Idomeneu, oare ce te grăbeşti să ne torni la palavre?

Iată că iepele-n zbor tot vin de pe câmp, de departe.

Nici cel mai tânăr nu eşti în rândul argiilor noştri, Nici nu ţi-s ochii cu mult mai ageri cumva la vedere, Numai în dodii din gură tot dondăi şi nu se cuvine Gureş să fii, că sunt oameni pe-aici mai de seamă ca tine.

Vezi telegarii din frunte-s aceiaşi acum ca 'nainte, Însuşi Eumelos stă-n car şi-i poartă cu frâul în mână.”

Îns-al Cretanilor Domn zborşindu-se-aşa i-a plătit-o: „Răutăciosule, veşnic întâiul la sfezi, dar în toate Cel mai din urmă-ntre-Ahei, că eşti inimă acră din fire.

Hai dacă vrei să ne prindem pe-un vas, un triped, o căldare, Şi să ne judece pe amândoi Agamemnon, să spuie Care sunt caii dintâi ca s-o ştii şi să fii păgubaşul.”

Zice, şi iutele Aias Oilidul pe loc se ridică Plin de mânie, şi-i gat-a răspunde cu vorbe mai grele.

Ar fi ţinut încă mult cicălirea-ntre ei dacă-ndată Nu se scula să-i împace luându-i cu binele Ahile: „Aias şi Idomeneu, cu grele cuvinte de-ocară Nu vă mai batjocuriţi; destul dar, că nu vi se cade.

Voi şi pe altul aţi fi supăraţi, dacă astfel ar face.

Staţi la privelişte-aici şi cu noi urmăriţi alergarea Cailor; doar în curând veni-vor încoace ei singuri Dornici să biruie toţi, şi atunci o să vadă oricine Care sunt caii din faţă şi care sunt cei mai din urmă.”

Zice. Şi-n goană de dânşii s-apropie atunci Diomede, Caii mereu biciuind peste umăr, încât se tot saltă Sus amândoi şi sunt gata mai repede cu alergarea, Praful ţâşnea de pe câmp, îl tot împroşca pe Tidide Şi huruia după cai teleaga-i leită în aur Şi-n cositor, şi abia-n prăfăria măruntă făgaşul Roatele şi-l tipăreau, de zburau parcă roibii la fugă Lâng-adunare la mijloc îndată-i opri şi sudoarea Tot râura de pe pieptul şi coamele cailor. Iute Se azvârli Diomede din scânteietoarea-i teleagă; Biciul de jug îşi propti. Stenelos, voinicul tovarăş, Nu se codi, ci se duse grăbit să-i aducă răsplata.

Dete femeia precum şi tripedul cu torţi să le ducă Oamenii lui inimoşi, iar el slobozi telegarii.

După Tidide veni al lui Nestor fecior, care numai Cu viclenia şi nu cu iuţeala-ntrecu pe Menelau, Totuşi Menelau ţinea telegarii pe-aproape de dânsul, Cât de aproape-i de roată un cal ce, ducându-şi stăpânul, Merge pereche pe câmp şi-o-ntinde cât poate cu carul; Dânsul al roţilor cerc cu parul din coadă l-atinge Şi-naintează cu roata de tot lângă el, de rămâne Locul la mijloc puţin, când calul străbate câmpia; Tocmai aşa de puţin a rămas mai în urmă Menelau Faţă de fiul lui Nestor; măcar că-i trecuse-nainte El de-o bătaie de disc, doar iute-l ajunse, căci murga Lui Agamemnon avântul în goană grozav îşi mărise.

Dacă era cu ceva mai departe s-alerge-mpreună, El i-apuca înainte şi nu lăsa lucru-ndoielnic.

Soţul lui Idomeneu, Merione, rămâne şi dânsul Ca de-o bătaie de suliţă după slăvitul Menelau; Prea-ntârzielnici i-au fost şi caii cei mândri la coame, Prea nedestoinic şi el ca să mâne teleaga la jocuri.

Cel mai în urmă de tot a sosit Eumelos; c-o mână Luciul car îşi târa şi cu alta zorea telegarii.

Când îl văzu Peleianul în faţă-i. – i fu milă de dânsul, Merse şi stete-ntre Ahei şi aşa le grăi tuturora: „Cel mai dibaci mânător sositu-ne-a cel mai în urmă, Hai să-i dăm totuşi câştigul al doilea, cum se cuvine Bietului. Cel mai întâi ca răsplată să-l ia Diomede.”

Asta le zise, şi zisa-i voios o primiră cu toţii.

Iapa era să i-o dea lui Eumelos cu voia mulţimii, Dac-Antiloh, curajosul fecior al lui Nestor, din locu-i N-ar fi sărit la Ahile, cerându-i să-i facă dreptate: „Tare mă supăr pe tine, o, Ahile, de-ndată ce-i face Una ca asta, că tu ai să iei de la mine răsplata Ca s-o dai lui, socotind că de vină-i sunt caii cu carul, C-au zăbovit, şi nu el, care-i bun. Trebuia să se roage Însă de zei, că el n-ar fi rămas cel din urmă la fugă.

Dacă de dânsul ai milă şi drag este inimii tale, Ai o mulţime de aur în cort şi-aramă destulă.

Ai şi oi multe şi cai şi robite femei o grămadă.

Ia din acestea şi dă-i de la tine-o răsplată mai mare Chiar decât asta de-aici, dacă vrei să te laude-Aheii.

Iapa eu n-o dau-napoi; ba pentru a ei stăpânire Vie oricine pe-aici să-şi încerce puterea cu mine.”

Astfel îi zise voinicul, zâmbi însă iutele-Ahile Vesel de vorbele lui, căci drag îi era ca prieten, De-asta şi dânsul aşa în cuvinte ce zboară răspunse: „Dacă tu-mi ceri lui Eumelos să-i dau de la mine de acasă, Dragul meu, şi-altă răsplată, eu şi-asta voios o voi face; Am să-i dau platoşa cea de aramă a lui Asteropeos, Care-i prădată de mine şi-i jur împrejur ferecată În alburiu cositor, şi scumpă ea are să-i fie.”

Zise şi-ndată porni pe tovarăşul Automedonte Platca s-aducă din cort, şi dânsul grăbit o aduse Şi lui Eumelos o dete, iar el o primi cu plăcere.

Dar supărat se sculă între ei şi Menelau de ciuda-i Peste măsură ce-avea pe feciorul lui Nestor; un crainic Sceptrul îi puse în mână şi-apoi porunci tuturora Molcom să tacă-n sobor. Şi-aşa începu el, măritul: „Ce mi-ai făcut, Antiloh? Şi noi te crezusem cuminte.

M-ai ruşinat cu purtarea, opritu-mi-ai caii din fugă Şi-ai repezit înainte pe-ai tăi, căzăturile tale.

Rogu-vă însă pe voi, căpitani şi fruntaşi din Ahaia, Judecători să ne fiţi şi să ţineţi voi cumpănă dreaptă, Doar ca să nu vă defaime vreodată Danaii, să zică: Pe Antiloh cu minciuna la joc îl învinse Menelau Şi cu câştigul s-alese, căci mult mai prejos i-au fost caii Alergători, însă el întrecea prin putere şi vază.

De-asta să-l judec eu însumi, am toată nădejdea că nimeni Nu va cârti împotrivă-mi, căci dreaptă-mi va fi judecata.

Vino încoace-Antiloh, şi stai înaintea telegii Şi-a telegarilor tăi după datină, ţine în mână Şi mlădiosul tău bici, cu care-ai mânat adineauri, Pune şi-o mână pe cai şi jură pe zeul Poseidon Că stingherindu-mă-n mers tu n-ai vrut să umbli cu şoalda”.

Dar lui Menelau răspunse isteţul fecior al lui Nestor: „Iartă şi n-ai nici o grijă, că eu sunt mai tânăr ca tine, Doamne Menelau, iar tu eşti mai mare de ani şi mai vrednic.

Ştii cum ia câmpii adese şi-şi face de cap un om tânăr, Pentru că e mai pripit şi judecă doar pe deasupra.

Mai păsuieşte şi tu. Răsplata ce mi-am câştigat-o, Eu ţi-o voi da bucuros. Şi chiar de la mine de-ai cere Şi alta mai mare, şi-aceea cu toată plăcerea ţi-aş da-o Ţie pe loc, o, mărite, decât să fiu inimii tale Pe totdeauna străin şi faţă de zei cu păcate.”

Zise, şi iapa-aducând inimosul fecior al lui Nestor O şi predă lui Menelau, al căruia suflet deodată S-a-nviorat cum în holda cea spornică se-nviorează Spicele pline de rouă, când ele cresc nalte 'ndesite; Tocmai aşa 'nveselitu-s-a-ntr-însul Menelau, Şi mulţumit după asta grăi în cuvinte ce zboară: „Iată de-acuma şi eu mă împac, o voinice, cu tine; Las supărarea, căci n-ai fost 'nainte vreodată zburdalnic, Nechibzuit, iar acuma te-a scos tinereţea din fire.

Însă ia seama şi nu mai umbla cu momeli altă dată Faţă de oameni mai mari. C-un altul afară de tine Lesne eu nu mă-mpăcam, că tu multe-ai păţit şi luptat-ai Mult ca şi bunul tău tată şi fratele tău pentru mine.

De-asta rugarea ţi-ascult şi, deşi e câştigul meu iapa, Ţi-o dăruiesc înadins, ca toţi cei de faţă să ştie Cum că eu nu sunt la inimă rău şi orbit de trufie.”

Zice, şi lui Noemon, prietenul lui Antilohos, Iapa-i încrede s-o ducă, iar el îşi păstrează cazanul.

Şi, ca al patrulea încurător, Merione primeşte Plată talanţii de aur. Rămase tingirea cu două Toarte, câştigul din urmă, şi-Ahile o dete lui Nestor.

În adunare aducând-o, stătu el aproape şi-i zise: „Ia şi tu asta, moş Nestor, odor de-amintire din ziua Jalnică a-nmormântării sărmanului nostru Patroclu.

N-ai să-l mai vezi între noi. Îţi dau de pomană răsplata Asta, căci n-ai să iei parte la lupta cu pumnii, la trântă, N-ai să te-ndeşi la răpezul de lance şi nici la iuţeala Mersului n-ai să te-ntreci; bătrâneţele grele te-apasă.”

Zice şi vasu-i dă-n mână, iar Nestor cu drag îl primeşte Şi mulţumind lui Ahile, răspunde cu graiuri ce zboară: „Fătul meu, tot ce din parte-ţi mi-ai spus este drept şi cu cale, Nu-mi fac picioarele, slab îmi e trupul, iar braţele mele Nu se mai mlădie atât de uşor de la umăr la vale.

Hei, de-aş fi fost eu acuma tot june şi plin de vârtute Ca mai demult, când Epeii cu jocuri serbau în Buprasiu Moartea lui Amarinceu şi răsplată la joc i-au pus fiii!

N-a fost atuncea ca mine de vrednic în luptă niciunul Dintre Etoli şi Epei, ba nici între ai noştri din Pilos.

La pumnuire am bătut pe-al lui Enop fecior Clitomede Şi pe Angheu din Plevrona la trântă, când el mă chemase, Şi-am întrecut din picior pe Ificlos, cu toată iuţeala-i, Iară din lance pe doi, pe Fileus şi pe Polidoros; Numai cu caii-mi trecură pe-alături feciorii lui Actor.

Dânşii, la număr mai tari, din pizmă pe mine-nainte S-au năpustit, că şi preţul pe asta fusese mai mare.

Gemeni voinicii erau; strunea telegarii de hăţuri Unul şi zdravăn mâna, iar celalt le da goană cu biciul.

Astfel am fost eu demult. De-acum să s-apuce de astea Tinerii; eu de nevoie sunt bietul supus bătrâneţii; Dusă e vremea când Nestor a fost a vitejilor fală.

Vezi-ţi tu însă de lupte cinstindu-ţi aşa pe prieten.

Darul acesta cu drag îl primesc şi mă bucur că veşnic Cugeţi la mine, prietenul tău, şi nu uiţi vr'odată Cinstea de care-ntre-Ahei să am parte şi eu se cuvine.

Deci mulţumesc, şi din plin acest bine plătească-ţi-l zeii.”

Asta-i vorbi, iar Ahile se duse-ntre gloatele multe, După ce lauda toată auzi de la Nestor. Pe urmă Puse câştiguri la vajnicul joc al izbirii cu pumnul.

Dânsul aduce-n sobor şi leagă un mul ca de şase Ani, răbduriu, sălbatic, prea de tot greu la-mblânzire; Celui învins îi păstrează o cupă cu-gemene toarte.

Scoală-se apoi în picioare şi-Aheilor astfel le zice: „Voi, căpetenii Atrizi, Ahei cu frumoase pulpare, Pentru câştigul de faţă poftim să se bată cu pumnii Doi mai voinici bătăuşi. Şi care din doi izbândi-va Cu ajutorul lui Febos, de-ndată ce toţi vor cunoaşte-o, Mulul robaci ca răsplată primind să şi-l ducă la corturi, Iar luptătorul învins o să capete o cupă-ndoită.”

Zice, şi iată colea un gligan de bărbat şi răsare, Pumnuitor iscusit ca nici-unul, Epeos, răsadul Lui Panopeu, care mulul înşfacă şi-ncepe să zbiere: „Haide, poftească oricine vrea cupa să ia ca răsplată, Nimenea altul nu poate să biruie-n harţa cu pumnii Şi să mi-l ia acest mul, mă cred doar în asta mai tare.

Nu e destul că sunt eu mai pe jos, dacă-i vorba de arme?

Că întru toate destoinic nu poate să fie nici-unul.

Una ştiu însă şi-o spun apriat şi pe loc o voi face: Eu pe potrivnic îl rup cu ghiontul şi oasele-i zdrumec.

De-asta să steie pe-aici prietenii lui laolaltă, Trupul să-i care strivit de pumnii şi braţele mele.”

Zise, şi molcom ceilalţi tăcură cu toţii, când iată Singur atunci ca un zeu răsărit Evrial se ridică, Fiul viteazului Domn, fecior lui Talaos, Meciste, Care la Teb-a mai fost, la serbarea de mort, când pierise Craiul Edip, şi învinse la jocuri pe toţi Cadmeenii.

Sârguitor se tot poartă Tidid şi din grai întăreşte Inima lui Evrial, căci prea mult îi voia biruinţa.

Vintrele el cu un brâu i le-ncinse şi-i dete pe urmă Bine-croite curele din piele de taur sălbatic.

După ce-aşa bătăuşii se-ncing, 'naintează la mijloc, Zdravene braţe-şi-ntind amândoi şi se dau împotrivă, Se încleştează şi-ncep a pocni loviturile grele, Groaznic ei crişcă din dinţi şi curge sudoarea şiroaie Din mădularele lor. Dar, când Evrial i s-aţine, Tabăr-asupră-i Epeos şi-l pumnuie-n faţă, iar dânsul Nu mai stă mult în picioare şi trupu-i măreţ se răstoarnă, Cum câteodată se saltă pe malul ierbos de la mare Peştele, când de Boreu e suflat şi-l îngroapă talazul; Astfel se saltă şi cade izbit Evrial. Iar Epeos Cel oţelit în putere pe braţe de jos îl ridică, Soţii aleargă la el şi-l cară vintriş de picioare, Spânzură capu-i la vale şi scuipă el cheaguri de sânge.

După ce-l iau între-ai lor şi pe jos leşinat îl aşază, Dânşii mai dau înc-o raită şi-aduc din bătelişte cupa.

Repede Ahile mai scoate şi alte osebite câştiguri Pentru al treilea joc, e vorba de-amarnica trântă.

Dăruie, oricui va învinge, un vas încercat de jeratic, Mare triped, socotit după preţ ca de doispre'ce tauri, Pentru bărbatul învins, la mijloc aduce-o femeie Meşteră mare la lucru de mână, în preţ ca de patru Boi preţuită; şi-apoi sculându-se.

— Aheilor zice: „Vie şi cei care vor la jocul acesta să-ncerce.”

Zise, şi trupeşul Aias Telamon pe loc şi răsare, Dar mai răsare şi mult iscusitul, mehenghiul Ulise.

Bine se-ncing şi păşind în faţ-adunării la mijloc Dânşii cu zdravene brânci se înşfacă brăţiş laolaltă.

Tare, de parcă sunt grinzile caselor mari, căpriorii Care-ncheiaţi cu temei de-un meşter, înfruntă furtuna, Ei se înhaţă de spete, se-ncoardă, se trag cu putere, Spetele strânse trosnesc şi sudoarea le curge pâraie, Li se băşică într-una pe coaste, pe umere pielea Roşie toată de sânge, dar ei mai dau harţă-nainte Dornici să biruie şi făuritul triped să câştige.

Nici pe departe Ulise nu-şi poate trânti pe potrivnic Lesne, nici Aias pe el, căci tare-i de vână Ulise.

Cum începură Danaii să-şi piardă răbdarea privindu-i Nerăbdătorii, îi grăi nămetenia ceea de Aias: „Laertiade, purcese din Zeus, dibace Ulise, Saltă-mă-n sus ori te salt, şi fie ce-o fi de la Zeus.”

Zice şi-l umflă pe sus. Şiret cum e însă Ulise, Iute din spate-l izbi sub genunchi, şi slăbind în putere Aias atunci se răstoarnă pe spate şi asupra-i Ulise Lat se prăvale pieptiş şi lumea se miră privindu-i.

Cearcă-n al doilea rând să ridice pe Aias Ulise, Însă abia el din loc îl urneşte, nu poate să-l salte, Piedică-i pune-n genunchi; şi unul de altul aproape, Cad amândoi la pământ şi praful le-ntină tot trupul.

Sar şi-n al treilea rând ei stau să s-apuce la trântă, Dar se ridică de jos şi-i împiedică însuşi Ahile: „Nu vă mai puneţi din nou şi nu vă spetiţi cu bătaia, Voi aţi învins amândoi, luaţi dar aceeaşi răsplată Şi depărtaţi-v-acum ca să vie şi alţii la luptă.”

Asta le zise, iar dânşii voios îi făcură pe voie, Praful îşi şterseră apoi de pe ei şi-mbrăcară veşmântul.

Şi-alte câştiguri Ahile mai puse la-ntrecere-n fugă.

Scoase o cană de argint, de şase măsuri încăpere, Sculă ce n-avea pereche de meşteşugită pe lume.

O-mpodobiseră meşterii mari de podoabe din Sidon, Fenicienii apoi o purtară pe vânăta mare Şi pe la Schele venind, plocon o făcură lui Toas.

Iar al lui Iason fecior, Euneu, o dădu lui Patroclu Răscumpărând pe feciorul iubit al lui Priam, Licaon.

Pentru prieten Ahile şi-odorul acesta şi-l pune Jos ca răsplată bărbatului cel mai uşor de picioare, Pentru al doilea pune un bou încălat şi puternic Şi-o jumătate talant de aur dă celui din urmă.

Gata cu ele fiind, se scoală şi-Aheilor zice: „Vie şi cei care vor să încerce la jocul acesta.”

Iutele Aias Oilidul atunci se ridică deodată Şi iscusitul Ulise, apoi Antiloh, al lui Nestor Fiu, care-ntrece din fuga picioarelor tot tineretul.

Ei se înşiră, şi ţint-alergării Ahile le-arată.

Drumul se-ntinde departe de semn. Se avântă-nainte Sprinten Oilidul întâi. Pornind şi Ulise, se ţine Foarte pe-aproape de el. Precum la ţesut o femeie Gingaş încinsă la stative stând, cu suveica Umblă, când firul în rost îşi aruncă şi suveica pe-aproape Ţine la piept; după Aias tot astfel de-aproape Ulise Zboară, şi-i calcă pe urmă 'nainte ca praful să salte.

Repede tot alergând după el, cu suflarea-l ajunge Pe după creştet pe Aias. Dau chiot Aheii văzându-l Cum năzuieşte să-nvingă şi-avântu-i sporesc cu strigarea, Dar în minuta când ei isprăveau alergarea din urmă, Craiul Ulise în sine-i aşa se ruga de Atena: „Fii priitoare, o, zeiţă şi vino, ajută-mă-n fugă.”

Astfel Ulise se roagă şi Palas Atena-l ascultă, Sprintene-i face deodată picioarele, braţele, trupul.

Iar mai încolo, când ei se aruncă s-apuce răsplata, Aias alunecă împiedicat de zeiţă şi cade Peste mormanul de proaspăt gunoi adunat de la boii Cei mugitori care fură jertfiţi lui Patroclu de-Ahile, Şi de gunoiu-i se umple şi nasul şi gura lui Aias.

Vasul câştigă şi-l ia încercatul, măritul Ulise, El înainte sosind, şi boul îl capătă Aias.

Boul la ţară crescut de corn apucându-l Oilidul Scuipă din gură gunoiul şi zice Aheilor astfel: „Alei, păcatele mele, că piedică-mi puse zeiţa, Care ca mamă-i tot sare şi-alături îi stă lui Ulise.”

Asta vorbi, iar Aheii râdeau să leşine de dânsul.

Fiul lui Nestor luă după aceea răsplata din urmă Şi-n adunare privind cu zâmbet Aheilor zise: „Vouă v-o spun, o, prieteni, măcar că o ştiţi, că şi astăzi Zeii mai mult îi cinstesc pe oamenii cei mai în vârstă.

Aias aci bunăoară-i oleacă mai mare ca mine, Dar mai trecut şi din alt neam de oameni e craiul Ulise, Însă e verde bătrânul, că iat-anevoie la fugă Pot să se prindă cu dânsul Danaii, afară de-Ahile.”

Asta el spune spre lauda celui născut de Peleus, Care, auzindu-l, aşa îl întâmpină-ndată din gură: „NerăsplătitAntiloh, nu-i lauda spusă de tine, O jumătate talant de aur îţi dau pe deasupra.”

Zice şi-n mână i-o-ntinde, iar el o primi cu plăcere.

Dar Peleianul aduse şi puse la loc după asta Şi-alte câştiguri, un coif şi un scut şi o suliţă lungă, Armele lui Sarpedon prădate de însuşi Patroclu.

Scoală-se-apoi între Ahei şi astfel Ahile le zice: „Doi luptători mai poftim, pe cei mai destoinici din oaste Care-narmaţi amândoi cu arme tăioase de aramă Pentru răsplata de faţă să lupte-naintea mulţimii.

Cine pe altul în trupul frumos nimeri-va întâiul Şi-l va pătrunde prin platoşă-n carne şi-n sângele negru, Are să aibă din parte-mi această podoabă de paloş Tracic cu ţinte de-argint care-a fost al lui Asteropeos.

Şi-armele aceste de-aici să le-mpartă amândoi deopotrivă; Le mai întindem apoi şi-o masă bogată la corturi.”

Zice, şi scoală-se Aias cel mare Telamonianul, Şi după el se ridică voinicul Tidid Diomede.

După ce ei se-narmează de-o parte şi alt-a mulţimii, Gata de luptă la mijloc păşesc amândoi şi cu ochii Groaznic aşa se privesc, că-ngheaţă de spaimă Danaii.

Cum împotrivă păşind s-apropie unul de altul, Dânşii dau buzna de trei ori, se-ndeasă de trei ori năvalnici.

Aias atunci pe Tidid în scutul rotat îl împunge, Nu-l nimereşte în carne, că platoşa i-apără trupul, Dar Diomede tot umblă cu lance ascuţită de-aramă Peste năprasnicul scut la grumaz să-l împungă pe Aias; De-asta temându-se atunci de viaţa lui Aias, Aheii Cer să-nceteze bătaia, la fel să fie răsplata.

Lui Diomede-i mai dăruie-Ahile o sabie mare Pusă-ntr-o teacă şi prinsă de bine-croite curele.

Vine apoi altă răsplată, mai scoate un disc, turnătură Neprelucrată de fier. Zvârlit era discu 'nainte De Aetion Deliul, pe el îns-Ahile-l ucise Şi la corăbii l-aduse cu toate-ale lui rotocoluri.

Scoală-se-apoi Peleianul şi astfel Aheilor zice: „Vie şi cine mai vrea la jocul acesta să-ncerce, Chiar dacă-şi are departe de tot de cetate, ogorul, Are cu discul acesta destul la nevoile sale Vreme mai mult de cinci ani; păstorul la el şi plugarul Nu va mai merge-n oraş după fier, va avea de la dânsul.”

Repede atunci se ridică de jos Polipoite luptaciul Şi Leonteu după el, ca un zeu de măreţ şi puternic, Aias Telamonianul, şi-n urmă Epeos măritul.

Se înşirară tuspatru. Ia discul în mână Epeos Şi învârtind îl aruncă cu ne-ndemânare şi-Aheii Râseră toţi. În al doilea rând Leonteu îl răpede, Iar în al treilea rând cu mâna-i cea zdravănă Aias Discul apucă de jos şi-l zboară cu mult mai departe.

Dar mai în urmă îl ia de pe jos şi-i dă vânt Polipoite.

Cât de departe văcarul pe câmp îşi-aruncă ciomagul, Care şi zboară rotiş după vite şi cade prin turmă, Tocmai cu atâta-i întrece şi el pe ceilalţi; de mirare Chiuie Aheii, iar oamenii lui Polipoite iau discul Plata stăpânului lor, şi-l duseră-n cort la corăbii.”

Pentru arcaşi după asta viteazul mai scoate unelte Multe de fier brumăriu, un număr de zece topoare, Şi-altele zece cu două tăişuri, şi-mplântă pe prundul Mării departe-un catarg pe care c-o sfoară subţire De un picior e legat un sfielnic porumb, apoi zice: „Ţinta săgeţilor fie! Acel care atinge porumbul Capăt-acum cele zece topoare cu două tăişuri; Cine-ar lovi numa-n sfoară, dar pasărea n-ar nimeri-o, El, mai stângaci ochitor, va primi celelalte topoare.”

Repede Teucru fruntaşul în toată vârtutea-i răsare Şi după el Merione, soţ bun al lui Idomeneus.

Sorţi îşi aruncă şi-i scutură-n coif de aramă, iar sorţul, Care dintâi a căzut, e-al lui Teucru. Şi-acesta ia arcul, Trage puternic din el şi jurue-n sine lui Febos Jertfă slăvită de-o sută de miei timpurii. Dar săgeata-i Pasărea n-a nimerit, căci nu i-a fost dat de Apolon, Ci numai sfoara cu care 'nodat îi fusese piciorul; Sfoara cu totul fu ruptă de vârful săgeţii amare.

Zboară hulubul spre cer şi sfoara cea ruptă se lasă Jos la pământ, iar Aheii dau strigăte de-nminunare.

Arcul înşfacă de zor Merione din mâna lui Teucru, Pune săgeata ce-o ţine în mână de mult, de când Teucru Arcu-ndreptase, şi juruie-ndată lui Febos Apolon Jertfă măreaţă de miei timpurii, şi în clipa când vede Sus pe sub nori porumbiţa rotindu-se-n zbor, Merione Trage din arc, o brodeşte sub aripă tocmai la mijloc Şi o străpunge de tot; săgeata se-ntoarce şi-n faţa Lui Merione se-nfige-n pământ, iar porumbul se lasă Sus pe catargul corăbiei negre la cioc şi acolo Guşa-i rămase atârnată şi-aripele-i fură pleoştite, Iute viaţa-i se duse, pe urmă departe de acolo Dânsul căzu şi la asta privea uluită mulţimea.

Deci Merione ca plată a luat cele zece băltage, Teucru ca dar a primit la corăbii topoarele toate.

Dar mai aduse viteazul o suliţă lungă şi-o puse Jos şi în preţ de un bou o căldare-nflorată-n podoabe, Încă pe vatră nepusă. Trăgacii mai meşteri în suliţi Vin să ia parte la joc. Întâiul i-Atrid Agamemnon Şi după el Merione, ortacul lui Idomeneus.

Iar Peleianul apoi aşa cuvântează la dânşii: „Ştim, Agamemnon Atride, că eşti mai presus de oricare, Neîntrecut de vânjos şi bun la zvârlitul de suliţi, Ia ca răsplată căldarea şi du-ţi-o în cort la corăbii, Lui Merione, viteazul, noi lancea de faţă-mbia-vom, Dacă cumva te-nvoieşti; e numai o vorbă din parte-mi.”

Asta el zise, şi se învoi Agamemnon. Ahile Dete voinicului lancea; întinse şi el lui Taltibiu, Crainicul, vasul frumos de minune să-l ducă la corturi.