5. Conceptul de sorge („grijă“)

Monologul acesta mai este interesant și din alt punct de vedere. Dacă vă aduceți aminte, știți cam cum se sfârșește: Faust este din ce în ce mai descurajat, Faust înțelege să pătrundă lucrurile pe calea pe care apucase, dar se strecoară în sufletul lui aci, ca element nou, grija. De două ori apare grija în Faust. O dată aci, când spune:

Die Sorge nistet gleich im tiefen Herzen.

„Grija se cuibărește până în cutele cele mai adânci ale sufletului.“ Și mai apare grija încă o dată în partea a doua, în actul al patrulea, este o scenă în care pomenește din nou despre această die Sorge. Dar asupra acestei părți o să revenim la timp.

În ce constă grija aceasta? Descurajarea, am văzut-o. După toate încercările pe care le-a făcut, îl apucă descurajarea. Dar aceasta poate să aibă un sfârșit pe care unii l-au și găsit în încercarea lui de sinucidere. Ei bine, nu. Această încercare a lui de a-și ridica viața nu este o urmare normală a convorbirii lui cu spiritul, cu Wagner, și a celui de-al doilea monolog. O să vedeți interpretarea pe care o să o dăm imediat.

Eu observ însă că, între scena încercării de a-și ridica zilele și scena descurajării lui, se introduce momentul acesta al grijei. Grija aceasta este un element mai degrabă nu de coborâre a tonalității, ci, aș zice, de ridicare a tonalității. Grija aceasta însă nu-l disperează, ci, din contra, îi potențează puterile. Vă aduceți aminte scena: se uită împrejur și vede diferite instrumente, aparate, fiole, retorte ețetera, lucruri de alchimie pe care nu le-a întrebuințat el, ci tatăl său și, uitându-se la ele, zice: „Nu ați fost bune de nimic, am stat în fața ușii și credeam că o să-mi dați cheia cu care să pot să deschid ușa tainelor naturii. Nu m-ați ajutat însă cu nimic“. Și atunci ajunge la o idee foarte interesantă, care este adeseori citată. Zice: „Ceea ce ai moștenit nu poți să întrebuințezi! Nu poți să întrebuințezi decât ceea ce tu însuți câștigi. Moștenirea nu se poate transmite. Orice bun pe care-l întrebuințezi, pe care vrei să-l întrebuințezi, ca să-l poți întrebuința, trebuie să-l câștigi tu însuți“. Este o idee care a avut foarte mare răsunet pe vremea lui.

Poate că vă amintiți din alte studii de istorie a filosofiei că Fichte a făcut pe tema aceasta un fel de teorie socialistă, în care spune că dreptul de moștenire este un drept absurd; pentru simplul motiv că, în definitiv, cu ce drept poți să întrebuințezi un lucru pe care nu l-ai creat dumneata, pe care nu l-ai câștigat? Moștenești un bun la nașterea și creșterea căruia nu ai contribuit cu nimic.

Ei bine, ideea această fundamentală pornește de la Goethe, care spune însă ceva diferit de Fichte, și anume spune că orice bun este întrebuințabil nu din punct de vedere al dreptului, ci din punct de vedere al posibilității de întrebuințare. Orice bun este întrebuințabil numai atunci când tu însuți l-ai câștigat. Prin urmare, intervine aci încă o dată necesitatea creațiunii în viață.