6. Moartea – posibilitate de a trăi în alt plan de realități

Cu aceste idei, trecem la scena propriu-zisă a încercării de sinucidere. Vă aduceți aminte cum se petrece această scenă. Faust vede o fiolă, o ia, vrea să bea dintr-însa; însă în momentul în care vrea să bea, se aude un cor afară.

Toată scena pe care am analiza-o, adică începutul, monologul întâi, până în momentul de față, se petrece în noaptea Paștelui, iar spre dimineața Paștelui se aude din biserica de alături un cor al credincioșilor, care intonează un imn de slavă: „Hristos a înviat“ ețetera. În momentul acesta, Faust se oprește.

Interpretarea generală este că intervine o forță exterioară pentru ca Faust să nu se sinucidă. Unii zic că Dumnezeu, după învoiala sau rămășagul făcut cu diavolul, nu vrea să-l lase să se sinucidă, și atunci face să intervină scena aceasta care-l smulge din ghearele morții, în momentul în care era, cum se zice, in articulo mortis. [17]  Aceasta este o interpretare.

O altă interpretare este că diavolul, Mephistopheles, creează scena aceasta, pentru că nu voia să-i scape o victimă din mână.

Prin urmare, Faust continuă să trăiască. De ce? Pentru că, dacă ar fi murit, s-ar fi stricat jocul sau rămășagul. Eu cred însă că nu este tocmai așa. Să vedem.

Dacă în adevăr moartea este un sfârșit pentru Faust, atunci evident că una dintre acele două interpretări ar putea să fie justă – indiferent care din ele. Dar vedeți, eu stabilisem sau, mai bine zis, enunțasem un lucru adineauri, că anume, către sfârșitul scenei începe din nou o creștere, un fel de exaltare a lui Faust. Capătă o expresie precisă și un adânc înțeles teoretic în ceea ce spune el când afirmă că un lucru, pentru ca să-l poți întrebuința, trebuie să-l cucerești.

Ce însemnează pentru Faust moartea?

Iată elementele din care este constituită moartea pentru Faust.

Vasăzică, ce spune el? Spune: „Sunt gata să pornesc pe drumuri noi“. Cum? Un om care este chinuit și care vrea să se omoare se omoară, ca să termine odată. Dar când spune că este gata să pornească pe drumuri noi, spune că vrea să pornească, că vrea să treacă într-o altă lume plină de realități, unde există posibilități de activitate pură. El zice:

adică întoarce hotărât spatele omului, fiului pământului, soarelui pământesc. Și mai departe:

Arată prin fapte că dominația omului nu este mai prejos de sublimitatea zeilor.

Prin urmare, atunci când se omoară, nu este un înfrânt, este cu totul altceva. Un înfrânt, în momentul în care consumă actul înfrângerii lui, nu se măsoară cu Dumnezeu și nu vorbește de demnitatea omenească. Aceasta este clar.

Dar, încă un element pe care nu vreau să-l las. El zice:

Adică „nu tremura în fața iadului, unde închipuirea noastră ne condamnă la o suferință veșnică!“. Prin urmare, el zice: „Acesta poate să fie iad pentru ceilalți oameni, pentru mine însă, nu există. Știu că iadul nu este acesta. Iadul este suferința veșnică pentru că așa a fost creat de fantezia oamenilor. Dar cu moartea nu se termină nimic; după moarte am posibilitatea de a trăi în alte sfere“.

Vasăzică, această posibilitate de a trăi în alt plan de realități după moarte i se deschide lui Faust prin moarte și de aceea face gestul de a pune mâna pe fiolă, de a se omorî.

Acest al doilea monolog nu este încheierea logică a primului monolog și a scenelor care urmează și în care el fusese înfrânt, ci, din contra, este o nouă ridicare, un nou avânt, o nouă potențare a efortului lui spiritual. În toată atitudinea lui, il y a des hauts et des bas [18] , cum zice francezul. Faust este acel Dauer Unwechseln [19] , cum spune însuși Goethe. Faust aude în momentul acela corul, își aduce aminte de lucrurile trăite și atunci zice: „Tu pământ, de acum mă ai iar!“. Este același Faust despre care Mephistopheles spunea că: „cerea de la cer stelele cele mai frumoase și de la pământ, cele mai înalte bucurii“.

Prin urmare, și acest al doilea monolog dovedește continua pendulare a lui Faust între ideal și material, între rai și iad, între întuneric și lumină.

Eu cred că acest caracter unitar al lui Faust este destul de clar, destul de precis înfățișat până acum. Însă, pentru că am început, cred că trebuie să-l urmărim cel puțin o zi întreagă.

Dumneavoastră știți că acțiunea începe la miezul nopții, în ajunul nopții Paștelui. Într-o zi întreagă se petrec o mulțime de lucruri, adică: primul monolog, evocarea spiritului, convorbirea cu Wagner, cel de-al doilea monolog, încercarea de sinucidere. Toate acestea, până dimineața.

După dimineața aceasta, urmează o plimbare în oraș, convorbirea iarăși cu diavolul. În această zi vreau să analizăm pe Faust și să vedem dacă în adevăr supoziția pe care am făcut-o eu, și care până acum, după părerea mea, s-a verificat, se verifică și de aici înainte; și anume supoziția că Faust este unitar constituit în această încercare de pendulare între două pozițiuni. Odată studiată întreagă această zi, cred că vom putea păși mai departe, să construim datele pe care le putem întrebuința în continuare în cercetarea nu a unității persoanei, ci a problemei lui Faust.

[…]

Din lipsă de timp, prelegerile privitoare la analiza problemei salvării și la studiul lui Faust vor fi suspendate, ora de vineri fiind întrebuințată, împreună cu cea de sâmbătă, pentru dezvoltarea Teoriei cunoștinței.