VII. În loc de concluzii

1832 — 1932

Articol publicat în Cuvântul din 23 martie 1932, anul VIII, nr. 2486, p. 3

Entbehren sollst, du sollst entbehren

Opera scrisă a lui Goethe se întinde pe trei sferturi de veac: de la 1757 până la 1832; de la „urarea“, în versuri, închinată de anul nou bunicilor lui, până la Anatomia Plastică. Viața lui, abia cu opt ani mai mult: de la 1749 până la 1832. Asta spune tot. Căci asta însemnează că în fiecare moment al vieții el s-a realizat. Și s-a realizat după dimensiunile ființei lui din fiecare moment, complet. Fără rămășiță; fără cenușă. Se poate, deci, vorbi de o „evoluție“ a operei lui și a ființei lui din punct de vedere al amplitudinei; nu se poate vorbi însă de o evoluție a lui din punct de vedere a împlinirii. Căci, împlinindu-se în fiecare moment, el ar fi fost din punctul de vedere al realizării ființei lui lăuntrice tot așa de „perfect“, — oricând ar fi încetat să trăiască: la 8, la 25 sau la 80 de ani. Asta însemnează un om fără evoluție.

Dar tocmai de aceea un OM. Istoria vieții spirituale a omenirii nu cunoaște o mai deplină și mai fără de păcat realizare a omului, așa cum l-au creat nouile idealuri ale Renașterii, de cum a fost Goethe. Eu am încercat pe vremuri — și încercarea merită a fi reluată de oameni care cunosc și mai multă cabală, dar mai ales și mai multă ebraică decât mine — să găsesc cheia dramei lui Faust în cabala iudaică; luând ca punct de plecare vestitul Hexeneinmaleins din Faust I. Ce voiam eu să obțin — și intuitiv sunt sigur mai mult ca oricând astăzi că am obținut — era să găsesc drumul în spre rădăcinile acelui om al renașterii, cu care noi, răsăritenii, nu ne-am putut identifica nici odată și către care mă îndemna să merg, în afară de structura pronunțat eroică, „daemonică“ a lui Goethe, texte precise în legătură cu predilecția lui pentru Spinoza — singurul „european“ pe care nu numai că nu-l asimilez, dar nici nu-l „înțeleg“ — și pentru francmasonerie (Rosenkraenzlertum).

Astăzi știm ce este acest om: parte a cosmosului, dar în acelaș timp centru al lui, pentru că îl răsfrânge. Astăzi știm ce vrea acest OM: unitatea vieții lui și celei a cosmosului. Pentru ca el însuș să se realizeze în ceea ce este el ca parte a cosmosului: devenire. Nu devenire către ceva; ci, așa cum e cosmosul, vecinică devenire, devenire în sine, devenire pură. Acest OM, care poate fi tot ce poate fi ca om, pentru că nu cunoaște nimic afară de cosmos, a fost realizat de Goethe în toată plinătatea lui. În fiecare moment al vieții; cu fiecare „creație“ literară sau altfel a lui; mai exact, cu fiecare imagine a ființei lui, răsfrântă numai în scris.

Realizare desăvârșită și convinsă a Omului Renașterii, Goethe a fost totuși mai mult decât atât. Desigur: dacă

Des Menschen Leben…
…hat wohl einen Anfang, hat ein Ende,
Allein ein Ganzes ist es nicht,
   (Pandora)

ea poate totuși participa la TOT. Goethe știa însă că TOTUL acesta nu e tot. Că dincolo de acest TOT mai e CEVA, către care însă natura noastră omenească mărginită ne interzice accesul. Poate că a aflat-o târziu, căci Faust e deja bătrân când ne-o spune; o spune însă categoric:

Nach drüben ist die Aussicht uns verrannt;
Tor, wer dorthin die Augen blinzelnd richtet,
Sich über Wolken seinesgleichen dichtet!
Er stehe fest und sehe hier sich um.

Clar. Dar și dramatic.

„Er stehe fest, und sehe hier sich um“ este un program. Când însă același Faust știe că

Dämonen… wird man schwerlich los,
Das geistig-strenge Band ist nicht zu trennen,

atunci programul lui Goethe închide în el o renunțare. Iar în această renunțare stă toată tragedia Omului Renașterii.

Kant avea desigur, în fond, aceleași convingeri. Și el om al Renașterii, închizând (alături cu Goethe) o perioadă a spiritualității omenești și nu, cum se pretinde, deschizând una, recunoștea existența unei lumi închise puterilor noastre. Dar Kant este mai puțin uman. Ființa lui sângeră mai superficial. Drama lui îl apasă așa de puțin, încât își permite să escamoteze dificultățile. Prin „Critica Rațiunii Practice“.

Atitudine, înainte de toate, comodă; leneșă; și prostească. Pentru că își închipuia că poate sugruma frământarea metafizică, ridicând ea singură, printr-o simplă hotărîre, păcatul care, prin voia lui Dumnezeu, apasă asupra noastră dela începutul lumii.

Goethe nu. Goethe este eroic, dar și umil. Goethe este OM al Renașterii; și ca Om al Renașterii va face tot ce îi cade în sarcină și în putință. Nici chiar cutezanța de a înfrunta pe Dumnezeu sau de a deveni el Dumnezeu, așa de caracteristică acestei structuri spirituale, nu-i e străină („Prometheus“).

Dar Goethe, care cunoaște limitele omului, devine — vă aduceți aminte! — un fel de ministru la curtea unui Mare Duce, iar Faust — adică tot Goethe — sfârșește mântuit de „das ewing Weibliche“, sfânta cuvântare înspre Dumnezeu.

…Acum o sută de ani, Goethe a deschis o poartă căreia noi abia astăzi ne îndemnăm a-i trece pragul ⁶ .