2. Cele trei stadii ale elaborării operei Faust

Germaniștii, literatorii aceștia, au făcut, incontestabil, un mare serviciu, pe care nu-l putem trece cu vederea, anume că au stabilit în ce împrejurări a fost făcută cutare sau cutare scenă. Unii dintre dumneavoastră care stăpâniți metoda literară știți de pildă că, la anul 1793, Goethe a cunoscut în cutare loc pe cutare și atunci a făcut piesa cutare. După metoda aceasta, s-au stabilit, în ceea ce privește pe Faust, împrejurările în care au fost făcute diferitele fragmente din el. De pildă, Prologul în cer a fost făcut după o masă bună la Herzog-ul cutare, Hexenküche, după ce citise pe Paracelsus, Helena, după ce avusese legături cu Charlotta. Vasăzică, literatorii au stabilit precis corespondentul timpului efectiv a fiecărei scene din Faust.

Ce facem noi cu materialul acesta, pe care nu-l putem trece cu vederea? Iată cam ce am face. Eu cred că sunt cam trei perioade sau trei straturi în istoria realizării lui Faust. După ce a stat el cam vreo 10 ani în Weimar, adică pe la 1786, mi se pare, anii nu-i știu așa de bine și nici n-au importanță așa de mare, Goethe a plecat într-o călătorie în Italia. În călătoria aceasta a luat cu sine diferite opere, numai schițate. Între aceste opere numai schițate, care trebuiau să fie terminate, era și Faust. Faust exista mai dinainte, exista cu 10 ani înainte. Când venise la Weimar, la 1775, încă de atunci avea un manuscris al lui Faust. Cam în aceeași vreme în care se hotărâse să plece în Italia, el hotărâse, împreună cu editorul lui, Cotta, din Stuttgart, editură care există și astăzi, o ediție a operelor lui complete. Cotta anunțase un fel de plan al operelor complete ale maestrului Johann Wolfgang Goethe, între care era trecut și Faust, Ein Fragment, fragmentul de care vorbim, pe care îl luase în Italia. Din Italia, el scrie editorului câteva luni mai târziu și zice: „Știi ce? Fragmentul să-l lăsăm deocamdată, să-l lăsăm pentru că n-are nici o importanță așa cum este și am de gând să-l reiau“. Tot cam în același timp, el scrie marelui Duce din Weimar că-l preocupă din nou problema lui Faust și „este ciudat, zice el, cum pot eu acum, răsfoind din nou vechiul manuscris, să mă pun iarăși în poziția sentimentală și creatoare în care eram acum 11 ani“.

El s-a dus în Italia. Ce a făcut pe acolo știți, dacă ați citit scrierea lui Călătorie în Italia, și s-a așezat și la lucru. Când s-a așezat la lucru, a mers ceva mai greu. Deși spusese cu câteva luni înainte: „Este ciudat cât de bine mă potrivesc eu cu cel de acum 11 ani“ și, deși hotărârea lui era de a lucra înainte, nu i-a reușit. A făcut câteva scene - aci iar ceva caracteristic pentru cine este interesat – și spunea despre scenele pe care le scrie: „Am scris câteva scene la Faust și cred că mi-au izbutit destul de bine. Dacă aș afuma puțin hârtia, nici nu s-ar distinge acestea de acum de cele dinainte. Dacă hârtia n-ar fi așa de nouă, căci este produs nou, ci ar fi altă hârtie veche, s-ar putea crede că scenele sunt scrise acum 11 ani, așa de asemănătoare este tonalitatea sufletească a scrierii“. O să vedeți imediat de ce insist asupra lucrului. N-au fost însă decât câteva scene pe care le-a făcut. Când a apărut ediția operelor complete, pe la 1790, el se întorsese din Italia, însă se întorsese cu Faust tot în fragment, și în această ediție Faust a apărut tot ca fragment, adică cu titlul, la început: Faust, Ein Fragment. Cu toate acestea, împrejurările pledează pentru o continuă preocupare de subiect. Tot din Italia, către sfârșitul călătoriei, el scrie unui prieten: „Acum sunt ocupat cu două lucruri mai vechi, cu Tasso și Faust; prin urmare, trebuie să mă îndrăgostesc de o prințesă, ca să scriu pe Tasso, și trebuie să mă vând diavolului, ca să scriu pe Faust“. Cum s-a vândut el diavolului, am văzut, căci n-a putut să-l scrie deocamdată. Trei luni mai târziu, mi se pare în 1789, el scrie: „În ceea ce privește pe diavol, îl aștept“. Deci, este continuu preocupat de Faust. V-am spus însă că anul 1790 l-a găsit numai cu câteva scene adăugate la așa-numitul Urfaust, care era mai mult legenda schițată, dar fără să poată intra propriu-zis în problema fundamentală. Dacă există o problemă fundamentală, o să vedeți imediat.