2. Cadrul în care se petrece întreaga tragedie: concepția dualistă despre univers a lui Goethe

Personagiile Prologului sunt cei trei arhangheli, Dumnezeu și Mephistopheles. Toată scena este compusă dintr-un fel de raport pe care cei trei arhangheli împreună cu Mephistopheles îl dau lui Dumnezeu.

Începe Raphael, care vorbește despre soare:

­Vasăzică, Raphael constată un lucru în ceea ce privește soarele, constată că soarele nu și-a schimbat întru nimic obiceiul. Asupra cuvântului tönt care însemnează „răsună“, „cântă“, sunt o mulțime de lucruri de spus; o să revenim imediat și o să vorbim puțin de cosmogonia care este închisă în această parte. Deci „soarele își înalță cântarea lui după obiceiul străvechi, în corul armonios al sferelor, și călătoria lui sau drumul acesta, prescris mai dinainte, îl urmează ca de obicei“, nach alter Weise.

După el, Gabriel, care vorbește însă despre pământ. Prin urmare, Raphael, odată ce și-a depus raportul pentru ceea ce se petrece în lumea soarelui și a stelelor, a isprăvit și acum urmează Gabriel, despre pământ:

Vasăzică, pământul se învârtește și „se învârtește foarte repede“, cum zice el, și „schimbă lumina paradisului cu noaptea adâncă“.

Prin urmare, pământul, învârtindu-se, ne arată două aspecte deosebite: un aspect de lumină și un aspect de întuneric. Când era vorba despre soare, nu se spunea nimic de această dublă impresiune pe care ne-ar putea oferi. Soarele nu ne poate oferi două impresiuni, pământul însă se învârtește și ne arată lumina și întunericul. Aceasta este foarte important. Să insistăm asupra faptului acestuia puțin.

Soarele este conceput aci după o concepție, după o veche filosofie, aș zice pitagoreică, drept o stea oarecare, și dumneavoastră știți că, în astronomia aceasta pitagoreică, mersul stelelor pe cer întruchipa un fel de armonie. Această armonie reprezenta, pentru această concepție, pentru această viziune pitagoreică a universului, un fel de perfecțiune, reprezenta într-un fel însuși cerul, ceea ce era dincolo de realitatea sensibilă. În opoziție cu aceasta, noi vedem că pământul arată două aspecte, unul de lumină și unul de întuneric. Încă un lucru asupra căruia vreau iarăși să vă atrag atenția: cum arată pământul două aspecte de lumină și de întuneric? Învârtindu-se. Pământul se învârtește, spune aci: dreht sich umher der Erde Pracht; „strălucirea pământului“, zice el, pământul, zicem noi, „se învârtește și, învârtindu-se, cauzează lumină și întuneric“. Vedeți, aci este o cosmogonie foarte ciudată: din învârtirea pământului rezultă lumină și întuneric pentru omenirea care stă pe pământ. Oamenii care ocupă un anumit punct pe pământ sunt în lumină și în întuneric după poziția pe care o ocupă ei pe pământ față de soare. Dar pentru cei care observă pământul din afară, este absurd să spună că pământul pricinuiește sau dă naștere luminii și întunericului învârtindu-se, pentru că, pentru cineva care stă în afara pământului, lumina și întunericul sunt cauzate de soare. Goethe nu spune așa, spune altfel: „pământul se învârtește și pământul schimbă lumina și întunericul“. Deci în învârtirea aceasta a pământului, în pământul însuși stă originea acestei schimbări de lumină și de întuneric.

„Lumină și întuneric“, n-are nici un sens de-a dreptul, simbolic are însă un sens. „Lumină și întuneric“ însemnează: aceasta este soarta pământului, tot ceea ce trăiește pe pământ este supus acestei duplicități [10]  sau dualități de poziție, lumină și întuneric, bine și rău. Și Goethe, pretind eu cel puțin, zice că originea acestei schimbări din lumină în întuneric stă în pământ. Deci această cădere în doi poli opuși a vieții de pe pământ este inerentă pământului însuși și tot ceea ce trăiește pe acest pământ trebuie să aibă o legătură anumită cu această inerență, cu această duplicitate inerentă pământului.