3. Imposibilitatea monismului moral la Goethe, în Faust

Este adevărat că dumneavoastră ați învățat prin alte părți și în alte locuri că Goethe era un monist și poate că ascultați cu oarecare curiozitate, nedumerire și neîncredere aceste afirmațiuni pe care le fac eu acum, că, chiar dintru început, din Prologul în cer, eu găsesc un concept dualist în concepția despre univers a lui Goethe. În Faust, Goethe nu este monist. O să mergem și mai departe și o să constatăm mereu același lucru: în Faust, Goethe nu este monist. Că în scrierile lui de științe naturale Goethe s-ar putea interpreta ca un monist, aceasta poate să fie adevărat, pe noi nu ne interesează. Eu afirm un fapt pe care-l scot de aci, dar care va apărea pentru dumneavoastră mai clar din alte texte ulterioare. Și apoi, ce însemnează monist? Este adevărat, în altă ordine de idei, că Goethe de pildă nu admite existența binelui și a răului, în înțelesul că răul ar fi o existență necesară. Răul ca existență necesară nu există la Goethe. Există însă altceva, există răul ca negațiune a binelui. Este adevărat că, la urma urmelor, zona acestei negațiuni a binelui cată să fie din ce în ce mai redusă. Nu putem să presupunem că Goethe împreuna aceste două noțiuni; putem să spunem că le limita într-un proces de purificare a omenirii; această negațiune și acest bine or să înceteze.

Dar nu e mai puțin adevărat că, pentru însăși existența unei tendințe în om de a lupta pentru a-și câștiga binele, trebuie să existe și polul celălalt, trebuie să existe negațiunea binelui, tocmai pentru ca omul să fie incitat să meargă înspre bine. Dacă n-ar exista decât binele, binele ar fi existența naturală a omului. Monismul moral la Goethe nu-l văd posibil și cu aceasta rezum întreaga operă Faust. Monismul moral la Goethe nu-l văd posibil pentru simplul motiv că toată viața lui Faust și a omului în genere, după Goethe, trebuie să fie tocmai o luptă pentru cucerirea binelui. Dacă n-ar exista decât bine, atunci cucerirea aceasta a binelui n-ar avea nici un rost, starea noastră naturală ar fi binele și fericirea, și atunci încercarea noastră de a cuceri binele în adevăr că n-ar avea nici un rost.

Iată ce însemnează și de ce m-am oprit atât asupra acestui pasaj; ce însemnează învârtirea pământului, pe care o notează aci Goethe? Însemnează fixarea unui cadru. Și anume, a cărui cadru? A cadrului în care se petrece întreaga tragedie. Tragedia se petrece pe pământ și pământul este locul unde întunericul succede luminii. Vasăzică, tot ceea ce se va întâmpla va participa la acest caracter fundamental al vieții pământene: trecerea din întuneric la lumină, lumină și întuneric, o luptă continuă între lumină și întuneric. În această atmosferă se plasează prin urmare Faust, om legat de pământ, cu tendința înspre lumină, cu un fel de greutate de plumb de picioare, care-l trage înspre întuneric.