3. Iubirea ca soluție metafizică

Și, cel mai frecvent proces, cel mai la îndemână dintre toate soluțiile metafizice practicate de către fiecare dintre noi — habar neavând că facem metafizică —, cea mai curentă practică este iubirea.

Iubirea asta este ieșirea din tine însuți, dăruirea persoanei tale înspre o unitate nouă, o unitate alta decât tu și ceilalți, decât tine și altă persoană. În adevăr, înspre o unitate în care se topesc cele două individualități.

Analizați d-voastră cazurile literare pe care le cunoașteți, dacă nu aveți experiență proprie sau dacă nu ați avut vreme să vă gândiți la experiența proprie. Sănătos ar fi să nu vă gândiți la experiența proprie. Sănătos ar fi să nu vă gândiți. Analizați, deci, toate cazurile literare și veți vedea că așa se întâmplă. Toată realitatea se transfigurează. Trăiești această realitate în funcție de celălalt. Dar, eul celălalt trăiește și el realitatea în funcție de cel dintâi, însemnează că nu mai sunt unul și altul.

Astfel se constituie o unitate nouă, cu posibilități noi, cu o capacitate de reacție cu totul alta.

Această depășire a mărginirii noastre în actul de dragoste este o depășire intermitentă și este de natură extatică, aș zice. Își are intermitențele ei. Aceasta închide întotdeauna ceva fatal pentru noi. Până când, odată și odată, această fuziune nu mai este posibilă. Și atunci, evident, încep incriminările: „Tu ești de vină, tu n-ai făcut cutare lucru, n-ai făcut ce trebuia“, ețetera.

O altă pricină de instabilitate este aceea că această nouă ființă nu este de sine stătătoare și nu poate să se constituie ca o ființă permanentă. Pe urmă, sunt și alte condiții, de natură materială, foarte dificil de realizat.