4. Iubirea ca act de dăruire
Dar, în afară de aceste condiții dificil de realizat, este însăși incapacitatea acestei noi ființe care transcende pe fiecare dintre cei doi indivizi în actul de dragoste: incapacitatea de a se constitui ca o ființă permanentă. Și atunci, există alte încercări de a ne depăși, prin trăirea noastră într-o comunitate oarecare, prin punerea noastră în funcție de această comunitate, prin topirea noastră în această comunitate, prin cunoașterea existenței noastre în funcție de această comunitate care ne depășește.
Ea poate fi privită tot ca o comunitate de dragoste, atunci când o privim dinăuntru, și ca o comunitate națională când o privim din afară.
De obicei, se face deosebirea aceasta, și o fac și eu, în anumite scopuri didactice, spunând că Biserica este o comunitate de dragoste și că națiunea este o comunitate de destin.
Nu este mai puțin adevărat însă că această comunitate de destin, a nației, nu se poate clădi decât tot pe dragoste ca resort lăuntric, întrucât această dragoste mă face să pot ieși din mine însumi.
Vedeți d-voastră, că franțuzește se zice j-aime —iubesc ceva, în sensul că îmi place ceva. De exemplu, pui cu ciuperci. Dar se zice tot așa și: „Îl iubesc pe Dumnezeu“; sau: „Iubesc o haină frumoasă“, și chiar: „Iubesc nația mea.“
Noi nu putem zice: „Îmi place nația mea.“ Dar zicem: „Îmi place mămăliga cu brânză.“ Ce însemnează aceasta? Însemnează că actul de iubire nu este un act de proprietate.
D-voastră o să spuneți: „Dar cum este cu gelozia?“
Este o nenorocire. Nu este o stare normală, este o boală modernă.
Când eram student în anul I, aveam un profesor care făcea un curs de psihologie și fiziologie — Iubirea. El era medic și am nimerit la el tocmai la ora când vorbea de gelozie. „E foarte simplu, spunea doctorul. Dacă cineva este gelos, dă-i să mănânce. Nu am văzut oameni geloși după masă. Numai pe nemâncate sunt oamenii geloși“. Vă dați seama că v-am dat un leac extraordinar.
Dar noi credem că actul de iubire nu este un act de posesiune, un act de proprietate. Actul de iubire este un act de donație, nu de câștig; este un act de depersonalizare. Când iubești, dai. Da! Nu iei!
Când iubești, nu poți spune: „Iubesc mămăliga“, fiindcă nu te dai mămăligii, ci tu o mănânci.
Spunem însă: „Îmi iubesc neamul“, „Îmi iubesc orașul natal“ — sigur că te dărui orașului acela.
Fiecare act de iubire — afirmarea iubirii — este un act de dăruire, depunerea unei mărturii. Declari că ești gata să faci jertfa persoanei tale pentru că iubești. Mai mult decât atât. Când ai declarat că ești gata să faci jertfa, deja ai și făcut jertfirea de tine însuți.
Vedeți d-voastră, când pleci la război, ai plecat la luptă. El pleacă la luptă pentru o credință a lui. Asta însemnează că a făcut jertfa persoanei sale. El nu se duce la luptă cu gândul că poate o să scape. Lui îi este perfect egal. Când a făcut declarația de dragoste, el a plecat la luptă pentru comunitatea pe care o iubește, căreia i s-a dăruit deja, într-un mod virtual.
Este normal ca atunci când mori, să mori liniștit. Când vede moartea, el rămâne liniștit. Pentru el însuși el a încetat propriu-zis să existe ca el însuși. El este în funcție de altceva. El pe el s-a dat, nu s-a pierdut. El nu mai este al lui. Îi este egal ce se întâmplă cu el.
Acesta este sensul jertfei. Cine iubește cu adevărat, acela nu-și mai aparține. Pentru el îi este egal. Viața sau moartea sunt niște lucruri oarecare, cu totul oarecare.
Vedeți d-voastră, renunțarea la viață este cu totul altceva decât jertfa de sine din dragoste. Renunță la viață eroii aceia, un băiat și o fată, care iau somnalin sau pun mangal în sobă. De fapt, nu este vorba de o renunțare. Este vorba de o înfrângere, de o recunoaștere a incapacității lor de a trăi. Incapacitatea de a mai face ceva, recunoașterea inutilității lui.
