2. Cunoașterea ca act de împotrivire a omului față de Dumnezeu și față de propria-i natură

Dar, vedeți d-voastră necesitatea aceasta de a cunoaște, care deosebește subiectul de obiect, este o opoziție încă într-un înțeles mai precis.

Vă aduceți aminte d-voastră că Adam a fost izgonit din rai pentru că a gustat dintr-un măr pe care i l-a dat Eva, într-un moment în care mărul era „fructul oprit“, fapt care însemnează însă cu totul altceva decât ceea ce știți d-voastră.

Acest „fruct oprit“ era pur și simplu conștiința omului, conștiința „binelui“ și a „răului“. Și ce s-a întâmplat? S-a găsit Șarpele să se adreseze Evei — știa el ceva.

După ce Eva i-a dat lui Adam să guste din măr, ce s-a întâmplat?

A venit Dumnezeu și i-a dat afară din Rai. De ce credeți d-voastră că i-a dat afară din Rai? O să spuneți: pentru că Dumnezeu pusese o lege acolo și Adam, grație Evei, își închipuise că poate călca legea.

Foarte bine, dar de ce pusese Dumnezeu legea aceasta? D-voastră vă închipuiți poate că Dumnezeu i-a zis că este bine în lumea asta, că Adam trăiește bine, i-a dat și soție, și a zis: „Dar ia să-i pun și o lege!“ a zis Dumnezeu, așa, pentru ca să-i facă mizerie?

Nu știu, dar legea aceasta — vedeți, o să spună lumea că eu fac politică aici, sau ce o să mai zică —, dar legea pe care Dumnezeu i-a pus-o lui Adam nu este lipsită de sens. Nu Dumnezeu a vrut să pună lege omului, ci Dumnezeu a exprimat prin această lege pe care el o făcuse, a exprimat ceva. Ce a exprimat? A exprimat însăși condiția umană. Dumnezeu nu a spus: „N-ai voie să faci cutare lucru.“ Dumnezeu a spus cu totul altceva: „Mă omule, tu trebuie să știi că asta nu e de nasul tău, asta nu e natura ta. Dacă tu faci asta, tu nu calci legea mea, calci legea ta. Vrei să treci peste condiția ta!“

Vasăzică, omul încearcă să rezolve această problemă a cunoașterii. Dacă omul atacă cunoașterea, el calcă legea? Încearcă să se depășească pe el însuși.

Ce spunea Șarpele când i-a dat Evei mărul? „Gustă dumneata de aici și ai să fii ca Dumnezeu.“ „Ai să fii ca Dumnezeu…“ A fi deci ca Dumnezeu însemnează, așadar, că ai să-ți depășești condiția ta.

Pe urmă, bineînțeles, după ce s-a întâmplat buclucul, Dumnezeu i-a dat afară din Rai. Ce însemnează aceasta? Că omul greșise. Cum greșise? El voise să fie ceea ce nu era, sau voise să facă ceva care îi era interzis: să cunoască. Și ce îi era interzis să cunoască?

Deci, atunci când a încercat să atace problema aceasta a cunoașterii, omul a făcut un act de împotrivire față de Dumnezeu, dar și de împotrivire față de el însuși.

De ce a făcut el un act de împotrivire față de Dumnezeu? De ce actul acesta de cunoaștere — ca să zic așa încercarea de a ataca problema cunoașterii, este un act de dușmănie?

Domnilor, logic vorbind, eu am spus câteva povești — și o să vedeți d-voastră ce au poveștile acestea.

Oricare ar fi esența, oricare este structura actului de cunoaștere, este — precum știți d-voastră. mai întâi un act polar: existența unui subiect față de aceea a unui obiect. Este, cu alte cuvinte, un fel de stabilire a noastră față de transcendență. Subiectul cunoaște existența și cunoaște transcendentul, sau trebuie să cunoască — dacă poate să o facă — o existență transcendentă a obiectului.

Obiectul este stăpânit oarecum, este dominat oarecum de subiect în actul de cunoaștere.

Vasăzică, omul, care este o existență ca oricare alta, își creează, prin actul de cunoaștere, o situație cu totul specială. Dacă omul este o existență ca oricare alta, el trebuie să fie la fel cu tot ceea ce există în această existență. Și, dintr-o dată omul capătă o poziție specială. El este, în același timp, subiect pentru tot ceea ce există în procesul cunoașterii.

Așadar omul dintr-o dată — într-un oarecare fel — se rupe din existență, nu numai logic, ci și de fapt. Pentru că, în momentul în care el devine subiect cunoscător, în același moment toată masa obiectelor, tot ceea ce există în afară de el ca obiect de cunoaștere pentru el, este în opoziție cu el.

El trebuie să aibă asupra acestei totalități un fel de priză, o putință, un fel de putință de a stăpâni.

Cu alte cuvinte, el începe să-și pună problema mânuirii acestei existențe, care este în afară de el; și anume, mânuirea din punctul lui de vedere.

Cu alte cuvinte, el a început să devină lege pentru existență și existența aceasta — tot ceea ce este în afară de el — a început să trebuiască să i se supună lui, legilor pe care le face el, legilor lui.

În felul acesta se creează cu alte cuvinte, o ierarhie, ierarhie care până în acel moment nu exista. Între obiectele existente, ca obiecte, nu exista, propriu-zis, ierarhie.

Din acest punct de vedere spuneam noi: este mai bine să fii om decât măgar. Dar, nu vedeți d-voastră că dintr-un punct de vedere, este mai bine să fii măgar față de oameni? Acestea sunt puncte de vedere pe care le introducem noi. În fapt, un măgar sănătos și frumos este un lucru demn de respectat.

Ierarhie în această existență obiectivă? Adevărata ierarhie, pur și simplu, este o ierarhie de realități. Cu cât un obiect este mai real, cu atât el este ierarhic mai sus. Ce însemnează aceasta? Dacă un animal este animal și dacă el trebuie să hotărască, animalul acesta are funcția aceasta la maxim, el reprezintă o formă de echilibru. Animalul acesta este mai sus ierarhic.

Lumea nu înțelege. Ce să spun? Eu prefer tot măgarul viu, nu leul mort!

Vasăzică, în existența aceasta obiectivă există o ierarhie. Tot ceea ce este, este în măsura în care este — ca să zic așa. Și, dintr-o dată, prin acest proces de diferențiere, se ivește o realitate nouă.

Are loc o ierarhizare a existenței.

Omul este deasupra a tot ce există. El transcende prin însuși actul cunoașterii; el transcende această existență până la un oarecare punct. Până la un oarecare punct, această existență se află de acum în funcție de el.

Vedeți d-voastră, procesul acesta îl pune pe om propriu-zis alături de cine? Alături de Dumnezeu!

Cum vedeți, Șarpele avea dreptate când îi spune Evei: „Mușcă de aici, și o să fiți ca Bătrânul de colo, care nu vrea să fiți și voi deștepți ca el.“

Într-adevăr, procesul de cunoaștere creează dintr-o dată pentru om o situație specială, de aceeași natură ca poziția pe care Dumnezeu o ocupă față de existență. Mai grav decât atât. Actul de cunoaștere rupe ordinea naturală, schimbă ordinea aceasta naturală, introduce un element de dezordine, un element de anarhie. Pentru că are și Dumnezeu o lege pentru apărarea statului. Știe el să pună lucrurile la locul lor!

În orice caz, omul creează o ordine, alta decât cea naturală, în aceeași măsură în care se ivește problema aceasta a cunoașterii, s-a introdus dezordinea în univers, s-a schimbat ordinea naturală a lucrurilor. Chiar dacă omul nu ar voi nimic, și încă ordinea aceasta naturală a lucrurilor s-ar schimba. De ce? Pentru că au început să existe raporturi între lucruri obiectiv existente. Încep să existe anumite raporturi, care nu erau în ordinea firească a lucrurilor. Ordinea firească așa era: să existe lucrurile și oamenii, împlinind fiecare legea lui Dumnezeu, așa cum le-a făcut Dumnezeu. Dintr-o dată intervine omul și creează această separare de planuri. Și lucrurile încep de acum să conveargă cel puțin sub raportul cunoașterii, dacă nu altfel.

O să vedem că, nu numai sub acest raport al cunoașterii, lucrurile încep să conveargă către acest punct: omul.