Cine l-a pus pe om aici? Dumnezeu nu l-a pus. Dumnezeu l-a făcut, i-a dat ce putea să-i dea și a terminat. „De-acum înainte vezi-ți de treabă.“ Dar omul nu a știut care este treaba lui și a creat o treabă nouă: a vrut să cunoască.
Cunoașterea este păcat și — în același timp — prima încercare a omului de a se substitui lui Dumnezeu.
Ați auzit d-voastră ce spune la Carte? Nimeni nu poate fi dușman al lui Dumnezeu decât Dumnezeu însuși.
Prin urmare, cine încearcă să fie dușmanul lui Dumnezeu, încearcă prin aceasta însăși să fie el Dumnezeu — și aceasta numai în sens figurat. Căci, gândiți-vă d-voastră că, în momentul în care omul devine într-un fel sau altul un centru, el începe să se constituie ca existență autonomă. Ce însemnează existență autonomă? Cu legi proprii. Și Dumnezeu are — ca să zicem așa — legea lui proprie. Dar legea aceasta proprie a lui Dumnezeu pentru existență se rezolvă cum? În obligația, pentru tot ceea ce există, să se realizeze complet. Iar Dumnezeu nu cere existenței să facă altceva decât să se realizeze complet, să se împlinească complet, fără nici un fel de rest.
Omul însă face ceva mai mult decât atât. Omul se găsește cu existența proprie în fața altor existențe, iarăși proprii.
Înaintea lui Dumnezeu n-a existat nimic. Când Dumnezeu a făcut lucrurile, așa cum le-a făcut, nu erau existențe proprii, ci pur și simplu existențe în funcție de Dumnezeu, așa cum era vrerea lui Dumnezeu. Dar ființele astea sunt pentru om existențe proprii, pentru că ele sunt în același fel față de Dumnezeu cum este și omul față de copac, să zicem. Nu o existență proprie față de Dumnezeu. Copacul are, evident, o existență proprie. Și atunci, vedeți d-voastră, împlinește-ți legea ta nu însemnează a veni în conflict cu Dumnezeu, însemnează, dimpotrivă: totul realizează pe Dumnezeu.
Când copacul, de pildă, ar spune: „De acum înainte creația nu este a mea, împlinesc legea. O să împlinesc legea mea; cu alte cuvinte, începe să existe în funcție de mine“, atunci, evident, anarhia este gata, războiul este gata.