Am spus că ființă este ceva care se comportă ca un subiect. Noi considerăm, prin urmare, acest ceva în funcțiunea lui. Se poate să considerăm acest ceva însă și sub alt punct de vedere: în esența lui; nu în felul în care el se comportă, ci în felul în care este, în ceea ce este el.
Dar, din determinarea aceasta pe care o făcurăm noi, arătând că există o anumită categorie de subiecte în legătură cu care nu se poate pune problema substanței, rezultă că determinarea ființă este mai generală decât determinarea substanță.
D-voastră știți, nu-i așa?, că pentru unele sisteme de metafizică problema fundamentală a metafizicii este problema substanței. Ei bine, noi părăsim drumul acesta. Noi plecăm de la determinarea cea mai generală, după care ființa este o determinare funcțională. Cum se comportă ființa, nu ce este ființa. De aceea, spuneam rândul trecut că cea mai potrivită determinare a ființei este calitatea ei de a fi subiect, pentru că această calitate de a fi subiect este valabilă pentru tot ceea ce, într-un fel sau altul, există, este, ființează pentru mine și independent, indiferent de mine.
Mergând mai departe, despărțeam în experiența noastră ceea ce există prin mine, pe de o parte, și ceea ce există independent de mine, de altă parte.
O cunoștință există prin mine, chiar o cunoștință a unui obiect care există independent de mine. Un obiect ideal matematic, de pildă, există și el prin mine. Există prin mine, în înțelesul acesta: nu ca un obiect propriu-zis, ci tot ca un instrument oarecare. De altfel, d-voastră știți că obiectele acestea matematice nu constituie o lume, un univers matematic, ci constituie o lume a semnelor. Lumea matematicii este o lume a semnelor, o lume a instrumentelor. Lumea matematicii reprezintă, într-un fel oarecare, un limbaj, cam în același fel, nu în același fel cu limbajul nostru logic, dar tot un limbaj prin urmare.
Vasăzică, stabilirăm că există o lume care nu există decât prin mine și o lume care există și independent de mine. Între aceste lumi exist însă și eu.