2. Problema lui Iov. Soluția creștinismului

D-voastră știți că cea mai mare problemă, care a răsturnat oarecum Vechiul Testament, a fost tocmai problema înțelegerii Transcendenței în raporturile noastre cu lumea de aici. Este, precum știți d-voastră, problema lui Iov.

Iov acesta era un om de treabă; avea nevastă și copii. Vedeți ce om de treabă era. Era un om harnic și cuviincios, avea avere, trăia bine și respecta legile.

Într-o bună zi încep să cadă pe capul lui tot felul de necazuri.

Cum se explică faptul acesta — că un astfel de om nu a reușit să se echilibreze într-un fel?

Aceasta a fost problema centrală a Vechiului Testament, problemă pe care nu a putut să o rezolve Vechiul Testament și deci a trebuit să vină Hristos. Pentru că, în Vechiul Testament era inclus numai „păcatul originar“. Dar mai era încă altceva: incapacitatea depășirii condiției umane.

Deci, Hristos trebuia să vină. Noi facem aici nu teologie, ci metafizică; totul este analogie în momentul de față.

Așadar, trebuia să vină Hristos, pentru că legătura veche a lui Dumnezeu cu omul era insuficientă.

Se poate spune că dacă oamenii s-ar fi purtat altfel, nu mai venea Hristos. Există, așadar, pe plan metafizic, un fel de încercare de mântuire, care nu este suficientă în el însuși, care nu este închisă în el însuși, care trebuia să fie prin urmare depășită și atunci vine Hristos.

Problema, dacă vă aduceți d-voastră aminte din lecturile d-voastră, a fost rezolvată în adevăr în chip surprinzător. Ce îl preocupă deci pe Iov?

ÎI preocupă propriu-zis existența suferinței, existența durerii. Și, prin urmare, încercarea care trebuia să se facă era înlăturarea durerii.

În textul parabolei, până la urmă lucrurile se dezleagă — cum știți d-voastră — prin: Dumnezeu dăduse, Dumnezeu luase. Pe urmă, Domnul a dat din nou. Acum, pentru noi, nu mai dă Domnul din nou, și atunci suferința rămâne toată aici.

Cum se înlătură această suferință? În ce fel? Aș spune că prin voia lui Dumnezeu. Dacă vrea Dumnezeu, o înlătură; dacă nu vrea, nu o înlătură.

Problema nu poate să nu mai aibă nici un sens, de îndată ce și cei buni suferă ca și cei răi. Problema nu era solubilă. Ea devine solubilă în creștinism. Mult mai târziu, și într-un chip cu totul surprinzător.

Nu este vorba să negi răul, nici să încerci a înlătura ceea ce este suferință, ci este vorba de cu totul altceva. Să valorifici răul, să-l accepți ca atare, să accepți suferința ca atare, să o transformi în instrument. Asta este creștinism, asta însemnează propriu-zis creștinism.

Creștinismul nu înlătură suferința din omenire. El o acceptă ca element constitutiv, absolut necesar, în condiția umană.