4. Măsurarea duratei

Evident, sunt și alte lucruri greu explicabile în această cercetare psihologică a timpului. De pildă, cum se explică faptul că sunt oameni care se pot scula la ora la care vor. „Am să mă scol mâine dimineață la ora 5“ — și se scoală la ora 5. Mai ciudat este că el se scoală la ora 6, după ceasul lui care merge prost.

Sunt deci anumite lucruri de acestea mai greu explicabile. Dar astea trebuie să le explice psihologia, care — după cum știți d-voastră — este o știință foarte serioasă și foarte exactă, nu ca noi, ăștia, care vorbim cu dușii de pe lume.

Prin urmare, timpul acesta psihologic, care măsoară durata evenimentelor, nu este nici el timpul care ne interesează pe noi. Durata subiectivă a evenimentelor este, științificește, corectată prin introducerea unor puncte de reper obiective.

În loc ca eu să înregistrez durata unui eveniment în conștiința mea — care, neavând această posibilitate de a grada intensitatea, nu poate să-mi dea decât rezultate foarte relative —, eu raportez tot ceea ce se întâmplă la un anumit fenomen, din afară de mine. De pildă, la învârtirea Pământului în jurul axei lui; sau, la mișcarea acului pe un cadran de ceasornic.

Principial, este de la sine înțeles că orice fenomen care are anumită constanță în desfășurarea lui poate fi considerat ca reper. El poate să împartă timpul în ore, cum facem astăzi, dar nu este deloc obligatoriu. Dacă împart timpul în ceasuri, o fac pentru că o fac cu ajutorul unui alt eveniment și controlez constanța fenomenului meu, care se numește învârtirea unui ac pe un cadran.

Desigur, trecerea unui astru la meridianul locului este iarăși un fenomen de a cărui stabilitate nu ne putem îndoi. Repetarea precisă a evenimentului acela face ca el să fie considerat — și este considerat de noi — ca un control pentru celelalte evenimente.

D-voastră știți că în fiecare zi se dă ora la radio. Teoretic, această oră de la radio este furnizată de un anumit reper, în scopul verificării precise a orei când astrul trece de meridianul nostru local — adică de meridianul orașului București — și eu consider acest eveniment ca punct de reper, ca unitate de măsuri. Desigur, este și aici ceva arbitrar, după cum și metrul este ceva arbitrar. Metrul este 1/40-a milionime din ecuator. De ce s-a luat ecuatorul? Pentru că așa m-am învoit. Înainte se măsura cu cotul sau se măsura cu pasul. Dar cotul, pasul, palmacul sunt mai puțin precise.

Orice unitate de măsură este arbitrară. Dar, chiar dacă este arbitrară, ea are totuși o valoare obiectivă, care este dată tocmai de acest eveniment astronomic care se produce în afară de mine și pe care — pentru ca să nu-l reduc în ceea ce se numește coeficientul meu personal — îl raportez la ceva foarte precis, o linie anumită. Indiferent dacă timpul este plin sau gol, pentru mine acul acesta care se mișcă în același fel face ca el să fie, pentru mine, un control al subiectivității mele.

Ceea ce este de reținut însă în toată discuția aceasta, fie că este vorba de timpul istoric, fie că vorbim de timpul psihologic sau de cel fizic, este că noi constatăm o multiplicitate de evenimente care se află față de celelalte într-un anumit raport, pe o anumită linie a timpului istoric, adică între alte două evenimente.

Timpul psihologic este, într-un fel, deosebit de cel istoric. Deosebit în fond numai sau și în formă? Deosebit numai în formă, pentru că, atunci când spun că un eveniment istoric se află între alte două evenimente, deja — de fapt — vorbesc de o anumită direcție.