5. Posibil și real. Categoria de probabil

Dar, vedeți d-voastră, asta după ce lucrul s-a întâmplat. Dar înainte ca să se întâmple, el este numai posibil. El este posibil într-un fel și este posibil și în alt fel. Evident, ținând seamă, iarăși, de ceea ce se numește normalitate. O să vedem noi mai târziu ce însemnează această normalitate. Că, în însăși această normalitate, există anumite găuri; care găuri fac posibilă existența a ceea ce se numește „minuni“. Și vom vedea — pe bază de cercetări fizice — că întâmplările acestea sunt posibile într-un fel și în altul: înainte de a se întâmpla în cadrul normalității. Dar, încă o dată: nu există după ce s-a întâmplat un lucru, decât un singur fel de rezolvare a situației: felul în care s-a rezolvat. Înainte de rezolvarea situației existau mai multe posibilități, evident, și fiecare din aceste posibilități avea gradul ei de posibilitate propriu. Unele posibilități sunt mai probabile; altele, mai puțin probabile. Dar există mai multe posibilități.

Este posibil să se întâmple, de pildă, să se realizeze o — soluție care are probabilitatea 1/1 000 000 și nu se realizează soluția cu probabilitatea 999 999 dintr-un milion.

Vedeți, prin urmare, că lumea aceasta a experienței mele, lumea realității acesteia — transcendentă față de conștiința cunoscătoare, transcendentă față de eu —, lumea aceasta prezintă caracterul acesta surprinzător, că ea este absolută în trecut, dar — este foarte incertă, este sub semnul posibilității în viitor.

Trecutul — realitatea trecutului, ceea ce se numește experiența mea — este absolut, în înțelesul că, de îndată ce s-a întâmplat, nu se putea întâmpla altfel. Tot ce vine însă de aici înainte: viitorul, acesta stă sub semnul posibilității, nu sub semnul necesității. Și atunci, este întrebarea: această lume a posibilității — care este realitatea din viitor (experiența mea în viitor) —, această lume a incertitudinii, este propriu-zis o lume în ea însăși, ori ea este cumva expresia, realizarea — într-un plan pe care o să-l vedem noi care este, într-un plan perceptibil pentru conștiința mea — a unei alte lumi în care nu poate să existe, în care nu există incertitudine?

Să vedeți d-voastră, este incert ce se va întâmpla în viitor nu pentru că nu cunosc eu. Această incertitudine, această probabilitate a evenimentului nu este o probabilitate de cunoaștere, ci este o probabilitate de întâmplare. Calculul probabilităților care se face în matematică nu este un instrument de cunoaștere pentru mine. Zic: „Nu știu cum se va întâmpla, După calculul probabilităților, se poate să am toate posibilitățile pentru, și să-mi dea contrariul.“ Când, de pildă, mi se dă o problemă de rezolvat pe care eu n-o cunosc suficient, probabilitatea, certitudinea și valabilitatea soluției mele este o probabilitate de cunoaștere. Unul care cunoaște mai bine problema are o probabilitate de rezolvare mai mare decât a mea. Asta ține de putințele mele, de cunoștințele mele.

Când eu însă zic: „Aruncă banul ăsta în sus! Ce-o să cadă?“

— „Coroana sau pajura!“

Probabilitatea aceasta matematică este altceva decât probabilitatea de cunoaștere. Eu cunosc toate datele problemei: o monedă perfect rotundă, perfect omogenă, aruncată într-un spațiu perfect omogen ca temperatură, curenți de aer ș.a.m.d., cu o forță care este perfect egală și aplicată în același fel… Prin urmare, presupun că o arunc exact în aceleași condiții. Tot trebuie să-i aplic calculul de probabilitate. Dacă e aruncată de 20 de ori și cade mereu pajura, eu zic: „Dă banul încoace, că nu se joacă așa. Dumneata joci cu piesă falsă; ai măsluit-o, ai pus plumb… Dumnezeu știe!“

De ce? Pentru că nu se poate să cadă de douăzeci de ori la fel. Probabilitatea este minus, și atunci trebuie că s-a întâmplat ceva anormal. Normal este ca probabilitatea aceasta să meargă după formula: una din două la aruncarea monedei în aer. Această probabilitate este probabilitatea obiectivă a evenimentului, nu probabilitatea subiectivă a cunoștințelor mele.

Vasăzică, lumea aceasta: realitatea, în ceea ce privește viitorul, stă, în chip obiectiv, sub semnul probabilității. Dar când lucrul s-a întâmplat, el nu mai este probabil. El este necesar. Așa cum s-a întâmplat lucrul, așa trebuie să fie, nu se putea altfel. Nu că nu se putea altfel și eu n-am știut înainte de a se întâmpla, se putea și altfel: dar, după ce s-a întâmplat, nu se mai poate. Deci, absolutului acestuia, necesității acesteia a trecutului trebuie să-i corespundă ceva: lumea aceasta a probabilității, a incertitudinii. Lumea viitorului este o lume a incertitudinii, pentru că este expresia a ceva care nu s-a făcut încă. Ce însemnează însă: „care nu s-a făcut încă“? Este ceva, undeva, care se realizează într-alt plan de existență decât planul acesta care formează însăși experiența mea? Acel ceva nu este o lume a contingenței. Nu poate să fie nici lumea probabilității. De ce? Pentru că, în momentul în care s-a întâmplat, ea are un caracter absolut.

Asta însemnează că experiența mea, sau caracterul probabil, sau contingent al realității acesteia, indică existența a altceva care este lipsit de contingență și de probabilitate. Deci, însăși această realitate a mea este transcendată de altceva. Realitate; aceasta transcende eul. Dar realitatea aceasta este, într-un oarecare fel, în istorie, lumea contingenței, a probabilității și a incertitudinii. Și probabilitatea este și ea, la rândul ei, transcendată de altceva.

Și aș mai considera această experiență, transcendată față de conștiința mea, din alt punct de vedere.