Ad maturandum christianae unitatis bonum

Se anunță prin ziare că în curând vor avea loc la Malines în Belgia, discuțiuni și „tratative” pentru unirea bisericilor creștine, la care vor lua parte reprezentanți ai catolicismului, protestanților și ortodoxiei.

În această formă informația e falsă; sau cel puțin tendențioasă; și de natură a încuraja confuziune sau nădejdi irealizabile. Miezul lucrurilor închide însă un sâmbure de adevăr destul de semnificativ, și nu e deci lipsit de interes a preciza situațiunea.

Întâlnirea dela Malines, dacă va avea loc, se va întâmpla după dorința exprimată oarecum în articola mortis de răposatul Cardinal Mercier, primatul catolic al Belgiei, și nu va fi decât contirmarea încercărilor de apropiere, sau cel puțin de înțelegere începute încă din 1921.

Aceste încercări pornesc din lagărul protestant. Este adevărat că deja în 1895 papa Leon XIII cere tuturor catolicilor din lume să se roage pentru reconcilierea fraților despărțiți; iar doi ani mai târziu instituia între Înălțare și Rusalii o perioadă de rugăciuni în acest scop. Dispoziția se respectă încă și astăzi. Dar toate aceste acte au la bază îngrijorarea care cuprinde lumea protestantă în fața disoluției fără leac aproape a vieții lor religioase, îngrijorare căruia catolicul de mai târziu Neuman îi dădea expresie încă de acum 50 ani.

Istoricește, deci concret, dorința de reîntoarcere la adevărata biserică, a protestanților și-a găsit după războiu exprimarea în activitatea Lordului Halifax, figură întru toate venerabilă și iubită în țara lui. El este care cel dintâiu a luat în 1921 inițiativa unei vizite la Malines, unde cardinalul Mercier l-a primit în tovărășia abatelui Portal, personagiu intim amestecat sub pontificatul lui Leon XIII, în chestiunea hirotonirilor anglicane. O a doua întâlnire provocată de acelaș Lord Halifax a avut loc în primăvara anului 1923.

Rapoartele cari fixează conținutul acestor întâlniri abundă însă toate în precizări cari stabilesc caracterul convorbirilor. Se spune de exemplu că întâlnirile au fost private, și anume, schimbări de păreri într-un salon particular. Lucru pe care de altfel îl confirmă și dr. Randall Davidson, arhiepiscopul de Cantorbery, în scrisoarea adresată la Crăciun 1923 arhiepiscopilor anglicani. Este prin urmare cel puțin inexactă telegrama publicată în ultimele zile de ziare, care vorbește de tratative între amintitele biserici. Pentru ca cineva să „trateze”, trebue să aibă un mandat. Asemenea împuterniciri însă nu au existat nici deoparte, nici de alta. În stadiul absolut preliminar al convorbirilor, care nu a fost depășit, chestiunea mandatelor ar fi fost de altfel și indiscretă și inoportună. Aceasta ca o primă precizare.

Și o a doua. „Conversațiile dela Malines” au avut loc între catolici și anglicani. Acum telegramele vorbesc de o întâlnire a catolicilor, anglicanilor și ortodoxilor. Să distingem. Nu se știe nimic de o participare a „ortodoxilor” la aceste convorbiri. Vestea pleacă după originea telegramelor, dela protestanți. E foarte puțin probabil că ei ar poseda o autorizație formală în acest sens. Nu e totuș mai puțin adevărat că pasul lor are în fond o îndreptățire. Raporturile dintre anglicani și ortodocși sunt cel puțin ciudate. Biserica de răsărit păstrează neștirbită tradiția creștinismului, în forma ei cea mai autentică. Nu e deci nimic mai natural ca anglicanii, la cari conștiința sărăciei lor religioase e mai vie ca în toată lumea protestantă, să caute prietenia și — dacă se poate — înrudirea cu răsăritul. Aceste relațiuni le creiază lor o situație, măcar indirect precisă, în lumea creștină; și poate asigura cuvântului lor o mai însemnată autoritate în adunările bisericii universale. Pe de altă parte ortodoxia constată că blazonul pe care și l-a trecut nepătat dealungul istoriei, i-a cam fost spălat de ploi. Aur pe el în orice caz nu mai este. Biserica a sărăcit literal, în ordinea materială. Mai ales anumite patriarhate sunt silite astăzi să constate că nu mai au asigurată ziua de mâine. Pentru acestea anglicanii sunt prietenul bogat. Îmbogățiti de război, probabil. Dar bogați. Prietenia lor e deci dorită, iar înrudirea — și ea acceptată. Trebue să credem prin urmare că cel puțin în particular legăturiie dintre anglicani și anumite biserici ortodoxe sunt în deajuns de strânse, încât ei să poată nădăjdui că la viitoarele convorbiri dela Malines ortodocșii le vor consolida — prin prezența lor — situația. Dar este, în orice caz vorba numai de un serviciu particular pe care din anumite motive, foarte personale, unele organizații locale din lumea ortodoxă înțeleg să îl facă anglicanilor. De aci și până la participarea „ortodoxilor” la convorbirile din Malines, distanța este apreciabilă.

Iată prin urmare cum trebue înțelese și precizate veștile care ne vin din străinătate în legătură cu „tratativele” pentru unirea bisericilor creștine. Aceasta în ce privește pe participanți.

Să presupunem însă că în adevăr reprezentanți ai acestor trei biserici s-ar întruni să discute și să realizeze haec populorum omnium in oecumenica unitate consensio, cum ar zice Pius XI. Care sunt sorții de izbândă ai unor asemenea încercări?

Dintre cele trei grupe în prezență, cei cari ar putea cel mai puțin ceda sunt ortodocșii. pentru că ei au preferit întotdeauna să vadă născându-se o schismă, decât să admită soluții tranzacționale. Biserica pravoslavnică nu are, nici teoretic, nici istoric, posibilitatea unei mlădieri.

Cu catolicii, principial, s-ar putea trata. Ei au știut adesea să găsească un modus vivendi, care garantând fondul chestiunii, să înlesnească soluționarea unor probleme delicate. (O astfel de soluție neclară, dar, pentru biserica română, de mare utilitate este biserica greco-catolică; uniții noștri.) În cazul special însă al anglicanilor, se pare că atitudinea romano-catolică va fi absolut intransigentă. Iată părerea cardinalului Mercier: „…Ne puserăm deci pe lucru, însuflețiți de aceeaș dorință de înțelegere reciprocă și de frățesc ajutor… Este totuș lesne de înțeles că atunci când se ridicară chestiuni esențiale — ca de pildă primatul Papei, stabilit de consiliul Vaticanului, și care fu prima și ultima la ordinea zilei — nici prietenii mei, nici eu, n-am avut măcar un moment gândul să jertfim unei dorințe stupide (insensé) de unire cu orice preț, un singur articol al crezului catolic, apostolic și roman”. E aproape drastic de clar.

26 Iunie 1926