Tineretul și ortodoxia

Cu vre-o două săptămâni în urmă am fost într-o adunare de tineri. Erau oameni cari cercau să se lămurească — mai întâiu fiecare pe el însuș, și să se precizeze asupra câtorva principii de bază ale credinții lor. Spectacol emoționant fără îndoială, adunarea aceasta, însuflețită mai ales de bună voință, neliniștită de îndoieli și nesiguranță, bătută de vânturile tăioase ale încăpățânării tinerești, — dar și încălzită de dorința aproape rugătoare a cunoașterii și a înțelegerii.

În această dorință de lămurire, cineva se întreba asupra fundamentelor credinței sale proprii și asupra îndreptățirii afirmațiilor sale. Problemă îndrăzneață întru toate — și mai ales penibilă pentru oamenii slabi, cărora le lipsește curajul unor răfueli radicale, singurele în adevăr rodnice. Dar acest curaj tinerii mei prieteni l-au avut. Este un prilej de mare bucurie pentru cei ce urmăresc cu grije și dragoste evoluția spirituală a tineretului nostru, și cu un asemenea sentiment am vorbit atunci când am crezut că le pot fi de un folos.

Eu am spus — în scurt — că garanția adevărului stă mai presus de orice în comunitatea de iubire, care este, cu alt nume, însăș biserica credincioșilor. Am putut să o spun astfel încât gândul meu să fie înțeles complet? Nu știu.

Dar era de față un scump prieten cu mult mai în vârstă decât noi, și cu o experiență care întrecea pe toată a noastră a celorlalți adunată la un loc. A dat și el lămuririle lui: altfel; altfel cel puțin în parte. Nu știu când voiu mai avea prilejul a fi iarăși în acea adunare. Treburile fiecăruia probabil că ne vor răspândi până în toamnă. Și totuș gândurile noastre trebuesc spuse întreg; asta nu suferă întârziere. Pentru prietenii mei din acea adunare și pentru cei ce aiurea ostenesc pe aceleași drumuri grele ale lămuririi lăuntrice, dau aci un fragment dintr-o hotărîre bisericească răsăriteană, răspuns la o scrisoare a Papei Pius IX.

„La noi n-au putut niciodată nici patriarhi, nici sinoade să introducă lucruri noi, pentru că apărătorul religiei este însuși trupul Bisericii, adecă poporul însuși”.

Textul nu e mai vechiu de trei sferturi de veac. Prietenii mei vor trebui să-l gândească. În el însuș, și în consecințele lui.

Ce spune textul acesta e clar: nu există, într-un anumit sens, deosebire între cler și laici. Și mai ales nu există în sânul bisericii celei adevărate și veșnice o biserică a… școlarilor, alături de o ecclesia docens.

Aceasta trebue scos la iveală; și urmărit în toate dedesubturile istorice; cu toată grija și conștiința întreagă: pentru ca nu cumva ferindu-ne de Scylla protestantismului, să ne lovim de Carybda sfintei biserici romane; care de sigur nu merită ocara de a fi comparată cu cea dintâiu; dar totuși nu este, — și nu poate fi scăparea noastră.

30 Iunie 1926