„Piatra din capul unghiului”

Gala Galaction a scris o carte care e mărturisirea credinței noastre ortodoxe în ce are ea mai esențial și mai caracteristic. Adresată unui tânăr preot frământat de îndoielile turburei noastre vieți bisericești și religioase în genere; preot care există în adevăr, pe care cei de vârsta noastră l-au cunoscut pe băncile universității, dar pe care grozava ignoranță în cele sfinte, ca și jacobinismul total lipsit de adâncime sufletească al învățământului nostru teologic, îl multiplică până la a face din el tipul comun, elementul de criză a actualei preoțimi. Nu un vinovat, ci o biată jertfă sângerândă a unei biserici până mai ieri analfabete, terorizată de prestigiul calp al „științei” cu care nu a avut decât atingeri periferice și — calitativ — suburbane.

Cartea părintelui Grigore ar fi provocat ieri doar o ridicare de umeri; ea poate fi astăzi o faptă isbăvitoare. Într-atâta s-a schimbat în ultimii ani perspectiva noastră spirituală. Căci cele două teze fundamentale ale cărții: 1) nu e decât o mântuire — prin biserică; 2) nu e pentru noi decât o biserică adevărată — a noastră, sunt bunuri comune ale vremii. În așa măsură, în cât chiar o foaie ca „Adevărul Literar”, chiftind de intelectualitate și de hiper-rafinament, nu mai poate ocoli chemarea către o reînnoire religioasă. (Ah! — între paranteze — demnitatea științifică a „Adevărului Literar”, jicnită de superficialitatea noastră de foileton, ce mișcătoare înțelegere dovedește ea pentru toate lucrurile astea când ne recomandă să revenim la… Metaphysische Anfansgründe a lui Kant!)

Acum, evident, necesitatea unei reînvieri a vieții religioase, ca și faptul acestei reînvieri, nu sunt acelaș lucru cu persistența în vechea noastră formă de credință. Întoarcerea la Dumnezeu este un fenomen mai general, provocat pe de o parte prin jalnicul faliment al pozitivismului și prin goliciunea spăimântătoare a cultului unui „grand être” al umanității, pe de alta prin inconsistența și desnădăjduitoarele efecte ale panteismului care un moment făgăduia să devină limanul mântuirii pentru toți intelectualii. Deci nu în afirmarea necesității și a faptului conversiunii religioase stă adevărata valoare a cărții părintelui Grigore. Această afirmare e astăzi aproape generală. Nu mai că, mare majoritate a oamenilor, ajunși în fața problemei religioase, nu printr-un act positiv de credință, ci printr-o operație negativă, de înlăturare a tuturor celorlalte „absoluturi” dovedite insuficiente, crede că nevoia noastră de absolut nu poate fi astăzi îndestulată decât printr-o religie nouă; formele „vechi” de religiozitate, perimate prin simplul fapt al evoluției istorice, nemai putându-se încadra în chip eficace în structura spirituală contemporană.

Aci însă atitudinea lui Gala Galaction intervine hotărâtă și restauratoare; împotriva ori cărei înnoiri de dogmă. Pentru părintele Grigore atitudinea aceasta izvorăște dintr-un act integral de credință. Pentru noi, ea poate să aibă însă și alte înțelesuri, — și anume înțelesuri construite cu elemente cari stau chiar la îndemâna nouilor reformatori. Numai că drumul părintelui Grigore e deocamdată singurul constructiv.

Problema este îndeajuns de vastă; să căutăm a-i descoperi, cel puțin încheieturile cele mai de seamă. Nu pe cele metafizic-teologice, care sunt mai greu de urmărit, ci pe cele „istorice”.

Voi spune deci, că o nouă religie este astăzi imposibilă, din motive cari stau în însăș esența și originea religiei însăș. Dar ce însemnează această afirmație?

Cea mai de seamă dificultate pe care o întâmpinăm la înțelegerea vieții religioase, provine din faptul că noi aplicăm categoriei „sanctități” rețetele de cunoaștere pe care le întrebuințăm sau pe care le-am scos din teoria științei. Și ce e mai grav încă, noi construim așa numitul „a priori”, nu din Logos-ul care stăpânește întreaga existență, ci din elementele structurale ale unei rațiuni subiective, care totuș rămâne aceeaș dealungul vremilor și culturilor.

Înlăturând însă această ultimă presupoziție, care nu e în fond de cât o prejudecată, se pune întrebarea dacă nu cumva cunoașterea subiectivă condiționată nu e pasibilă de o desfășurare istorică. Și nu va fi — în urmare — greu de admis că există funcțiuni și organe subiective de cunoaștere diferite, cu aplicație la diferite sfere de realitate: ireductibile una la alta, și împărțite în omenire după rase și culturi, — după fazele de viață ale marilor culturi. De unde ar urma că fiecare Cultură judecă și valorifică întreaga existență, după o metodă și un criteriu care îi e în propriu.

Evident, față de filozofia iluminată a veacului al 18 care trăia doar cu ideea unei rațiuni abstracte vecinic identică cu ea însăș în funcțiunile ei, această concepție istorică a cunoașterii poate să fie mai suplă și mai fecundă. Ea este însă fatal stăpânită de „legea” progresului, gravă prejudecată a spiritului contemporan; care propriu zis devine un criteriu pentru măsurarea gradului de selecționare a realității.

Aplicarea acestei gnoseologii pozitiviste la facultățile religioase ale omului, a transformat religia într-o simplă categorie istorică. În această hipostază ea este evident pasibilă de schimbare, de „progres” și de înoire. Dar: vorbesc deci de înoire religioasă — nu a putinței omenești de a-și împrospăta puterile de rugăciune și de adorare, ci de înoire a conținutului de adevăr a religiei noastre — numai cei care ajung la aceste probleme pe drumul pozitivismului. E însă acesta drumul cel potrivit.

Mai sunt oare și alte drumuri? Probabil. Îmi închipui că generația noastră filosofică are o problemă de rezolvit a ei proprie, care a lipsit veacului trecut: problema treptelor de cunoaștere. Și în legătură cu ea, problema delimitării planurilor de realități: există în ordinea cunoașterii un plan științific, un plan filosofic, un plan religios de realitate: fiecare de sine stătător, cu metodele lui proprii, ireductibil unul la altul. Probleme, evident nerezolvite încă, dar a căror rezolvare va face imposibilă afirmarea unei noui religii. Până atunci dorinței de „progres” religios nu i se poate împotrivi decât faptul masiv și biruitor al adevărului trăit. Adică, tocmai așa cum face Gala Galaction.

5 Iunie 1926