Pentru reintrarea în ortodoxie

Zis-a oarecare dintre Farisei
Domnului Isus Hristos: „Spune
Apostolilor tăi să tacă. Iar
Domnul Hristos, răspunzându-le,
au zis lor: „Adevăr zic vouă,
că de vor tăcea aceștia,
pietrele vor striga”

Năucitoarea hotărâre dela 23 Februarie, prin care Sf. Sinod al bisericii noastre, revenind asupra îngăduirii dela 5 ale aceleiași luni, interzice în chip formal prăznuirea Paștelor pe data de 5 Mai, începe a-și da roadele. Fără vrerea lui, numai prin faptul că nu a încetat un singur moment să apere punctul de vedere drept credincios, ziarul nostru devine centrul către care se îndreaptă plângerile — și nădejdile — tuturor ortodocșilor pe cari îi are această țară. (Și are mulți!). Tot felul de întâmpinări, prezentate personal, prin telegrame, prin memorii sau pantahuze se adună din toate părțile țării, mărturisind — împotriva tuturor scepticilor — cât de vie este în popor credința.

Întâmplările acestea le-am prevăzut. Iar împotrivirea noastră la multiplele nehotărîri sinodale, sprijinită pe nesfârșita serie de argumente pe care am înfățișat-o, verificată printr-o amplă schimbare de perspectivă, avea de scop nu numai restabilirea bisericii în drepturile ei, ci — încă evitarea unei agitații care nu se putea să întârzie. Urechea sinodalilor a rămas însă surdă la chemarea noastră. Iar răsvotul dela 23 Februarie însemnează că dela ei nu se mai poate aștepta nimic. De aceea tuturor celor cari în scris sau prin viu graiu ne întreabă ce mai e de făcut, le răspundem că de acum campania aceasta trebue strămutată de pe tărâmul împotrivirii teoretice pe cel practic al organizării unei rezistențe a dreptcredincioșilor.

Până la inițierea acestei campanii însă, care nu mai poate întârzia prea mult, — lămurirea unei chestiuni prealabile: este această luptă pravoslavnic fundată, sau ridicarea împotriva Sinodului e un păcat de moarte? Părerea aceasta, a „cuminților” a fost desbătută în ultimele zile prin presă, — și ea merită să fie cercetată; pentru ca nici un fel de îndoială să nu se strecoare în sufletele credincioșilor, asupra a ceea ce ei au de făcut.

Să spunem deci din capul locului că părerea aceasta e falsă; și să o dovedim. Două sunt de fapt chestiunile în desbatere, și anume:

1. Există pentru un ortodox putința să se împotrivească unei hotărîri a Sinodului?

2. Există pentru laici putință de a fi la un moment dat în mai mare măsură deținători ai adevărului de cât ierarhia eclesiastică?

Într-un caz ca și în celalt, răspunsul este: DA. Și iată și motivele:

La chestiunea I. Așezarea bisericii creștine nu se sprijină pe un corp de prescripțiuni normative arbitrare și contractuale, cum e uneori cazul legilor juridice. Ca atare, orice dispoziție de caracter eclesiastic nu își are isvorul nici în util, nici în bine, ci în adevăr. Trăsătura caracteristică și esențială a așezării bisericii noastre este prin urmare Adevărul. De unde urmează că nu urmăm o indicație a bisericii pentru că e a bisericei, ci pentru că ea exprimă adevărul. (Orice credință sau afirmație de altă natură este cato- lică). Evident, nu e vorba aci de beteagul adevăr științific, la dispoziția rațiunii omenești (asta ar fi protestantism de cea mai săracă speță), ci de adevărul religios, depozitat oarecum astăzi în dogme, canoane și predanie.

Din acest postulat fundamental decurge încheierea că există o măsură obiectivă a adevărului. Și că sinoadele nu pot hotărî cu dela ele inițiativă, ci numai în conformitate cu dogma, canoanele și predania. Iar dacă nu o fac, greșesc (cum am dovedit-o, de pildă, pentru sinodul nostru, în chestia calendarului). De altfel, sinodul local al unei autocefalii nici nu are darul hotărîrii fără greșală. Afirmațiile unui sobor arhieresc nu poate purta pentru norod semnul adevărului, decât atunci când unește în aceeaș mărturisire pe toți episcopii drept credincioși, din toată lumea și din toate vremurile. Este acesta cazul pentru hotărîrile Sinodului nostru, dela 24 Ianuarie, 8 și 23 Februarie? Evident, nu.

Sinodul, deci, poate să greșească.

Mai mult, sinodul a greșit.

Are drept un credincios, deci, să se împotrivească unei hotărîri a Sinodului? De sigur că DA, de îndată ce hotărîrea unui sobor ortodox nu este un act de autoritate, ci mărturisire a adevărului, și de îndată ce ori care creștin are măsura adevărului în dogme, canoane și predanie.

Din aceste considerațiuni decurge cu evidență și răspunsul.

La chestiunea II. Din moment ce adevărul pravoslavnic este obiectiv, de îndată ce există un precis cadru indicatoriu pentru orice nouă situație bisericească — cadru format de dogme, canoane și predanie — trebue să admitem că mai degrabă e deținător al adevărului un laic care respectă acest cadru, decât un episcop sau o adunare de arhierei cari nu îl respectă.

Istoria e de altfel aci, pentru a ne confirma. Și încă într-un caz care ne e cu deosebire aproape. Când Românii din Ardeal au făcut la sfârșitul veacului al 18-lea unirea cu Roma, au acceptat această unire 83 la sută din preoți, dar numai 12 la sută din turma credincioșilor. Și atunci, întreb pe prea cinstiții apărători ai ierarhiei eclesiastice, — cine au fost în acele împrejurări tragice păstrătorii dreptei credințe? Preoții cari împreună cu mitropolitul lor au trecut în proporție de 83 la sută sub stăpânirea Romei, trădând, pentru interese lumești, dreapta credință strămoșească, — sau poporenii dintre cari 88 la sută au rămas credincioși legii și au trecut în țara românească pentru a-și aduce de acolo Vlădică nou, pentru legea cea veche?

Să isprăvim deci cu falsa supunere față de o ierarhie care înfrânge legea.

Sinodul a greșit.

Sinodul să ispășească.

Avem dreptul a o cere, — și o vom face.

27 Februarie 1929.