Înviere

A înviat Christos.

Sunt ani de când întoarcerea prăznuirii acestei cutremurătoare fapte ridică în mine aceeaș tristețe: iarăș voiu ceti aceleași comentarii și voiu auzi aceleași interpretări. Proastă literatură protestantă, anemic efort de „cugetători” pozitiviști în nevoia slăbănoagă de a împăca domeniul rațiunii cu cel al harului. Ca, și cum cine a intrat odată în împărăția harului se mai necăjește cu neputința rațiunii!

Ce zadarnică bâiguială — științifică, dragă doamne! — în jurul unui FAPT simplu și evident! „Renașterea naturii”, „mitul solar” și atâtea alte neputințe, pentru a excamota faptul năucitor, dar FAPT, al Învierii după trup a lui Christos. Căci a ”înviat, așa cum o hotărà mai dinainte, de altfel, Scriptura; și a fost, după trup, în mijlocul alor Săi, în acelaș fel precis și real în care este în mijlocul nostru — trup și sânge — și va stărui să fie până la sfârșitul veacului.

A înviat, cum vom învia și noi, atunci când vor sunà trâmbițele judecății din urmă, se vor rupe pecețile cărții și vor cădea zidurile carcerii vremii; adică la sfârșitul veacului.

Aci e doară toată „taina”; care nu e, de fapt, nici or taină, ci numai o neînțelegere. Noi vom învia din morți la judecata de apoi. Adică atunci când se va sfârși istoria, și vor cădea încercuirile timpului și spațiului. Ne-am născut în timp; am murit în timp; vom învia însă dincolo de veac. Întocmai ca Christos; devenit om și jertfit în veac; dar înviat în afară de acesta, și rămas în mijlocul nostru după natura lui de înviat în afara veacului.

Cum se lămuresc toate! Și învierea, și prezența lui deapururea în mijlocul nostru! În sfânta împărtășanie este prezent Christos nu „în formă de” pâine și vin, ci existând în chip real ca trup și sânge. Nu e deci vorba de un simbol, de o prefigurație, ci de un fapt real. Și totuș… noi nu vedem acolo decât pâine și vin; de și este trup și sânge.

Ce însemnează asta? Însemnează că există mai multe planuri de existență; și că pentru fiecare din aceste domenii noi trebue să avem mijloace speciale de investigație. Că nu putem să înțelegem prin rațiunea noastră decât ceea ce cade înlăuntrul veacului; și că pentru ceeace este în afara lui avem nevoie de un alt instrument, în speță — al credinței.

Din această lume de dincolo face parte învierea după trup a lui Christos; care înviere, ca și înălțarea la cer, ca și prezența în mijlocul nostru, nu sunt minuni, decât în ordinea veacului și a rațiunii; dar sunt realități și existențe firești în ordinea care ține de domeniul credinței.

Simbol? Nu. Ci FAPT. Simbolic, poate fi cel mult limbajul nostru. Faptele însă nu pot fi simbolice, ci numai fapte, pur și simplu. A înviat Christos. Nu Christos-Dumnezeu, ci Christos-Omul, anticipând învierea noastră la sfârșitul veacului. Anticipând-o, dar nu schimbându-i natura. Învierea Lui e la fel cu învierea noastră; și după cum noi vom învia la sfârșitul veacului, deci după încetarea acestuia, așa a înviat și El: în afară de veac.

Afirmând prin aceasta existența mai multor lumi, de grade de realitate deosebite, sau mai exact, comportându-se în chip deosebit față de Absolut.

Și astfel învierea nu este actul prin care noi am fost mântuiți; ci numai anunțarea și definirea lumii în care vom trăi după judecata de apoi.

„Christos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând…” Moartea lui, — deci jertfa lui este faptul hotărîtor al mântuirii noastre. Învierea este doar semn pentru viața veacului ce va să vie, deci nu a veacului care, pentru noi, este în acest moment.

Să lăsăm deci interpretările și încercările de a înțelege, și să mărturisim smeriți credința noastră nestrămutată:

„Și a înviat a treia zi după scripturi”.

20 Aprilie 1930.