„Sufletul mistic” ¹

De curând d. C. R.-Motru, comentând fenomenul de recrudescență pe care îl trăește „sufletul mistic”, îi găsea explicarea în posibilitățile moderne de comercializare ale acestei manifestări spirituale. Explicația nu mi se pare fericită; ori cât de ingenioasă și de adaptată ritmului vremii ar fi ea.

Nu doară că aș considera interpretarea d-lui Motru ca pejorativă. Dar a admite „comercializarea” ca resort principal al ofensivei sufletului mistic, însemnează a nega în bună parte puterile reale ale acestei ofensive, acordând o proporție exagerată elementului de artificios și de modă al întregii renașteri mistice contimporane.

Nu voi tăgădui: un fel de îmbulzeală a snobilor și a iubitorilor de neobicinuit s-a produs de sigur în jurul noului misticism; recunosc că pe alocurea zarva indiscretă și superficială a „dandy”-lor… spirituali amenință să confisce și — deci — să sugrume în ridicol sau neseriozitate această mișcare. Comercializare, de sigur. Dar ea să fie oare marele motor al asaltului nostru către cer? Comercializarea este doar un sistem de exploatare. Ea se poate aplica oricărui fel de a valorifica viața; oricărei perspecpective spirituale. De ce însă comercializarea se exercită astăzi tocmai asupra sufletului mistic; și de ce prinde astăzi comercializarea acestui suflet? Succesul negustorilor de idei, atitudini și crezuri ar fi fost oare acelaș, dacă în loc de misticism ei ar fi comercializat, la 1925, enciclopedismul veacului al XVIII și filozofia iluminării? Am, mi se pare, tot dreptul să mă îndoiesc.

Prudent este doar să constat faptul recrudescenței — și să-l descriu. Pot încă să-l înscriu în cadrul unei afirmațiuni mai largi, pe care o socotesc fundată; că anume sunt în istorie perioade în care sufletul omenesc e mai aproape de Dumnezeu, (după cum iarăș sunt ținuturi pe pământ, unde — ca să vorbesc ocolit — Dumnezeu se arată cu predilecție). Dar să-l explic? La urma urmelor, oricât de sceptic m-aș ține, personal, față de eficacitatea explicațiilor noastre în genere, aș putea să-l și „explic”; însă nu așa cum — sauf le respect que je lui dois — o face d. Motru; adică nu în cadrul unor preocupări psiho-sociologice (cari în acest caz special sunt irevelante), ci a unora de filozofia istoriei.

Perspectiva psihosociologică și-a arătat valoarea. (Vorbesc, evident, numai pentru această împrejurare). Ea a izbutit să caricaturizeze, să bagatelizeze o mișcare adâncă, reală și fecundă. Chiar când această perspectivă a fost mântuită de d. Motru, gânditorul nostru de o metodă atât de sigură, de o acuitate analitică așa de impresionantă, de o probitate științifică așa de severă.

Și pe urmă, mi se pare că studierea misticismului contimporan este încă prematură; dacă bine înțeles voim să studiem fenomenul în întregul lui; căci mișcarea e abia la început; nu se arată decât semne rare, că ea ar avea, de gând să se smulgă din faza de tendințe confuze pe care o trăim noi astăzi.

Propriu zis, deocamdată noi nu facem decât să lichidăm raționalismul; nu raționalismul adevărat cu care misticismul a trăit întotdeauna în cea mai rodnică pace; ci raționalismul cartezian, care este o răsturnare și, mai departe, o falșificare prin unilateralitate a celui adevărat. Îl lichidăm: în filozofie prin noile curente anti-intelectualitate, cari în partea lor constructivă sunt doar biete gânduri de milogi spirituali fără vlagă; fără disciplină și fără curaj; dar a căror critică este adesea corosivă, și anume fără leac;

în politică, prin punerea sub observație a regimului parlamentar democratic; prin îndreptarea interesului către formele vii și concrete de gospodărire; prin prețuirea din ce în ce mai accentuată în trebile publice a omului de meserie și de specialitate; într-un cuvânt, prin precumpănirea concepției organice asupra celei contractuale;

în artă, unde Cocteau, von Unruh sau Hasenklever, Satie, Poulene sau Schoenberger; Picasso, Brâncuș sau Kokoschka disociază toate unitățile conceptuale ale artei, încercând sinteze originale, în propriu acestui plan de realități;

în viața religioasă, prin atacurile repetate și concentrice în potriva protestantismului, această desanctificare săracă și mioapă a cerului și… umanizare a lui Dumnezeu.

Dar de aci și până la misticismul constituit, capabil de realizări precise în ordinea spirituală, — mai va; căci Bergson nu este — ca esență — încă Plotin, Picasso nu este Fra Angelico și nici… Max Scheler — San Juan dela Cruz sau Ioan Scărarul.

Cine vrea să fie drept cu actuala frământare a sufletului omenesc, va trebui să spună că o dorință de „altceva” există; că această dorință de noutate plutește deja în larg în apele transcedenței, și prin aceasta își desemnează eventualitățile mistice; dar că deocamdată ea nu a eșit din faza de intențiuni. Misticism bine definit? Greu de spus. Pentru moment numai un fel de bâzâială neliniștită: Schwaermerei. Foarte interesantă și respectabilă de sigur; dar nu încă misticism. Căci, nu am crezut că mai e nevoie să o amintesc — dar văd că e nevoie să o fac: să nu se uite că misticismul presupune o disciplină mintală și de atitudine, o preciziune și o supraveghere tot așa de severă — cel puțin tot așa de severă ca aceea a raționalismului sciențist. Cine nu înțelege acest lucru e zadarnic să mai studieze mișcarea.

Ce așteaptă misticismiul ca să se precizeze? Dezvoltarea lui normală; maturitatea lui; geniul care să-i dea expresie; ceeace e tot una; căci atunci când revoluția mistică va fi încheiată, în chip necesar îi vom culege floarea.

În orice caz generația noastră nu va trăi întâmplările acestea. De abia suntem la poalele muntelui; și iată de ce încercarea de a bănui perspectivele care se deschid abia în vârf mi se par premature.

31 Iulie 1926