A fi „bun român”. Noi și catolicismul

Dacă Părintele Russu nu ar fi astăzi episcop, ci ar continua să conducă la Blaj foaia greco-catolică „Unirea”, este sigur că articolul meu de ieri și în genere toate considerațiunile cari vor urma pe această temă ar fi căpătat o întâmpinare cu deosebire virulentă. Așa, avem cel puțin certitudinea că o discuție, dacă va fi, se va păstra în limitele unui respect reciproc și a unei bune credințe cari singure pot înlesni, dacă nu un acord — cel puțin o lămurire cinstită a punctelor de vedere cari stau în prezență.

Eu recunosc că tema e extrem de delicată. Și că pentru niște oameni ca rumânii catolicizanți, catolici de-abinelea, sau numai „uniți” cari sunt încredințați nu numai că ei sunt români cu adevărat, dar că reprezintă forma eminentă a românismului, și cari consideră absența noastră dela închinarea față de Roma drept una din cauzele stării noastre de înapoiere, iar „unirea” ca una din binefacerile cu cari Dumnezeu a învrednicit neamul nostru, — afirmația care se desprinde deja din rândurile mele (că anume ar fi o antinomie sau cel puțin o incompatibilitate între calitatea de român și cea de catolic) poate apărea drept iritantă. Cum însă nu scriu ca să irit, și cu atât mai puțin ca să insult pe cineva, ci numai ca să lămuresc, nu pot evita această discuție pe care o socotesc ca purtând asupra uneia din cele mai de seamă probleme ale spiritualității românești; cu atât mai mult cu cât discuția îmi e oferită de catolici.

Și revenind la… berbecii noștri; pentru a strânge mai deaproape problema vom repeta cele ce, credem, am stabilit: că anume poate fi cineva „bun român” fără ca neapărat să fie „român”; calitatea aceasta de bun român fiind oarecum exterioară românismului și neindicând decât o atitudine, să zicem, amicală, afirmativă față de realitatea românească.

De aci urmează, însă, că romano-catolicii nu dovedesc nimic în legătură cu tema pusă în discuție, atunci când stabilesc că un catolic poate fi „bun român”. Pentru a-și justifica situația de români și catolici, și mai, ales pentru a crea o îndreptățire atitudinii lor categoric proseliste, ei ar trebui să arate că poți fi catolic și român. Asta însă, e mai greu de dovedit. Și iată de ce:

A fi român, turc sau englez însemnează a sta într-un raport de apartenență și participare în acelaș timp, față de o realitate colectivă, națiunea; care te depășește, dar care constitue însăși rațiunea suficientă a existenței tale ca român, turc sau englez. Realitatea aceasta colectivă, este, după natura ei, o unitate spirituală; iar după structura ei organică, o comunitate de iubire.

(Formal — mai exact: fenomenologic, structural, — există o isbitoare asemănare între națiune și biserica creștină).

Așa fiind, nu poate fi cineva român, de pildă, decât dacă participă în chip efectiv la „românia”, — dacă, cu alte euvinte, realizează în concret, în individual, structura organică spirituală a cărei depozitară în esențial e națiunea noastră.

Națiunile sunt însă realități istorice. Ele iau naștere în spațiu și în timp; sunt condiționate, ca atare, de tot ceea ce cade sub categoria individuației. Atitudinea unui popor față de Dumnezeu, felul în care el trăește nu numai legătura lui cu Divinitatea, dar chiar Divinitatea însăș, face parte integrantă din structura intimă a națiunii.

Eu nu ignorez că, în această privință, există o cunoștință revelată din a cărei codificare ies dogmele. Dar nu e mai puțin adevărat că deși dogmele sunt, în ele înșile, adevăruri neschimbătoare, absolute, — există totuș o istorie a dogmelor; ceea ce însemnează că adevărul revelat poate fi deformat prin presiunea realităților istorice. De aci și existența diferitelor religii și a diferitelor confesiuni înlăuntrul unei aceleași religii.

Noi nu discutăm aci chestiuni de religii, ci de etnicitate. Așa fiind, putem să lășăm la o parte întrebarea dacă există în genere cunoștință revelată nealterată de intervenția elementelor istorice, sau dacă între catolicism și ortodoxie prima sau cea din urmă reprezintă adevăratul creștinism.

Ne e suficient, pentru lămurirea problemei în desbatere, să constatăm că există catolicism și ortodoxie ca realități istorice distincte, întâiu; și al doilea, că în chip natural, istoricește, românii sunt, în marea lor majoritate — deci în normalitatea lor — prezentă și trecută ortodocși.

Cu aceasta însă chestiunea e strânsă pe ultima ei poziție:

De îndată ce confesiunea, realitate istorică, face parte integrantă din cealaltă realitate istorică, națiunea, urmează că în definiția noțiunii „român” și în constituția realității „român” intră ca notă, respectiv componentă, esențială, ortodoxia. A fi român, nu „bun român”, ci român pur și simplu, însemnează a fi și ortodox. În acelaș fel în care, de pildă, animalul „cal” este și „patruped”.

Iată însă, unii români găsesc că ortodoxia nu e bună; și trec la catolicism. Este evident că avem aface cu o operație de grefă, de altoire. Întrebarea este: în momentul în care am devenit eu catolic, mai sunt român? Cu alte cuvinte: a atins această operație de înlocuire a ortodoxiei prin catolicism o componentă esențială sau numai una accidentală a „rumâniei”? Sau mai simplu și mai general: este confesiunea în genere, o notă esențială a națiunii sau nu?

Iată întrebare de care depinde soluția antinomiei dintre universalismul romano-catolic și particularismul național…

31 Octombrie 1930.