A fi „bun român”.Sorții de isbândă a nouei ofensive catolice

Cineva îmi atrage atenția asupra inactualității temei pe care am luat-o în desbatere. Inactuală? E numai o impresie. Și în orice caz, o judecată nu poate fi formulată acum asupra chestiunii, atâta vreme cât nu s-au văzut ultimele consecințe.

Aș conceda altceva. Că discuția e prea teoretică, — prea abstractă. Asta se poate. Dar nu e nimic de făcut. Sunt cazuri în care tema ne impune și nivelul și maniera desbaterii. Și acesta e un asemenea caz.

Criteriul de selecțiune a problemelor pe cari le luăm în cercetare este însemnătatea lor pentru așezarea națiunii și statului românesc, și acuitatea lor. Cari în ori ce caz nu pot fi puse la îndoială astăzi, când, incontestabil, asistăm la o bine nutrită ofensivă catolică.

Personal, această ofensivă nu mă îngrijorează. Căci trăind de multă vreme în contact intim cu structurile realităților colective, îmi dau seama de incompatibilitatea funciară care există între catolicism și românie. Catolicii nu o văd. Și nici nu-i interesează. Căci pentru ei o asemenea incompatibilitate nici nu există. Orientată cu mult prea mult înspre ordinea seculară, interpretând „primatul spiritualului” ca un drept al papei de a patrona în chip direct tot ceea ce se petrece în „veac”, biserica romano-catolică își regulează indulgența sau implacabilitatea mai adesea după interesele ei politice. Felul cum trăiește cineva, legătura dintre om și Dumnezeu, GRADUL în care o trăiește, sunt lucruri de a doua mână. Important este adesiunea formală la domnia Sfântului Părinte; și supunerea la autoritatea bisericii. Încolo, — fiecare cum îl ajută Dumnezeu. D-ta cetitorule, eu, sau altul ca noi suntem sceptici asupra autenticității conținutului romano-catolic de credință a unui Zulus, de pildă. Misionarul catolic, nu! Și nici Roma, cu toată amețitoarea ei capacitate de a despica firul de păr în patru în discuțiile teologice. În această voită lipsă de spirit critic și de preciziune stă, de altfel, și puterea acțiunii ei proselitiste.

Dar aci stă și slăbiciunea ei. Căci pornită să cucerească inși, ea riscă să neglijeze și să piardă suflete. Neținând seamă de elementul viu, concret, istoric, catolicismul se poate aventura să facă prozeliți peste tot pământul, dat fiind că pentru el nu există condițiuni istorice de realizare. Ori ce om poate deveni catolic. Iată convingerea inebranlabilă a Romei.

Poate însă în adevăr? S-a observat că protestantismul a făcut ravagii înlăuntrul bisericii romano-catolice; dar că a fost incapabil să realizeze cel mai mic progres în țările ortodoxe. Explicația nu stă în precelența ortodoxiei, cum le-ar plăcea unora din noi să creadă; ci într-un fapt mult mai simplu: în faptul că biserica romano-catolică înglobase în sânul ei populații și națiuni cari structural nu se puteau încadra în doctrina catolică; — și cari mai curând sau mai târziu trebuiau să se desprindă de ea, căutându-și formele firești de viață religioasă. Căci oricât ar trece biserica romană cu vederea tendințele particulariste — ce formă mai necatolică voiți, decât franciscanismul de pildă, care totuș e tolerat, ba chiar pronat, în catolicism! — realitățile spirituale sfârșesc uneori prin a depăși această biserică; formula lor fiind alta.

Faptul acesta însă, că înlăuntrul catolicismului s-a ivit larga mișcare de reformă a protestantismului, formează dovada peremptorie că o confesiune nu se poate întinde la infinit; ci că, din potrivă, ea își găsește limite de expansiune în anumite împrejurări locale, istorice, cari determină structuri fundamental deosebite — și deci — incompatibilități.

Asemenea incompatibilități structurale există însă, după convingerea mea, între catolicism și rumânie. Căci catolicism și ortodoxie nu sunt numai confesiuni, prezintând anumite deosebiri dogmatice și culturale, ci două valorificări fundamental deosebite ale existenței în genere. Diferențele dogmatice sunt, aș putea spune, punctele cele mai puțin deosebitoare. Marea neînțelegere, incompatibilitatea, impenetrabilitatea categorică dintre catolicism și ortodoxie își au originile în altă parte: în structurile spirituale istorice, concrete, cari le formează suportul, înlăuntrul cărora ele se realizează.

Nu e deloc o întâmplare, deci, că răsăritul Europei este ortodox, iar sud-vestul ei, catolic. Confesiunea face parte integrantă și e, oarecum, determinată de plămada sufletească a regiunilor respective. Acesta e adevărul fundamental în problema națiunii și religiei: ele sunt realități corelative.

Suntem, ca atare. ortodocși pentru că suntem români, și suntem români pentru că suntem ortodocși.

Să devenim catolici? Ca să devenim catolici, ar trebui să ne transformăm astfel sufletește în cât să putem realiza catolicismul. Transformarea aceasta însemnează însă: renunțarea la istoria noastră și la structura noastră spirituală. Cu alte cuvinte: renunțarea la românie.

Aci nu există o a treia poziție: sau rămâi român — și atunci catolicismul tău nu e o realitate; sau devii catolic și atunci nu mai ești român. Cine crede altfel, se înșală. Realitățile sunt aci, — și ne putem controla.

…Iată de ce nu mi-e teamă de noua ofensivă catolică.

5 Noiembrie 1930.