A fi „bun român”

Întâmpinarea, plină de dorința sinceră a unei lămuriri, pe care colegul meu de învățământ, d. prof. Frollo, a publicat-o în această foaie în apărarea românilor catolici, ne dă prilejul să revenim asupra unor chestiuni pe cari noi, la „Cuvântul”, le socotim drept fundamentale.

D. Frollo se întreabă surprins și, oarecum, îndurerat: de ce și de unde îndârjirea unor cercuri ortodoxe împotriva românilor de confesiune romano-catolică? Adică cum, un catolic nu poate fi un „bun român”? Și nici nu mai așteaptă răspunsul; căci dreptatea atitudinei d-sale îi apare ca evidentă.

La prima impresia, — de sigur! Dar numai la prima impresie. Căci, în fond, chestiunea așa cum e pusă de d. Frollo, și în genere de toți românii catolici sau numai catolicizanți, este cu mult prea puțin precisă pentru a putea contribui la lămurirea problemei.

În adevăr, oricât de paradoxal s-ar părea, toți românii catolici sunt în măsură a răspunde victorios la întrebarea dacă un catolic poate fi un „bun român”. Nici unul însă nu se oprește la chestiunea mai simplă — dar cea revelantă — dacă un catolic poate fi „român”. Et pour cause! Căci a fi „bun român” este, sub raportul etnic și spiritual, mai puțin decât a fi „român” pur și simplu. Dar ceeace în adevăr atinge miezul problemei noastre, nu e chestiunea bunului român, ci a românului.

Să ne lămurim. „Bun român” este o noțiune foarte vagă, foarte complicată și foarte confuză. Ea închide un element de valorificare morală, unul de încadrare politică, și în ultimă analiză, unul de apartenență spirituală.

Bercu Solomon, din târg dela Pașcani, care muncește de dimineață până-n noapte, care își plătește regulat birurile și e respectuos de legile țării, care a fost în războiu și și-a împlinit însărcinările cu convingerea fermă că e dator să o facă, este de sigur un „bun român”.

Samuel Micu, cărturarul ardelean care a mers după învățătură la Roma, a adus de acolo dovada latinității noastre și a contribuit ca nimeni altul la definirea, la delimitarea conștiinței noastre naționale, este iarăși un „bun român”. Și tot așa, pentru a ne ține în istorie:

Ion Brătianu-tatăl care a construit armătura statului românesc modern și urmărit, cu o putere vie încă în copiii lui, înstăpânirea românilor asupra statului și avuției din coprinsul lui, a fost un „bun român”.

„Buni români” toți acești trei, fără îndoială. Dar și români? Aci e nodul chestiunii. Să nu mai vorbim de Bercu Solomon, săracul, — deși poate cel mai patetic dintre toți. La el situația e clară: „bun român”, adică: bun cetățean al statului român, în cea mai largă accepțiune a cuvântului. Pentru asta însă, nu e nevoie să fii numai decât român, nu? După cum nu e Bercu Solomon; deși nu este exclus ca acesta să fi murit în războiu, cu liniștea detașată lipsită de retorism a celor cari au conștiința împlinirei unei datorii față de o realitate colectivă care îi înglobează și îi depășește.

Cazul lui Samuel Micu e ceva mai complicat. Călugărul acesta papistaș este unul din ctitorii conștiinței românești. S-ar putea oare pune la îndoială românismul lui? Și totuș, se poate. Eu nu vreau să cercetez aci dacă Samuel Micu a fost sau nu român cu adevărat. Cred însă să pot afirma că nu e nevoie să fii român, ca să faci ce a făcut Micu.

Iată, mai anul trecut ne-a cercetat aci în București un englez, colonelul Wedgwood. Wedgwood este un englez de baștină. Neamul lui fabrică porțelanuri de vre-o două sute de ani. Colonelul nostru este însă… ziarist. Poate că puțini oameni au făcut pentru conștiința etnică și pentru naționalismul evreu, cât a realizat Wedgwood, acest stăruitor și îndărătnic militant al sionismului. Care e însă situația lui?

Dacă ar fi locuit în Palestina, ar fi fost, desigur, un „bun evreu”. Este el însă pentru asta și evreu? Evident, nu!

…Iată, deci, cum cazul lui Samuel Micu devine irevelant.

Mai rămâne cel al lui Ion Brătianu-tatăl. Exemplul colonelului Wedgwood este și aci hotărîtor. S-ar putea totuș ca el să nu epuizeze fondul chestiunii; de aceea vom insista.

E incontestabil că Ion Brătianu a voit să fie român. A voi să fii român nu însemnează însă și a fi român. A fi român, însemnează o stare naturală, o formulă de echilibru a existenței din care decurg, prin însăș desfășurarea vieții anumite forme. Un bob de grâu, dacă îl îngropi în pământ, la umezeală, încolțește și dă fir. Un anumit fir, cu o anumită desvoltare, necesară, mai dinainte determinată de însăș structura bobului de grâu. Așa se petrece și cu „românia” noastră. A fi român însemnează a avea o anumită plămadă, din care decurg cu necesitate absolută anumite atitudini și gesturi. Voința noastră nu are nimic de zis în această împrejurare; pentru că noi nu ne putem depăși în chip normal pe noi înșine decât încetând a mai fi noi-înșine.

Prin urmare: Ion Brătianu-tatăl a construit statul nostru modern. Este acest stat în adevăr românesc? Dacă da, atunci, desigur, Brătianu a fost în adevăr român. Dar dacă statul nostru modern nu e cu adevărat românesc? Atunci lucrurile se schimbă: Ion Brătianu a fost „bun român”, adică a avut cele mai bune intențiuni pentru poporul și statul nostru, — dar „român” nu a fost. După cum nu e grâu sămânța care sfârșește prin a purta un spic de orz.

Iată deci adevăratul cadru al problemei. Catolicii români revendică pentru ei calitatea de a fi „buni români”. Es ist zu viel des Guten. Noi ne-am mulțumi numai cu răspunsul la o întrebare… mai modestă: Buni români puteți fi și, desigur, sunteți. Sunteți însă și români?

O vom lămuri tot noi.

30 Octombrie 1930.