Adevăruri, — pe jumătate

Duelul oratoric susținut la Cameră mai zilele trecute, între d-nii Ottescu și dr. Trifu, pro și contra Francmasoneriei, rămâne cu mult sub nivelul planului de realități în care această problemă își are sâmburele și unde ea, prin urmare, ar putea fi atacată cu eficacitate. Este adevărat că terenul de luptă a fost ales de d. dr. Trifu; așa că subsecretarul de stat dela interne își avea oarecum indicate punctele de atac. Dar tot așa de adevărat este că deoparte și de alta nu s-au spus decât jumătăți de adevăruri. Și astfel, dreptate a avut și interpelatorul când a vorbit de acțiunea disolvantă a Francmasoneriei; dreptate a avut și ministrul Ottescu când a replicat că totuș oameni de cea mai înaltă răspundere consideră opera Francmasoneriei ca o acțiune constructivă, — la care ei socoteac ca o cinste a lua parte. Și, dacă voiți, nu a avut dreptate d. dr. Trifu când prea ușor a trecut asupra atâtor oameni de treabă și atâtor acțiuni de seamă cari se află înscrise în statele Francmasoneriei; după cum iarăși nu a avut dreptate d. Ottescu atunci când a afirmat că Francmasoneria e monarhistă și creștină, — dat fiind că monarhismul și creștinismul francmason sunt cu totul formale și lipsite de esențialitate.

Așa fiind, desbaterea din Cameră nu a contribuit cu nimic la lămurirea chestiunii. Înseamnă aceasta că chestiunea nu se poate lămuri? Nu. Și, iată, noi vom încerca-o. Nu pentru a epuiza problema; ci doar pentru a așeza câteva jaloane de orientare.

În două feluri poate fi cineva francmason: din oportunitate, și prin structură spirituală. Cea dintâiu nu interesează aci; interesează cea de a doua. Francmasoneria de structură însă, Francmasoneria ca stare de spirit nu e un fenomen originar, — ci numai un aspect, o față a unei realități mai adânci, a unei orientări spirituale mai largi, pe care cu un alt prilej eu am definit-o drept „protestantism”.

Nu voiu stărui aci și acum asupra acestei forme de viață, spirituale și altfel. Am făcut-o destul de pe larg acum câțiva ani la Universitate. Și problema este îndeajuns de însemnată ca să revin asupra ei, atunci când împrejurări cari nu depind numai de mine îmi vor îngădui să-mi reiau activitatea pe o catedră unde eu totuși am frământat idei și viață, în fața unui tineret pe care îl aduna acolo adesea altceva decât nevoia unei diplome. Voiu spune aci, cu toate acestea, va trebui să spun, că spiritul protestant la care mă refer mai sus este resortul unei întregi civilizații și a unei întregi forme de cultură; în care Francmasoneria se încadrează ca un fenomen derivat. Așa fiind, este cu totul ineficace și nejustificat a combate Francmasoneria în ea însăș. Pentru simplul motiv că o luptă nu se poate purta cu sorți de isbândă împotriva efectelor, decât atunci când ataci la rădăcină, cauzele. Anti-masoni? Foarte bine. Dar asta e cu totul insuficient; și, o repetăm: ineficace. Pentru ca rezultate să fie obținute ar trebui ca în acelaș timp lupta aceasta anti-masonică să fie purtată: împotriva individualismului liberal, a știentismului, a cartesianismului și kantianismului, a democrației, a monarhiei constituționale și republicanismului (cari structural sunt aproape acelaș lucru), a socialismului, a protestantismului religios de toate formele, a romanismului, dar și a galicanismului catolic, a misticei individualiste dela Fericitul Augustin până la Francisc din Assisi, a kabalisticei, a teosofiei, a asiatismului panteist, a umanitarismului, etc. etc., a tot ce este rațiune uscată față de plinătatea trăirii, a tot ce este mecanism față de bogăția polimorfă și fecundă a vieții.

Iată — așa înțelegem noi problema. Și asta hotărăște atitudinea noastră față de ea. În tot ce voiu fi scris sau spus în ultimii cincisprezece ani nu e un rând, o vorbă care să decurgă din spiritul acesta protestant. Dar să mă ierte antimasonii români, tovarăș activ alături de ei nu sunt. Căci pentru asta ar trebui să-i socotesc serios antimasoni și asta nu o pot face. Nu o pot face, atâta vreme, cât cel mai logic, mai linear, mai organic ca gândire dintre ei, profesorul Cuza, crede că poate despărți vechiul de noul testament și transforma întreg creștinismul într-un sistem de morală — fie ea și „sublimă” — iar pe Christos în… profet; când nu crede; când nu vede în creștinism de cât funcția lui socială, și nu acceptă biserica și tainele ei decât ca un fel de concesiune pe care „omul de știință” trebue să o facă din oportunitate unei instituții folositoare prin aceea că furnizează metafizică la îndemâna poporului. Asta, domnilor antimasoni rumâni se cheamă protestantism; iar protestantismul nu e antimasonic; ci din potrivă — isvorul Francmasoneriei.

Și pe urmă mai e ceva. Împotriva Francmasoneriei nu se luptă. Francmasoneria este. Este, ca un aspect al unei forme de cultură. Forma aceasta de cultură există — și pe urmă dispare. Elenismul a fost, — și a dispărut; transcendentalismul medieval a fost și el, — și el a dispărut. A venit renașterea și protestantismul; și a creat în toate domeniile vieții forme noui. Sau cel puțin le-a pus în valoare; au ajuns la modă. A ajuns la modă deci și Francmasoneria — cum a ajuns la modă știențismul sau democrația.

Formele acestea în momentul de față dispar. A intrat în disoluție întreg spiritul mecanic raționalist protestant — și va dispare mai curând sau mai târziu și Francmasoneria. Dela sine. Pentru că așa e firesc. E zadarnic deci să ne mai cocoșim. Soarele răsare și fără cucurigitul nostru.

Așa!

11 Februarie 1932.