Cazul AverescuGeneralul păcii

„Îndreptarea” publică un articol, semnat iarăși X. X. X., asupra întrevederii dela Belinzona, care se încheie cu declarația că d-l Mareșal nu are nici un fel de merit, dar și nici un fel de răspundere, în actul Restaurației. Dacă până acum mai era posibil, cel puțin formal, să se spună că nu e nici o legătură între X. X. X. și d-l Averescu, apoi, după acest articol, o asemenea posibilitate dispare. Căci, în ce mă privește personal, pot afirma, în conștiință, că relatările din „Îndreptarea” întrebuințează preciziuni și fraze pe cari le-am auzit din gura domnului Mareșal; atunci când — la începutul anului 1930 — d-sa binevoia a se întreține cu puținătatea mea asupra… condițiilor în care ar consimți să ia atitudine fățișă și categorică pentru necesitatea restaurației.

Deduc din aceasta, deci, că fie chiar și sub anonimat, domnul Mareșal Averescu ține să precizeze însuș anumite puncte de istorie, care îl privesc personal; pentru că nu cumva lumea să aibă despre d-sa o imagine ce nu ar corespunde realității. Deocamdată vrea să arate că nu e amestecat întru nimic în actul restaurației. Pasă-mi-te, lumea credea altfel; și iată, d-l Mareșal nu vrea să se împăuneze cu pene de împrumut. Este, netăgăduit, o nevoie sufletească cu totul onorabilă.

Sub care d-l Averescu suferă — lăuntric — de multă vreme. Căci de când îl știm, domnul Mareșal a fost întotdeauna altfel decât trecea în ochii lumei. Lumea credea, de pildă, că d-l Mareșal are vreun merit — măcar cel al ralierii — în procesul restaurației. Și iată, nu a avut. Lumea credea că, în 1918-20, când țara îl ridicase pe scut, d-sa se ținea în amenințătoare rezervă, așteptând ca această țară, care i se închina, să-l impună la guvern. Și, de fapt, în acea vreme d-l Averescu utiliza pentru emisari portița de din dos a palatului regal, de unde d-sa aștepta, amărît, puterea. Și așa mai departe. Ceea ce e mai ciudat însă — și ceea ce mai ales trebue să apese conștiința domnului Mareșal și să-i îndurereze surprinderea — este faptul că d-sa nu a încercat nici odată să inducă lumea în eroare, înfățișându-i-se altfel decât era. Nu. Știe doară toată lumea sentimentele pe cari d-sa le-a nutrit întotdeauna față de Acela pe care articolul „Întrevederea dela Belinzona” Îl numește „Principele Carol”. Se știe anume ce a propus generalul Averescu în consiliul de coroană din naintea lui 4 Ianuarie. Și din toate convorbirile pe cari le-a avut în urmă asupra acestei chestiuni, sunt destule peste cari d-sa nu a așezat piatra discreției. Iată, mie, de pildă, nu mi-a cerut nici odată tăcerea asupra convorbirilor pe cari le-am avut. Și, din destăinuirile pe cari le face „Îndreptarea” de luni, eu aș avea dreptul să cred că — chiar fără a cere voie domnului Mareșal — eu sunt liber oricând să dau în public acele convorbiri (două). Prin urmare, domnul Averescu nu a făcut nimic pentru ca lumea să creadă că d-sa ar avea vreun merit în actul restaurației — cum spune „Îndreptarea”. Și totuș lumea credea altfel. Nu e, în adevăr, straniu?

Unde însă tragedia intimă a Mareșalului Averescu atinge intensități shakespeare-iene, este în cazul carierei d-sale militare. D-l Averescu, este, fără îndoială, unul din cei mai străluciți militari ai noștri. Printr-o perversiune a soartei însă, d-sa nu a putut niciodată să se realizeze. Operațiile din Bulgaria din 1913, pe cari — dacă-mi aduc bine aminte — d-sa le-a condus, au sfârșit trist și grotesc prin bălării, unde bieții noștri soldați mureau de holeră. Ce putea face d. general Averescu? Să le trimită picăturile d-rului Davila? A făcut-o; cât a avut. Dar să mărturisim că e puțin pentru geniul militar al domnului Mareșal, care merita de sigur împrejurări mai prielnice pentru desfășurarea lui.

Și cam la fel s-au petrecut lucrurile și în celalt răsboiu al nostru, cel adevărat. Comandant al marelui cartier nu a fost. Evident, nu putea fi vorba de asta. Când prin scoaterea dela conducerea răsboiului a gen. Iliescu, politica a încetat să-și spună cuvântul, și a venit, în sfârșit rândul militarilor, la marele cartier a trecut generalul Prezan; așa cam era și firesc; și cum nici d-l general Averescu nu putea pretinde altfel. Dacă însă nu putea fi, pentru d-sa, vorba de comanda marelui cartier, apoi la mai mult noroc ar fi avut totuș dreptul acest strălucit meșter al armelor. Nu a avut. Îndrăzneața operație dela Flămânda, demnă, ca concepție, de oricare din căpitanii victorioși ai istoriei, a sfârșit în chip dezastruos. Nu din vina d-sale, desigur. Căci d-l Averescu ne-a lămurit în lucrarea d-sale „Operațiile dela Flămânda” ce strălucit fapt de arme ar fi fost acesta — dacă reușea; și astăzi știm, grație acestei lucrări, de ce nu a reușit. Fapt e însă, că a eșuat. Nu a avut noroc.

Și tot astfel nu a avut noroc mai târziu. Căci bătălie a răsboiului nostru și marea noastră victorie nu a fost în sectorul d-sale; ci a fost la Mărășești. Ar fi fost victoria noastră mai mică dacă lupta o comanda d-l general Averescu? Suntem siguri că nu. Poate chiar că ar fi fost mai mare. Date fiind marile calități de ostaș ale d-sale. Dar — încă odată nu a avut noroc; căci nu a fost acolo. Și astfel, când e vorba de figurile mari ale răsboiului nostru, se vorbește de un Prezan, de un Cristescu, de un Eremia Grigorescu. De Averescu însă — în al doilea rând. Drept e? Nu. E o strigătoare nedreptate a soartei; care nu a voit să-i îngăduie a-și pune în valoare marile lui însușiri de osțaș. Dar totuș așa e: Averescu — în al doilea rând.

Și iată — culme a ironiei — astăzi, la atâția ani după răsboiu, când rana deschisă de neîndurarea soartei în sufletul acestui mare comandant nu s-a cicatrizat încă, lumea noastră, nesatisfăcută de omul politicAverescu, zice: nu o fi el, om politic; e însă un mare ostaș; amintiți-vă de răsboiu!

Să ne amintim de răsboiu? D. Mareșal Averescu ar avea toate drepturile să fie revoltat. Căci d-sa își amintește de răsboiu. Și știe ce rol mediocru a jucat în el, cum s-a lăsat de greu soarta asupra lui. Știe. Și își aduce aminte cum, ca un om cinstit ce este, nu a încercat niciodată să acrediteze în public legenda că ar fi un mare general. Propagandă pentru persoana lui? Da, a făcut. Dar nu pentru generalul Averescu; ci pentru omul politic Averescu. Încă pe front fiind, d-sa a făcut să i se tipărească chipul pe un fel de cărți poștale, cu explicația: „Generalul Averescu care va da PACEA ȘI PĂMÂNT.” Și a împărțit pozele astea la ostași. Deci e clar: vă va da pacea și pământ. Astea nu le dă un ostaș. Un ostaș dă victorii; nu pace și pământ. D. Averescu știa că nu poate vorbi ca ostaș. Ca ostaș nu le putea da nimic doară. Le vorbea ca om politic.

Și totuș, astăzi, faima lui cea statornică nu e de om politic, ci — de ostaș. D. Mareșal Averescu are tot dreptul să se ridice împotriva lumii și a soartei. Căci lumea îl vrea altfel decât cum e el. Și el se refuză — pentru că, om cinstit, își dă seama că, a te înfățișa altfel decât cum ești, însemnează a fi un impostor.

D. Mareșal nu acceptă o asemenea situație falsă. Articolul de Luni din „Îndreptarea” e o dovadă. Și un început de autoreabilitare.

10 Martie 1932.