„CE VOR MASSELE”

Planul înclinat al politicei se dovedește a fi din ce în ce mai primejdios pentru oamenii vieții noastre publice. Gândiți-vă, numai, la câți alunecară pe el în ultimele zile! E adevărat că și împrejurările au fost tari. Dar oricum, eu o mărturisesc, tot ar fi fost de așteptat par-că mai mult echilibru; și mai multă stăpânire de sine.

E o veche convingere a mea, că oamenii politici gândesc surprinzător de puțin. Convingerea asta s-a verificat încă odată acum. Căci toată lăbărțătura demagogică expusă la tribuna Camerei nu e de fapt, decât lipsă de înțelegere a unor situații, relativ simple totuș: oamenii noștri doresc cu orice preț să facă „carieră”, și cred că drumul cel mai scurt e cel indicat de aplauzele „masselor”. Iată unde ei se înșală; și încă fundamental.

În adevăr: viața noastră publică este dominată, în chip constant, de foarte multă vreme, de o nefericită confuzie care se face între voința maselor și aplauzele masselor. Oamenii politici, chiar sincer și perfect intenționați unii din ei, se cred îndatorați a vorbi și lucra pe placul mulțimii, închipuindu-și că urmează prin aceasta indicațiile masselor. Asta e însă categoric fals.

Pentrucă nu e nici o legătură între mulțimile cari aplaudă și masse; mulțimile cari aplaudă sunt strada;massele, sunt altceva. Strada poate să fie uneori și muncitoare; ea nu e constituită în chip necesar din ceea ce obicinuit se numește scursura mahalalelor, publicul flotant al oricărei întruniri, ceata de gură-cască în totdeauna gata a lua parte la un scandal și la o protestare. Strada însă, este în orice împrejurare, o mulțime sugestionată; cu o existență spirituală care nu e nici normală nici proprie. Iar resorturile ei, — pasiunile cele mai turburi, stările sufletești cari cele dintâiu și cele mai ușor scapă de sub controlul judecății și al voinței.

Spre deosebire de stradă, adunare incoherentă, fără viață organică statornică, trăind agățată de o formulă pasională impusă pe cale de sugestiune, — massa este însuș suportul vieții colective, insul întreg al națiunii. Massa trăiește deci, își are legile ei, necesitățile ei precise, liniile ei de mișcare; însă nu formulează. Vei afla, deci, întotdeauna, din chiar gura străzii, ce vrea această stradă, când în adevăr vrea ceva; nu vei afla însă nici odată direct din gura masselor ce vor ele. „Ce vrea massa”, — asta e o problemă.Cea mai de seamă problemă a vieții politice; și cea mai grea. Căci „ce vrea massa” însemnează de fapt „ce trebue massei”, iar ceea ce îi trebue e prea adesea deosebit de ceea ce ea cere în chip expres.

Iar pe atitudinea care se ia față de această problemă se măsoară omul de stat. Demagogul ieftin, plevușca vieții politice, deschide fereastra ca să audă ce se strigă în stradă, — atunci când de cele mai multe ori el însuș și-a trimis oamenii să strige. Omul de stat se concentrează, se adună, tocmai pentru a se deschide mai complect intuiției realității, pentru a trăi, înțelege și formula ceea ce constitue fondul adevărat al necesităților massei. Așa fiind, demagogul e întotdeauna în acord cu dorințele strigate ale străzii, dar tocmai de aceea în dezacord cu adevăratele nevoi ale colectivității pe când omul de stat, de cele mai multe ori în dezacord cu strada, se găsește aproape întotdeauna în acord firesc cu ritmul vieții naționale, pe cari îl promovează.

E, fără îndoială, comod a merge cu mulțimea; omul de stat însă preferă calea cealaltă, a adevărului, interesându-se numai mediocru de ceea ce cere strada. Nu trebue, de sigur, să împingem lucrurile prea departe. Va trebui totuș să subliniăm faptul destul de ciudat că toți marii așezători de țară au fost lipsiți de dragostea și aplauzele mulțimii. Așa Bismarck și Richelieu, așa Petru cel Mare și Ludovic al XI, așa Cronwel și Stalin. E firesc. Căci toți acești oameni nu au căutat aplauzele mulțimii, ci binele acesteia. A fost deci în toată atitudinea lor un efort care mergea către ființa întreagă a colectivității, și care tocmai pentru aceasta călca prea des în picioare necazurile și poftele individuale cari de fapt nici nu se suprapun cu marile nevoi ale națiunii.

Asta au fost întotdeauna oamenii de stat, și asta nu sunt oamenii noștri politici de azi. Lăsându-se conduși de mulțime în loc de a le pătrunde, înțelege și conduce, sau — mai rău încă — încurajând pofte iresponsabile în mulțime pentru a le câștiga, ei nu fac decât să-și mărturisească slăbiciunea. De când există omenirea, a face politică însemnează a stăpâni. Nu a stăpâni, de sigur, ca un tiran, adică punând mulțimile sub jugul inspirației tale fanteziste și sub nevoile ambițiilor tale uscate de stăpânire. A te da sarcinii și nației tale, a arde tot în slujba căreia te-ai plecat, — dar totuș a stăpâni. A stăpâni nu pentru tine, ci pentru alții, pentru chiar cei stăpâniți, — dar totuș a stăpâni. Dur, cu severitate de cele mai multe ori; înfruntând dușmănia și ura care nu face bine nimănui pentru că se suportă foarte greu, dar pe care dacă nu o cauți, nici nu ai dreptul s-o ocolești atunci când ea încolțește pe drumurile aspre ale sarcinei tale.

…Și ar mai fi atâtea de spus. Toate lucruri tari și stranii, — de cari toți oamenii noștri politici fug. Dar dacă fug, nu dă asta și măsura valorii lor?

23 Februarie 1933.