UN IMPERATIV: MÂNILE LIBERE!

Cu câteva săptămâni înainte de a trece „dincolo”, și anume în primăvara lui 1928, dacă-mi aduc exact aminte, Titus Enacovici, întemeietorul acestei foi și unul din capetele cele mai clare din câte a avut presa românească, a publicat în „Cavântul” un articol profetic: 1933; în care indica anul acesta ca timp al marilor lichidări în criza mondială. Suntem abia în a treia lună, și prevederile par a se împlini.

Nu există colț pe pământul acesta în care, într-un fel sau altul, lumea să nu se frământe și lucrurile să nu se răstoarne; nu există domeniu de activitate omenească în care să nu se fi instalat dezechilibrul. Dacă anul 1933 va fi cel al lichidărilor, e greu de spus. Asta ar însemna că în acest an criza și-ar atinge punctul maxim, toate distrugerile necesare ar fi deja efectuate și condițiile pentru începuturile unei noui vieți — înfăptuite. Să o credem? Mai degrabă nu. Lumea veche are sub toate raporturile o forță de rezistență mai mare decât am fi noi dispuși să-i acordăm; iar pe de altă parte, procesul de disoluție e încă așa de la începutul lui, încât e imposibil să distingem profilul nouilor forme de viață. Probă? Rusia; care nu numai că în zadar încearcă să înfăptuiască formula comunistă — nerealizabilă, după toate experiențele de acum —, dar nici nu isbutește să nimerească, empiric dacă nu altfel, un drum nou, chiar dacă, așa cum încercări timide o dovedesc, ar fi dispusă a părăsi (bine înțeles, pe tăcute) căile ortodoxiei bolșeviste.

Dacă însă nu se poate spune că suntem deja în anul marilor lichidări, apoi sigur este că azi nu mai e un singur om cu pretenție de a articula un gând, ori cât de rudimentar, care să nu recunoască în chip categoric că, în adevăr, omenirea a intrat într-o criză din care drum de întoarcere la cele vechi nu mai există. Sunt, de bună seamă, și mai ales sunt la noi, câțiva betegi, care ne tot cântă cupletul „cumințeniei” paralitice. Este însă caracteristic pentru mine, că chiar un om lipsit de cugetare politică propriu zisă și ancorat în obicinuințele trecutului, cum e actualul nostru ministru de finanțe, se vede silit, în expunerea de motive a bugetului prezentat acum în urmă Camerei, să considere problema monedei ca o chestiune rezervată — dat fiind că peste jumătate din țările lumii au intervenit revoluționar în acest domeniu.

Această constatare a caracterului definitiv al crizei este deci un punct câștigat pentru orientarea noastră în politica zilei de mâine.

Ce este de făcut? Întrebarea trebue considerată ca prematură. Pentru ca să știm ce e de făcut, ar trebui să fim deja în pragul erei de construcție; și nu suntem încă. De unde va începe reclădirea, noi o bănuim. Lumea va intra într-o perioadă de pauperizare; cum de altfel a intrat întotdeauna la începutui marilor transformări. O coborîre a standardului de viață în toate domeniile; economic și spiritual. Să nu ni se spună că asta e exclus, că omenirea nu poate renunța la bunurile deja câștigate — sau mai știu eu ce. Baia era și ea un bun câștigat doară. Și dela căderea Romanilor, omenirea a avut nevoie de douăsprezece veacuri pentru a reveni la folosința acestui „bun câștigat”. De ce, adică, să nu se întâmple și cu alte cuceriri ale omului astăzi, cum s-a întâmplat acum peste o mie de ani cu baia! Este deci posibilă o coborîre a nivelului vieții, — și după socotelile noastre această coborîre e și probabilă. Astea sunt, însă, numai probabilități; și încă sprijinite pe impresii; — deci insuficiente ca fundament pentru o judecată sau, mai rău, pentru o acțiune politică.

Pentru politică, urmările firești cari decurg din constatarea caracterului istoric al crizei de astăzi sunt altele. Consecințe cari se impun de altfel și celor cari nu vor sau nu pot să gândească din când în când și istoric în politică. Sub toate raporturile, situația a devenit de o labilitate extremă. Și economicește, și politicește. Singurele constante, dar și acestea încă neutilizabile, sunt cele cari se leagă cu elementul geografic de o parte, cu cel spiritual de alta (dat fiind că revoluția spirituală s-a făcut deja). Într-un moment de așa răsturnătoare transformare deci, ca cel de astăzi, prima noastră grijă trebue să fie a ne asigura o deplină libertate de mișcări. Vechile legături nu mai activează. Nouile legături nu s-au desemnat încă. Știm ce nu mai poate fi, dar nu știm încă ce va să vie. Este foarte posibil ca spațial legăturile noastre să rămână aceleași, schimbându-și însă, evident, conținutul. Dar asta e deocamdată numai posibil. Nici măcar probabil nu e. Și așa fiind, nu avem nici un drept a întârzia în vechile legături. Tocmai pentru că o asemenea întârziere ne ridică libertatea de mișcare, și ne face dificilă, dacă nu chiar imposibilă, o repede și eficace orientare, atunci când va veni ceasul hotărîrilor.

Spunem deci: ori care ar fi interpretarea pe care fiecare din noi o dăm sensului istoric în care se mișcă astăzi omenirea, — de îndată ce toți suntem de acord asupra adâncimei crizei, atitudinea noastră în politică nu poate fi decât una: a evita cu grijă ori ce legământ politic sau economic care, angajând cât de puțin viitorul, ne-ar lua ceva din libertatea completă de acțiune, și ne-ar face incapabili de a acționa cu maximum de folos în momentul marilor hotărîri.

Cine procedează altfel se încarcă cu păcate grele, — și s-ar putea să ajungă a fi răspunzător și altfel decât în fața istoriei.

Scriu, subscriu și datez.

11 Martie 1933.