D. MIHALACHE PLEACĂ ÎN STRĂINĂTATE…

Un comunicat oficial anunță că țara noastră va fi reprezentată la conferința dezarmării prin dd. Titulescu, Mihalache și Antoniade. Abia întors dela Atena, d-l Mihalache deci, se va îmbarca pentru Geneva. Pe d-l Titulescu îl înțeleg oarecum; mai ales după ce, acum câtăva vreme, „Le Temps” ne-a vestit că a debarcat nu știu unde în tovărășia lui Harold Lloyd; ceea ce ar dovedi la d-sa o predilecție pentru intrările de senzație.

Nu înțeleg însă pe d-l Mihalache. D-l Mihalache la conferința dezarmării? Apoi ce crede d-sa că poate face la o conferință ca asta? Acolo sunt tot felul de oameni: naivi vizionari cari își închipue că pot realiza un utopic ideal de pace universală, șireți îndemânateci cari încearcă să-și asigure pe vecinicie o situație astăzi preponderentă și șmecheri trecuți prin toate ciururile, spălați cu toate apele, frecați ca toate șiretlicurile lucrând mai mult în culise la sabotarea oricărei înțelegeri efective, spre satisfacția marilor fabricanți de arme și munițiuni cari le stau la spate. Și d-l Mihalache se duce în această adunare, atunci când nimic nu-l obligă la asta? În care din cele trei categorii, — și ce să facă acolo?

D-l Mihalache greșește, deci, când se duce la Geneva, la conferința dezarmării; și mai greșește când trece din nou granița. Prea multă fâțâială, și mai ales prea multă — în străinătate. Ce vrea d-l Mihalache? Să devină „internațional” sau să-și lărgească orizontul? Cea dintâi nu se poate, de cea de-a doua nu avem nevoie.

A merge în străinătate e de sigur un lucru bun și de folos; dar la vremea lui numai. Te duci în străinătate atunci când sufletul și inteligența îți sunt plastice, când poți asimila, când poți adică primi și topi în tine, așa cum o plantă soarbe prin rădăcinile ei sucurile pământului și le transformă în celule vii cari toate merg către fruct și sămânță. De la o vreme însă omul nu mai asimilează; nu-și poate îmbogăți ființa; el rămâne exterior tuturor celor ce se petrec în afară de el, — nu mai poate trece în lucruri și nu mai poate prelua lucrurile în el. E momentul din care înainte el devine judecător peste oameni și împrejurări, și intervine normativ în evenimente. A voi să înveți, să-ți lărgești orizonturile la o asemenea epocă a vieții e nu numai sforțare zadarnică, ci deadreptul primejdioasă. Căci nouile tale cunoștințe rămân experiență moartă, hrană neasimilată, care împiedică și rătăcește. Și, vedeți, asta vrea să facă d-l Mihalache acuma. O face, — și face rău.

Domnule Mihalache, noi treburile astea ale învățăturii de tot felul le cunoaștem deaproape; pentru că le-am trăit. Nu o regretăm, desigur. Dar noi ne dăm seama că am sosit deja la popasul cel mare, de unde înainte trebue să facem efortul de a uita tot. De a uita tot ce am învățat pe nume și ce a rămas identificat ca al altuia în noi, și de a nu mai păstra decât ceea ce am mistuit cu atâta desăvârșire, încât a devenit parte integrantă din ființa noastră. Asta vrem noi cari am văzut lumea la vreme, am învățat carte și știm ce însemnează „cartea” pe care o prețuim, dar care nu ne sperie — pentru că de ea nu se sperie decât analfabeții. De ea și de străinătăți.

D-l Mihalache vrea însă altceva. Vrea să se ducă prin străinătăți, să învețe de aci înainte ceea ce nu a avut norocul să învețe la vreme, și cu puteri noi să se întoarcă aci pentru a ne gospodări. E zadarnic și primejdios. Treaba asta a mai făcut-o unul: Petru cel Mare. Dar, vedeți, ăla era Petru cel Mare; iar pe dealtă parte, cine își dă seamă de rostul lucrurilor înțelege că nici chiar geniul organizator înăscut al acestui împărat nu a putut rezista falșificării sterpe — care se răsbună și peste sute de ani — la care te expune învățătura târzie și contactul târziu cu lumea alta decât cea în care te-ai născut.

D. Mihalache se înșeală deci, și face eforturi rău dirijate. Le face însă, pentru că nu-și dă seama ce reprezintă el în politica rumânească și ce așteptam noi dela el. Noi l-am înconjurat nu numai de dragostea, dar și de nădejdile noastre, și i-am stat toți în ajutor, adesea mai mult decât ar fi meritat-o poate, numai și numai pentru că am crezut să găsim în el nu un reprezentant al gândirii și căldurii reflectate, ci un exponent al instinctului țărănesc. Și cu cât efortul nostru de a ne lepăda de tot ce am adăugat pe noi era mai mare, cu cât mai tare doream a ne simplifica gândirea și a o repune în contact direct cu realitățile redevenind țărani; cu atât prețuirea noastră pentru acest norocos fiu al pământului — norocos pentru că îl socoteam autentic — era mai adâncă.

D-l Mihalache însă nu se mai vrea țăran. D-l Mihalache se vrea om umblat și cu carte — ca să ne învețe și pe noi; neștiind bietul de el că noi dacă ne dorim ceva nu e să mai învățăm, ci să uităm ca să devenim așa cum îl credeam pe el: simplu, sănătos și trăind deadreptul realitățile.

De acest domn Mihalache mărturisim că nu avem nevoie. Căci nu uităm că cele două mari erori politice pe cari le-a făcut în ultima vreme, au fost ambele comise fiecare după o întoarcere din străinătate.

21 Ianuarie 1933.