Cine urmărește dictatura?

Un prieten m-a căutat telefonic ca să-mi spună… că mă înșel. Că, anume, formula politică emisă de d. Maniu la clubul din strada Corăbiei și analizată de mine eri aci — după care ar exista un drept al partidelor de a censura actele regale — nu ar fi a d-lui Iuliu Maniu, ci a fratelui d-sale, Cassiu. Nu știu nici acum dacă prietenul meu voia să glumească, sau vorbea serios. Formula e în ea însăș de așa natură, încât ar putea fi și a profesorului universitar Cassiu Maniu. În speță însă ea e a șefului partidului național-țărănesc.

Dacă totuș faptul apare unora ca neverosimil, aceasta se datorește împrejurării că multă vreme lumea românească s-a înșelat asupra calităților de cugetător politic ale d-lui Maniu. De fapt, fostul președinte al consiliului nu e un cugetător. Are, desigur, anumite calități de ordonare a ideilor și incontestabilă metodă în discuție. Dar idei politice crescute din realitățile imediate sau esențiale, și amplificarea acestor idei până la doctrină și sistem, iată bunuri intelectuale cari sunt cu totul străine d-lui Maniu. D. Maniu nu are idei, ideologie, doctrină, sau mai știu eu ce; ci pur și simplu justificări raționate ale atitudinilor sale, justificări cari merg uneori până la formulă, și dau, ca atare, impresia unei cugetări politice.

Din nefericire însă, formulele acestea nu au rădăcini, nu rezumă realități; ci sunt, după împrejurări, doar paveze după cari se ascund necesitățile de moment. Cazul amintit mai sus — dreptul unui partid de a censura actele regale — este o dovadă categorică a afirmațiilor noastre. Teoria aceasta nu a scos-o d. Maniu așa din capul d-sale. Și, în principiu, nici nu este chiar așa de absurdă. Sistemul e doară realizat în Europa; odată în Rusia, unde partidul comunist împlinește rolul de arbitru suprem, pe deasupra tuturor elementelor constitutive ale republicei sovietice; a doua oară în Italia, unde întreaga viață politică și de stat e controlată de fascism. De ce nu s-ar realiza oare și în România, și anume, în beneficiul d-lui Maniu?

De ce? Pentru că nu se poate. D. Maniu iarăș confundă situațiile. A controla viața politică a țării printr-un partid, nu însemnează a asigura partidelor în genere anumite funcțiuni de arbitraj, — ci a institui dictatura unui partid. Căci numai așa e posibil controlul de care vorbim. D. Maniu își dă, instinctiv seama de acest fapt, atunci când d-sa cere dreptul acesta de control numai pentru partidul d-sale (Cf.) Discursul de la club: „Partidul nostru a fost întotdeauna gelos… de dreptul său de a fi consultat în privința persoanelor”… etc. Dar acelaș domn Maniu nu își dă seama că dictatura de partid nu se poate institui decât printr-un partid de masse.

Și totuș e foarte simplu, — și natural să fie așa. Nu poate exercita un asemenea rol de arbitru decât un deținător direct al „voinței naționale”. Această voință națională nu-și găsește însă o exprimare colectivă directă decât într-un regim politic de masse. Regimul care organizează în chip organic, unitar și activ massele, poate pretinde, în adevăr, că are contact direct cu voința națională prin colectivitate, și ca atare poate cere pentru această colectivitate controlul asupra vieții publice.

O asemenea organizare activă a masselor, în scopul de a obține o exprimare directă și colectivă a voinței naționale este însă și imposibilă și superfluă într-un regim monarhic; — pentru simplul motiv că în acest regim voința națională își găsește expresia ei firească și completă în Rege.

Iată deci cum stau lucrurile, și iată ce nu înțelege d. Maniu. D. Maniu a trecut prin Italia și — întors în țară — a încercat să facă fascism. Căci asta reprezintă în fond pretenția d-sale de a rezerva partidului național-țărănesc dreptul de control al vieții publice: fascism. Surprinzător, nu? Și totuș e așa.

Foarte bine. Numai că d. Maniu uită sau nu știe — anumite lucruri:

1. Că fascismul este un regim hibrid și neviabil, pentru că păstrează monarhia, atunci când institue un instrument — partidul de masse; fasciile — care se substituește funcțiunilor coroanei.

2. Că partidul național-țărănesc nu e, în structura lui, un partid de masse. El ar fi putut fi, și, în anumite împrejurări, ar fi trebuit să devină. În ce mă privește, eu am recomandat-o stăruitor în 1928-29, când lipsa Regelui vârstnic și regimul regenței cerea hotărât un reprezentant direct și efectiv al voinței naționale. Atunci, d. Maniu nu a făcut-o, pentru că-și temea situația: adevăratele partide de masse își cam schimbă șefii. Astăzi, când d-sa își caută alianțe împotriva monarhiei, ridică steagul dictaturii partidului. Așa o fi. Numai că nu se poate. Pentru că mai întâi ar trebui să organizeze partidul de masse; iar pentru asta ar trebui să organizeze partidul de masse; iar pentru asta ar trebui să deschidă pe față lupta împotriva monarhiei. Dacă are curajul, — să o facă. Dacă însă nu, — să isprăvească odată cu formulele astea perfide și confuze. Pentru că e aberativ și ridicol.

9 Mai 1931