Criza partidelor politiceIII. ÎNTRE „ECHIPELE DE LUCRU” ȘI GUVERNUL PERSONAL

Față de pretenția partidelor politice românești că permanentizarea regimului lor constitue singura formulă normală a vieții publice și că orice încercare de a se recurge la un guvern personal echivalează cu o lovitură de stat, am arătat aci:

1. Că suspendarea existenței partidelor politice poate să fie, la un moment dat, un fenomen cu totul normal din — punctul de vedere al procesului istoric — decurgând din însăș natura dialectică a partidului politic.

2. Că existența partidelor politice ca instrumente de guvernământ e condiționată: a) de diferențierea programatică a acestor organizații, b) de putința indicării ordinei de succesiune la guvern prin acțiunea autonomă și spontană a unei masse electorale neutrale.

3. Că, în țara noastră, aceste două condițiuni esențiale nu sunt împlinite.

Și am făgăduit să revenim cu amănunte lămuritoare. Să o facem deci.

Este clar că, de îndată ce partidele politice nu oferă nici programe politice diferențiate, nici aderența clară a majorității massei electorale, și de îndată ce această majoritate este constituită prin anexarea zestrei guvernamentale, — în țara românească dăinuiește de fapt o situație ale cărei caracteristice sunt:

1. Ficțiunea regimului parlamentar,

2. Inexistența unor criterii obiective pentru stabilirea ordinei de succesiune a partidelor la guverne. Cu alte cuvinte:

Pentru ca cineva să guverneze, are, desigur, nevoie de majorități parlamentare. Dar aceste majorități parlamentare și le creiază ori ce partid politic de îndată ce e la guvern. De unde urmează că, nu guvernul depinde de majorități, ci majoritățile de guvern. Sistemul acesta, așa de înrădăcinat în viața noastră publică, încât a fost adoptat chiar și de d. Maniu, deși nu avea în acel moment (1928) nici un interes să o facă, echivalează însă cu recunoașterea implicită a inexistenței efective a partidelor politice. Nu insistăm însă. Ci revenim la fapte.

Cine stabilește formal, la noi, ordinea de succesiune la guvern? Regele. Care după cum se știe „numește și revoacă pe miniștrii săi”. Dar stabilind ordinea de succesiune, deci acordând unui partid politic mandatul de a forma guvernul, Regele îi acordă tot deodată, prin zestrea guvernamentală și majoritățile parlamentare.

Așa fiind, tot jocul politic se reduce, în materie de succesiune la guvern, la hotărîrea Regelui.

Ce elemente obiective se oferă însă reflexiunii regale, în momentul în care Suveranul trebue să ia o hotărîre?

Aderențe electorale? Nu. De îndată ce procentul în această materie îl dă zestrea guvernamentală.

Atunci, ce? Partidele politice, de sigur. Dar partidele politice, ca partide, cu programe, sisteme și metode diferențiate? Nu.

Atunci? Să nu ne înșelăm singuri. Sau să nu ne lăsăm furați de prejudecățile obicinuite ale vieții publice. Singurul lucru real pe care ni-l oferă partidele politice este o echipă de lucru. Fiecare șef de partid posedă o asemenea echipă din care poate constitui ori când un guvern. Atâta tot. Nu trebue să se supere nimeni, dar „șef de partid” însemnează, la noi, exact atâta cât însemnează un „vătaf” în portul Brăilei. Ai un vapor de încărcat, te adresezi unuia din „vătafii” portului; care, cu echipa lui, îți încarcă vaporul. Ai o țară de guvernat, te adresezi unui șef de partid; care din echipa lui îți constitue un guvern cu care gospodărești apoi țara.

Criteriile de selecțiune? Ele nu pot fi decât absolut personale și subiective. Pentru motivele pe cari le-am arătat. Dar atunci pe ce se bazează oare pretenția partidelor ca numai lor să se adreseze Regele când are de format un guvern? Precum se vede, — pe nimic.

Singurul argument al partidelor ar fi că ele prezintă echipe de lucru mai omogene și mai ajustate. Ar fi, analog, cazul unei echipe de football, de pildă, care s-a antrenat mai multă vreme și a isbutit să stabileaseă o anumită coheziune între membrii ei. Argumentul nu ar fi, principial, lipsit de valoare. Numai că, în practică, noi constatăm că d. Iunian nu e de loc „ajustat” cu d. Vaida sau cu d. Maniu; și că în schimb d. Madgearu ar fi grozav de ajustat cu d. Duca. Așa că și acest argument cade.

Neexistând însă criterii obiective de selecțiune, iar Regele fiind silit să acorde mandatul de guvernare — și cu el odată și zestrea guvernamentală — după aprecieri personale subiective, urmează că chiar adresându-se unui partid, Regele tot un guvern personal constitue. Așa că nici măcar această funcțiune nu îndeplinesc la noi partidele politice: de a acoperi coroana. Faptul este atât de adevărat, încât, la noi, de câte ori un partid crede că a stat prea mult în opoziție începe să atace Coroana care nu se hotărăște să trimită la plimbare guvernul în funcțiune.

Dar dacă așa stau lucrurile, de ce să nu fim odată sinceri cu noi înșine? De ce să susținem că Regele nu are dreptul să facă guverne (oricum personale) decât prin intermediul șefilor de partide; și să nu recunoaștem că El se poate adresa în acest scop și altor persoane, cari reprezintă ceva prin valoarea lor personală — cum ar fi d-nii Prezan, Iorga, Titulescu de pildă — și nu numai decât prin activitatea lor de vătafi ai vieții publice!

Partidele politice vor avea dreptul să ridice pretențiile pe cari le formulează astăzi, atunci când vor fi cu adevărat partide politice — programatic diferențiate — și când va exista o opinie publică autonomă și spontană.

Până atunci, guverne de partid sau guverne de personalități, reprezintă formule politice de o egală îndreptățire; și liber este Regele — și anume sub exact aceleași responsabilități — să se hotărască pentru o formulă sau alta, după cum Îl îndeamnă libera Lui judecată și simțul pulsului vieții, care hălăduiește în El.

3 August 1930.