Demisia D-lui ManiuIII. D. PREȘEDINTE SE RAZBUNĂ

Mari manifestații de solidarizare i se organizează pretutindeni d-lui Maniu. De sigur. Numai că manifestațiile acestea trebuesc și ele luate „cum grano salis”. Declarații de dragoste și credință politică? Vai, am primit noi înși-ne atâtea! Îmi aduc, de pildă, aminte că în toamna lui 1928, în ziua aceea de Sâmbătă când național-țărăniștii preluau puterea, d. Maniu strângându-mi mâna emoționat îmi spunea: noi nu uităm că 50% din această victorie o datorăm „Cuvântului”. Se putea o mai categorică manifestare de simpatie și un mai precis legământ de solidaritate? Și totuș nu mai departe decât la sfârșitul lui Ianuarie 1929, d. Maniu trata cu inamici de-ai noștri, suprimarea ziarului „Cuvântul”. Noi suntem însă cu manifestațiile d-lui Maniu. Ultima dată când am stat de vorbă, la 2 Ianuarie 1930, când — după o conversație de aproape două ore în care președintele de pe atunci, slăbit, enervat și hărțuit, a sfârșit prin a-și desvălui cele mai intime intenții (ȘI CE INTENȚII) — m-am sculat să plec, d. Maniu m-a condus prietenește până dincolo de ușă și m-a asigurat de statornicia sentimentelor sale subliniând necesitatea absolută a colaborării noastre. Asta la ora 1.20. Ceeace nu-l împiedica însă ca la ora 1.25 să cheme telefonic siguranța generală, cerându-i să mă pună în urmărire (Am în această privință, declarații față de martori!). De ce ne-am emoționa deci de manifestațiile cari se fac azi pentru d. Maniu și am crede mai mult în declarațiile partizanilor decât în cele ale șefului? Cu atât mai mult, cu cât situația de fapt pledează contra.

Contra d-lui Maniu. Căci se poate spune orice în această chestiune; nu se poate spune însă că din toamnă, când raporturile între partid și șef erau cum le știm, și până astăzi, când se produc manifestațiile de solidaritate, situația se va fi schimbat în favoarea d-lui Maniu. Nu. Îndelungata ședere în străinătate va fi fost pentru fostul președinte un prilej de reflexiune. Nu însă și unul de împăcare. D. Maniu a fost adânc lovit de atitudinea partidului și a parlamentului în împrejurarea constituirii cabinetului Mironescu; și nu a putut să o uite. Vremea nu a lucrat în sensul înțelepciunii și al împăcării. D. Maniu s-a întors înrăit și cu gânduri de răzbunare. Mare slăbiciune pentru un șef politic, de sigur; dar FAPT. Căci atunci când a fost în măsură să o facă, ȘEFUL PARTIDULUI A PROVOCAT DISOLVAREA PARLAMENTULUI.

Asupra acestei întâmplări nu există îndoieli. Să amintim împrejurările. Însărcinat cu formarea unui cabinet de uniune națională, d. Titulescu și-ar fi putut împlini misiunea, dacă ar fi înțeles că un asemenea cabinet nu se poate constitui decât cu camerele național-țărăniste. Ministrul nostru la Londra a crezut altfel, împotriva tuturor indicațiilor cari i s-au dat în chip expres; și a eșuat. Vineri seara însă — Vinerea care a precedat constituirca guvernului Iorga — se ajunsese, precum se știe, la soluția unui cabinet Titulescu fără dizolvarea parlamentului. Această combinație nu a reușit nici ea însă. De ce? Pentru că d. Maniu a declarat că nu poate pune Camerele, recte majoritățile parlamentare, la dispoziția viitorului guvern, decât dacă i se admite controlul asupra eventualei compuneri a ministerului. Cred că nu fac indiscrețiuni amintind aceste împrejurări. Faptele au fost de altfel relatate de chiar ziarele amice d-lui Maniu de unde le și iau.

Este dela sine înțeles că o asemenea pretenție, a cărei împlinire ar fi conferit d-lui Maniu o situație de supra arbitru în viața noastră publică, nu putea fi acceptată. A trebuit deci să se renunțe la parlamentul național-țărănist. Nu e însă clar că, în asemenea împrejurări, vina dizolvării revine în întregime d-lui Maniu? Ba da. Ce hotăra însă pe acesta la un asemenea act? Situația politică? Nu. Ci numai resentimentele sale personale împotriva parlamentului, care nu consimțise în toamnă să se solidarizeze cu el, și acceptase un guvern Mironescu.

Iată deci cari erau raporturile dintre șef și partid în Aprilie 1931. D. Maniu era supărat, exercita răsbunări și încerca să-și măsoare oarecum forțele. În acelaș cadru se plasează de altfel și ultima campanie a „Patriei”; campanie cu totul dezordonată, care nu putea găsi aprobarea partidului; ce importanță avea însă asta? D. Maniu voia să vadă: va avea curaj partidul să protesteze? Ei bine, experiența nu a fost favorabilă șefului; partidul a protestat; și nu au protestat numai țărăniștii (ceea ce ar fi fost normal) sau „chemăriștii” (ceea ce iarăș ar fi fost normal), ci au protestat chiar vechii ardeleni, de un netăgăduit dinasticism, în cap cu d. Aurel Vlad.

Faptul acesta era hotărâtor pentru d. Maniu. D-sa se răsbunase pe parlament pedepsindu-l; dar partidul nu fusese impresionat de acest gest de forță. El judeca singur, și pretindea să dea indicațiuni chiar șefului. Situația delicată și dificilă la care d. Maniu probabil nu se așteptase. Trebuia să reacționeze. Repede. Și a făcut-o.

Cum? Vom explica.

1 Iulie 1931