Demisia D-lui ManiuIV. DIVERSIUNEA

Este foarte probabil că toate intervențiile cari se fac actualmente pe lângă d-l Maniu în scopul de a se obține o revenire asupra demisiei sale, nu vor avea succes. Actul fostului președinte de consiliu a fost calculat în vederea atingerii unor obiective precise, — și aceste obiective nu au fost încă nici măcar în parte atinse. Rezistența va continua deci.

Nimic mai firesc. Toată acțiunea politică a d-lui Maniu a fost constant dominată de patima de a stăpâni. Și nu de a stăpâni pentru a crea, căci felul în care și-a înțeles rosturile la guvern îl dovediră a fi incapabil de creație positivă și rodnică; ci de a stăpâni pentru a stăpâni; — pur și simplu.

Sub acest raport, anii cari au urmat morții lui Ion Brătianu au fost pentru d-sa o epocă de aur: țara condusă de o regență, în care elementul dinastic se afla pus vecinic în minoritate; opinia publică nădăjduind într-o prefacere fundamentală ce se făcea din ce în ce mai puternic necesară; el însuș șef al unui mare partid care polariza toate simpatiile și nădejelile. Moartea regentului Buzdugan și înlocuirea lui prin d-l Sărățeanu marcau astfel un apogeu: avea la dispoziție reprezentanța Coroanei și un mare partid; adică tot ce-i trebuia pentru a stăpâni.

Situația se caracteriza însă ca o stare de echilibru instabil, și ea nu putea dura. Lipsa unor calități positiv-creatoare, și metoda — falsă — de a paraliza pentru a stăpâni, nu puteau duce decât la descurajare și la pierderea încrederii, stare de spirit cu deosebire propice înfloririi idealurilor. Actul restaurației lua, în asemenea condițiuni, dimensiunile sugestive ale unui mit.

Unei asemenea forțe d-l Maniu nu putea să reziste pe față. Singura cale ce-i sta deschisă era să saboteze restaurația prefăcându-se a-i fie prieten. Ceea ce a și încercat. Avea însă — din nefericire pentru el — adversari prea ascuțiți; intențiunile i-au fost pătrunse, iar planul repede dejucat. Ziua de 6 Iunie însemnează cea mai grea lovitură pe care o putea primi setea de putere a d-lui Maniu. A mărturisit-o singur, când în consiliul de miniștri din seara de Sâmbătă 7 Iunie, declara: „eu, în cariera mea politică, nu am fost învățat decât cu victorii; asta e prima mea înfrângere; mă retrag".

Ori care alt om politic ar fi admis noua situație ca o realitate de fapt; și i s-ar fi încadrat în dorința de a sluji viața publică a țării; a făcut-o doară însuș Vintilă Brătianu; nu însă d-l Maniu; o incapacitate, organică aș zice, de a se da sufletește unei ordini superioare de lucruri, îl împiedeca dela un asemenea act. D-l Maniu se gândea că dacă nu mai poate dispune de o influență personală asupra actelor și intențiunilor Coroanei, are totuș la dispoziție un puternic partid, — și a stăruit în intențiile de stăpânire. Ce a urmat, se știe: guvern național-țărănist sub președinția d-lui Mironescu. Un mai adânc și mai total dezastru pentru un pătimaș al stăpânirii este greu de imaginat: la începutul lui Iunie pierde stăpânirea asupra Coroanei; la începutul lui Octombrie stăpânirea asupra partidului. Impresionantă dramă, chiar dacă numai personală, nu?

D-l Maniu nu e însă omul care să renunțe. D-sa e astăzi încredințat că nu a făcut nimic rău și că nu a comis nici o eroare. Situația politică cu totul dificilă în care se află? Dușmănia, răutatea și neînțelegerea oamenilor, — asta sunt pricinile înfrângerii lui. Cum ar renunța deci? Și atunci demisia. Nu însă demisia pentru a pleca, ci demisia, pentru a… veni. Demisia ca mijloc de presiune. Mai exact, — demisia ca diversiune.

D-l Maniu vrea să deplaseze situațiile. El încearcă să facă a se uita faptul că se află de multă vreme în conflict declarat cu partidul; care nu mai crede în el, nu-l mai iubește și nu-l mai acceptă ca șef necontrolat. Și deschide alte procese.

A, nu! E prea simplu. Și e prea ușor. Chiar așa de începători în ale politicei nu suntem doară în țara rumânească. Nu e vorba de niciun proces de interes public; ci numai de unul personal: procesul d-lui Maniu cu partidul său propriu. S-a desbătut procesul acesta? A căzut în el sentința definitivă? S-au rezorbit toate motivele de grave neînțelegeri între șef și partid? S-a restabilit încrederea și solidaritatea? Nu. Atunci pe cine înșelăm noi prin această deplasare a chestiunii? Manifestații de solidaritate — sunt. Dar ele nu pot fi decât forțate, nesincere și numai aparente. Crede d-l Maniu că poate forța partidul la solidaritate cu d-sa angajându-se într-o luptă nouă? Să o spună. Și mai ales să spună ce luptă vrea să deschidă. Ca să o știe toată lumea. Ca să o știe și partidul.

Partidul, și Ardealul.

Căci câmpul tactic al d-lui Maniu are mai multe linii de tranșee. Dar despre asta, — mai târziu, când chestiunea se va pune efectiv.

2 Iulie 1931