Ei, și?

Ziarele de ieri după amiazi vorbesc toate, pe un ton cu deosebire alarmat de „neîncrederea dela Paris”. D. Rist a depus acolo, guvernului francez, un raport foarte defavorabil situației dela noi, în care cele mai grave pasagii se referă la conversiune. D. Puaux a prezentat guvernului rumân o copie după acest raport, adăugând surpriza d-sale, respectiv a guvernului francez, că o asemenea lege a fost votată. Și „pour la bonne bouche”, d-l Auboin și-ar fi dat demisia din postul de control pe care îl ocupă la Banca Națională a României.

Așa spun ziarele. Noi nu știm dacă e așa. Ceea ce însă știm, e că încheierile pe cari le trag ziarele „de opoziție” sunt cu totul deplasate. Căci ați aflat dvs. cari sunt aceste încheieri? Nici mai mult nici mai puțin decât că în fața acestei atitudini a Parisului, guvernul trebue să plece. Convingere așa de fermă în opoziție încât dela clubul liberal se și anunța demisia guvernului.

Ne vor ierta preopinenții noștri, dar noi, ca prea cunoscuți „sofiști”, „iresponsabili”, „originali” și „paradoxali”, ne vom îngădui să nu împărtășim această alarmantă solicitudine pentru soarta țării; și anune, mai precis adică, să nu-i împărtășim motivele. E neîncredere la Paris! Ei, și? Pentru asta trebue să plece un guvern în țara rumânească? Adică cum? Ceea ce alaltăieri era „neîncredere în Stambul”, ieri „neîncredere la Berlin” să fi devenit astăzi pur și simplu „neîncredere la Paris”? Nimic, adică, să nu se fi schimbat între hotarele noastre? Unirea tuturor rumânilor să nu fi adus decât deplasarea stăpânirii noastre dela Berlin la Paris, așa după cum unirea principatelor adusese mutarea ei dela Constantinopole la Berlin? Prin urmare tot sub regimul capitulațiilor trăim?

Va să zică, în împrejurări extrem de grele, e adevărat, guvernul actual a făcut, între altele:

un buget care, chiar în forma lui de buget de mizerie, nu putea fi acoperit — fără ca să fi luat măsuri față de această eventualitate;

o lege pentru conversiunea datoriilor agricole în care problema finanțării nu era atacată — fără ca să se fi preocupat de chestiunea generală a creditului, chestiune care singură făcea valabilă conversiunea;

o gospodărie care a dus la neplata salariilor — fără ca astăzi să aibă o soluție la problemă, sau cel puțin hotărîrea de a găsi una, după gravitatea și urgența chestiunii.

A făcut deci greșeli; sau cel puțin nu a putut evita dificultăți serioase. Pentru toate acestea, opoziția nu cere totuș plecarea guvernului; ci o cere… pentru că la Paris se manifestă neîncredere. Unde este explicația acestei stări de lucruri paradoxale? Unde? Iată:

Pe deoparte, în incapacitatea însăș a opoziției: nu putea protesta împotriva sistemului după care a fost făcut bugetul — pentru că și guvernele anterioare tot după acest sistem a lucrat; nu puteau protesta împotriva conversiunii, — pentru că au discutat-o, au admis-o și au votat-o; și nu pot protesta împotriva neplății salariilor — pentru că nici ei, oamenii opoziției de azi, nu ar putea face față acestor necesități, dacă ar fi chemați la putere.

Pe de altă parte, explicația stă într-un fapt de natură sufletească: în psihologia de slugă a oamenilor noștri politici în genere, cari, după patrusprezece ani dela unire nu realizează încă ceeace reprezintă statul nostru; după șase-sute de ani de cultură autentică și autohtonă nu realizează încă ce reprezintă țara și rasa noastră; și cari, incapabili a se ridica până la solidaritatea de ethos, reeditează în procesul de cucerire a puterii, vechile lupte pentru domnie purtate aci cu ajutorul Sultanului, dincolo cu ajutorul Papei.

Să plece guvernul? De ce nu? Guvernul de sigur că va pleca, așa cum pleacă toate guvernele cari doară nu sunt decât trecătoare. Nu va pleca însă nici mâne, nici poimâne, nici… ieri. Ci atunci când i se va împlini sorocul. Atunci când va fi socotit pasibil de plecare după meritele și vina lui; după vină, care e mai mică decât o crede opoziția, — după merite, cari hotărît sunt mai mari decât i le acordă opoziția.

Eu îmi dau cel dintâiu seama că guvernul va pleca; pentru că știu și de ce va pleca. Va pleca pentru că imprejurările nu i-au îngăduit, sau pentru că i-a lipsit curajul marilor hotărîri, — ca să devină marele guvern al revoluției rumânești, singura atitudine rodnică și mântuitoare în situația de azi.

Dar să nu-și facă nimeni iluzii. Atunci când va pleca, va fi stat mai mult și va fi avut o activitate mai curată și mai plină de viață rumânească decât guvernele cari îi vor urma. Căci dacă guvernul Iorga-Argetoianu îi va fi lipsit putința de a face politica restaurării statului țărănesc, — noi ne-am exprimat de mult teama că un guvern Iorga s-ar putea să fie prematur — apoi sigur e că guvernelor cari îi vor succeda le va lipsi nu numai putința, dar și înțelegerea. Și vom intra astfel — ori care ar fi regimul ce se va adopta: „constituțional”, parlamentar, cu guverne de partid, cu coaliții naționale sau numai de partide, cu noui echipe de technicieni, cu guverne „electorale” sau cum veți voi, — vom intra astfel, pentru o bucată de vreme, într-o perioadă de ministere de „trei zile și una până la prânz”, în care răspunderea nu va mai putea fi, chiar pentru cei mai de rea credință, decât a celor ce vor cădea.

Iată de ce și cum va pleca guvernul, și vor pleca guvernele. A spune însă, a nădăjdui și a cere ca un guvern să plece pentru că există „neîncredere” peste graniță, însemnează a nu-ți da seama de situație; și, pe deasupra, a da gratuit dovada unei lipse de demnitate care descalifică.

29 Mai 1932.