„Hai tată, să-ți arăt moșia !”

— sau: cum se face doctrina țărănismulul —

Cineva, care de sigur a urmat pe vremuri cursurile mele la universitate, și care își trădează formațiunea nu numai prin felul de a pune problema — care, aci, în țara rumânească îmi e specific mie — dar până și prin materialul pe care îl aduce și care se găsește, în chiar această formă, în cursurile mele stenografiate, (mai sistematic și mai în bloc, cuprinse în „Filosofia protestantismului”), încearcă în „Dreptatea” de eri să mă învețe ce e aia țărănism, și mai ales cum decurge țărănismul, prin filiație naturală din… iluminismul veacului al XVIII francez.

Noi, dascălii, cari am învățat pe alții, riscăm întotdeauna să ne-o ia înainte învățăceii noștri. E firesc. Și pentru cei cu un sâmbure de înțelepciune, chiar mișcător. Îmi pare rău însă că noul colaborator al „Dreptății” nu e în situația asta. Ce vrea el să mă învețe pe mine astăzi nu e prea a cătării. E în orice caz o poziție pe care eu, în cercetările mele, am depășit-o ca insuficientă. Și dacă ar fi fost natural ca obiecțiuni de natura celor pe care mi le aduce să pornească dela oamenii generației anterioare mie, apoi e cu totul surprinzător, și nu augurează nimic bun pentru desfășurarea lui spirituală, ca un elev al meu, să reprezinte, față de punctul meu de vedere, o poziție retrogradă.

„Dreptatea” e o foaie de partid. Este foaia partidului național-țărănesc. A singurului partid, deci, care mai păstrează, astăzi, în țara rumânească, veleități doctrinare. Așa fiind, ar trebui să fie ceva mai atentă cu „editorialul”. Căci nu se poate lăsa doctrina pe mâna oricui. Băiatul ăsta care scrie acolo e, de sigur, isteț — chiar când e prost crescut; dar până la a fi în măsură să facă teoria țărănismului, mai va! Băiatul ăsta va fi fost pe la mine la cursuri, a auzit ceva, a asimilat ceva; dar de înțeles tot, nu a înțeles; și mai ales nu a înțeles metoda.

Toată sforțarea mea de a înțelege și interpreta evenimentele politice se sprijină pe o metodă precisă. Ea are ca punct de plecare eliminarea conceptului de cauzalitate mecanică din explicarea întâmplărilor, și înlocuirea lui prin cel al corelației organice. Metoda aceasta nu e, Doamne ferește, o invenție a mea. Ea este aplicată cu un succes din ce în ce mai impresionant, și în mecanică, și în fizică, și în biologie. E adevărat că în comentarea vieții politice rumânești eu sunt singurul care o utilizez constant (sau mai precis: eu și prietenul meu Onicescu). De aci și impresia de nou, de surprinzător, de paradoxal, de sofism pe care o dau celor nepreveniți sau interesați expunerile mele. Dar tot de aci și faptul că încercările mele de a înțelege desfășurarea evenimentelor nu au dat rezultate prea alături de realități, — ci, din potrivă.

Metoda aceasta procede prin identificare de structuri, și apelează, ca atare, în primul rând la intuiție, la putința de a vedea. Asta nu e chiar așa de ușor. Asta cere o anumită maturitate în observație, o anumită experiență, și mai ales renunțarea la orice personalism și la orice pretenție — așa de inerentă iluminismului — de a crea realitatea prin jocul logic al rațiunii. Odată în stăpânirea acestei metode însă, vezi tot. Nu mai ai nevoie de raționamente. Raționamentul e bun pentru a transmite o convingere deja făcută, nu pentru a-ți face convingeri. Ei bine, această metodă, a corelațiilor și a structurilor, tânărul meu preopinent și teoretician al „Dreptății”, nu o posedă. Căci dacă ar poseda-o, și-ar da imediat seama că a afirma că Montesquieu stă la originile țărănismului, e tot așa de absurd ca, de pildă, a descoperi o… coadă de câne la om. Montesquieu și țărănismul făcând în acelaș fel parte din structuri deosebite precum cânele și omul. Iată de ce tot ceea ce spune împotriva „teoriilor” mele „Dreptatea” în ultima vreme, — nu poate fi luat în serios.

Dacă țărănismul rumân vrea, în adevăr, să ajungă la formularea unei doctrine, — să, nu proceadă de la teorii, și nici din cărți. Să proceadă dela realitate. Să se întoarcă la momentul în care s-a născut țărănismul ca mișcare consistentă și militantă: la 1918. Să încerce a-și da seama de condițiunile în cari s-a ridicat această mișcare, și, mai ales, de formele pe cari le-a luat organizarea ei. Forme cari nu au avut nimic intenționat, nimic voit, — economiștii și intelectualii nu apăruseră încă — pentru că erau născute în chip firesc. Teamă mi-e însă că, dacă ar utiliza această metodă — singura îndreptățită de altfel — teoreticianii „Dreptății” vor trebui să ajungă la aceeaș înțelegere a evenimentelor la care am ajuns noi aci la „Cuvântul”.

P. S. Toate astea ca o lămurire de încheiere. Nu cred că „Dreptatea” ține la o polemică doctrinară cu noi. Dacă crede totuș că aceasta ar putea folosi cauzei, eu nu mă dau îndărăt dela o asemenea treabă. Numai că, în acest caz, am dori un alt… preopinent. Băiatul care a scris eri, e bun. Dar mai trebue lăsat să se coacă. Să mai învețe ceva carte, că cu atâta câtă știe e cam costeliv. Și să nu mai facă afirmații lipsite de o elementară informație — ca cele de ieri —; căci asta dezonorează o foaie; mai ales foaia unui partid cu doctrină.

7 Aprilie 1932.