Sub interdicție

În lipsă de altă replică mai ad rem, „L-Indépendance Roumaine” răspunde la întâmpinarea noastră de Joi cu un argument ad personam: d. Nae Ionescu nu are voie să scrie tot ceeace scrie în „Cuvântul”, pentru că scrisul d-sale angajează foruri mai înalte de cât persoana sau gazeta d-sale.

Nu e pentru prima oară când se pronunță împotriva noastră această interdicție. Nu. De doi ani, toți cei pe cari scrisul nostru îi stingherește, nu pregetă în a ne-o repeta. Sfioși cu cele cari se leagă de persoana noastră, noi am tăcut, — lăsând fără răspuns această cea mai lașă lovitură care se poate îndrepta în potriva unui adversar. Dar asta nu însemnează că vom consimți a tăcea la nesfârșit. Stăm la o răscruce a istoriei noastre naționale. Interese de cele mai multe ori strâmt egoiste obligă pe cei mai mulți din jurul nostru a orbecăi, refuzându-se adevărului. Desfăcuți de persoana noastră, așa cum o lungă și aspră terapeutică spirituală ne-a îngăduit-o, credem că stăpânim acest adevăr și că avem datoria să-l mărturisim; pentru toți, în fața tuturor. Scriem deci. Avem însă astăzi nevoie să ne apărăm dreptul nostru la scris, pe care ni-l contestă așa de stăruitor adversarii? O vom face. Chiar cu riscul de a trece limitele unei discrețiuni care ne e firească. Și o vom face pentru că scrisul nostru aci nu e o chestiune personală, ci împlinirea unui imperativ căruia nu ne putem sustrage. Avem deci: dreptul și datoria să scriem.

Dreptul. Ni se spune: dvs. ați luptat pentru Restaurație; și, o recunoaștem, aveți în această luptă anumite merite; căci dacă Restaurația s-a înfăptuit, ea s-a înfăptuit și prin colaborarea dvs. Prin aceasta însă chiar, dvs. sunteți solidari cu Restaurația; și după cum pe vremuri ați fost purtătorii de cuvânt ai acestei cauze, lumea vă consideră astăzi ca purtători de cuvânt ai nouei ordine, stabilite prin Restaurație. Nu puteți vorbi, deci, fără a angaja prin spusele dvs. noua ordine — pentru care ați luptat.

Răspundem: e fals. Nu poate fi solidarizată în nici un fel noua ordine, a Restaurației, cu noi. Nu noi am făcut Restaurația — ci ea singură s-a făcut. Meritul nostru? Nici unul. Căci noi nu am acționat pentru înfăptuirea ei, ci numai am spus că ea se va înfăptui. Am spus-o, pentru că o vedeam fiind în ordinea firească a lucrurilor; în acelaș fel, de pildă, în care am spune că mâine e Duminecă. Și cum oare, dacă mâine va fi în adevăr Duminecă, să avem noi un merit la faptul că e Duminecă?

Dacă noi am fi avut vreo parte la înfăptuirea Restaurației, am fi făcut politică. Și, oameni politici fiind, am fi avut pretenția — justificată — ca, după isbânda noastră, să luăm parte la guvernarea țării. Ne-a văzut cineva să o fi făcut? Nu. Dimpotrivă: toată lumea știe că eu și tovarășii mei de aci ne-am refuzat oricărei situații de asemenea natură. Și, slavă Domnului, nu prilejul ne-a lipsit!

Noi am fost, în tot procesul Restaurației, numai gazetari: adică oameni cari orientează opinia publică asupra celor ce e firesc să se întâmple. Evenimentele au arătat că nu ne-am înșelat, — că știm, deci, să vedem. Și cum, adică, pentru că ne-am dovedit a ne îndeplini cu succes funcțiunea, tocmai de aceea să ni se interzică astăzi a mai vorbi? Dar dacă vom tăcea noi, cine vreți să vorbească? Faliții prevederii politice, orbii cari nu vedeau evenimentele ce îi plesneau peste ochi? Sau poate oamenii politici, negatori ai ordinei firești? Iată, deci, acesta ne e dreptul.

Și acum, datoria. Scriem. Nu putem să nu scriem. Scriem ceea ce vedem, ceea ce înțelegem că se întâmplă. Că trebue să se întâmple. Nu scriem pentru noi. Nici pentru folosul nostru. Nu știm ce e aia. Atâtea răsunătoare succese câte a avut lupta noastră în mărturisirea adevărului, nu ne-a făcut nici mai bogați, nici mai pretențioși, — nici nu ne-a ridicat în situații altele decât le aveam înainte. Suntem aceiași: simpli, săraci și neînfrânți.

Scriem. Nu pentru noi. Nu din ale noastre. Căci nu am inventat nimic, și nu voim să câștigăm pe nimeni pentru invenția noastră, — în atârnarea noastră. Scriem mărturisind o credință și un adevăr. Și suntem siguri de isbânda acestora. Sofisme și fantezii — scrisul nostru? Asta se va vedea. Nu era nu mai departe de acum trei ani tot o fantezie și Restaurația? Și iată! Sigur: scrisul nostru stingherește pe unii în planurile și ambițiile lor; isbește violent pe alții în lenea și obicinuințele lor. Ei, și? Trece vremea — și până la urmă tot noi avem dreptate. Luați, vă rog, manifestele electorale și programele de azi ale partidelor politice; și spuneți dacă ele nu se resimt toate de acțiunea programatică a „Cuvântului”. Meritul nostru, deci? Nu. Ci altceva.

Noi exprimăm o realitate: realitatea rumânească. Este funcția noastră în viața noastră publică. Nu construim voit un sistem politic. Noi nu cunoaștem sisteme; ci numai realități organice. Tocmai de aceea însă scrisul nostru e unitar; dela 1926 până astăzi „Cuvântul” se mișcă pe aceeaș singură linie a destinelor și realității rumânești. Oamenii ne-au fost prieteni și dușmani; am crezut în ei și am încetat să credem. Problemele însă, — perspectiva asupra lor a rămas statornic aceeaș. Iată, gazeta noastră e aci — să ne arate cineva în ultimii ani o contradicție pe liniile esențiale.

Explicația? E simplă. Nu inventăm — ci exprimăm. Suntem solidari cu rasa noastră; mai solidari decât mulți alții dintre noi. Simțim deci în noi înșine, prin contactul organic dar și conștient cu această rasă, ritmul și direcția destinelor ei. Simțim și spunem. Nu pentru că o voim, ci pentru că nu putem altfel. Cântăm cum cântă pasărea — fără nici un merit, dar adevărat. E funcțiunea noastră firească; datorianoastră.

Să se renunțe deci, din lagărul advers, la această interdicție care se aruncă asupra noastră. Vă stingherește că scriem? Aveți o soluție simplă: strângeți-ne de gât — dacă puteți. Nu uitați însă că și asta e zadarnic: niciodată un condamnat la moarte nu a scăpat de ștreang oprind ceasornicul care îi arăta înaintarea vremii spre ceasul sorocit supliciului.

26 Iunie 1932