…TeorieEroarea filantropică

…Vasăzică d. Buresch s-a prezentat la Geneva, în fața Europei și a lumii, cu Austria în palmă și a spus simplu: iată, de acu luați-o și gospodăriți-o dumneavoastră, — că noi nu mai putem. Așa a făcut cancelarul. Căruia cel puțin acest merit trebue să i se recunoască astăzi: că s-a hotărît să isprăvească odată cu minciunile. Așa!

O să spuneți, de sigur, că situația Austriei este cu totul specială, și o să concedem. Vom concede însă că acest caracter special se raportează numai la gradul de gravitate al situației, și nu la calitatea ei. Vrem să spunem, cu alte cuvinte, că gravă e situația peste tot; și că s-ar putea cu un gest analog cu cel al Austriei să fie silite a face mâne și alte țări. Și o spunem nu dintr-un pesimism de babe plângărețe, ci, din potrivă, din nevoia de a ne smulge cu un ceas mai de vreme, noi, și alții — noi toți, din această situație gravă.

Pentru că — de ce nu vrem să o recunoaștem? — starea de dezechilibru de astăzi nu e o „criză trecătoare” cum le-ar conveni unora și cum ne-ar conveni tuturor, de altfel, să o credem, ci numai punctul de ajungere al unor situațiuni false, create prin imixtiunea în politică, în politica lumii, a unor puncte de vedere străine vieții așezărilor omenești. Nu sunt, desigur, problemele acestea de desbătut în ziare, dar cel puțin o indicație generală tot trebue dată; indicație asupra faptului fundamental care stă, sau ar trebui să stea, la baza tuturor raționamentelor și a comentariilor noastre.

Lumea a mers cum a mers, atâta vreme cât nu s-au amestecat „doctorii” în treburile ei. Era, evident, mizerie, suferință și nedreptate. Dar toate astea erau individuale; iar viața lumii era un fenomen al unei ființe colective. Căci fie care din noi putem închipui — așa cum ne-a nefericit Descartes, cu al său cogito — că suntem centru și scop al universului; dar dacă numai puțin mai impersonali am fi, ar trebui să ne gândim că Dumnezeu va fi făcut totuș lumea din alte motive decât ca să ne slujească nouă de vacă de muls. Aș spune, deci, cu alte cuvinte, că creațiunea universului e un fapt care transcende existența noastră, și că noi nu facem decât să ne înglobăm în anumite existențe colective de cari se leagă chiar existența noastră.

Nu există în univers decât colectivități; ceeace noi numim individ nu e decât o existență colectivă; organizată și unificată după un anumit principiu. Cum însă înlăuntrul fie cărui individ, întru atâta întru cât acesta e o ființă colectivă, sunt și alte existențe individuale, și cum fie care existență își duce viața după legea ei, însemnează că în univers există o ierarhie a individualităților. Conflict? Și conflict prea adesea. Și mai ales asta trebue reținut.

Pentru că de aci pleacă toată neînțelegerea politicei. Politica vorbește, în adevăr, de individ și colectivitate; ca de două realități absolute. Și de fapt nu e așa. Căci dacă noi spunem că noi suntem indivizi, iar statul națiunea, rassa sau mai știu eu ce colectivități, apoi cu acelaș drept o celulă din corpul meu își poate spune individ numindu-mă pe mine colectivitate, — iar națiunea, care într-un” fel se încadrează în cosmos, se poate încadra în „colectivitatea” acestuia, ea socotindu-se drept… individ.

Ce însemnează asta? Că totul fiind colectivitate, fiecare din aceste ființe colective își duc viața lor, după legea lor. Lucrurile sunt simple și evidente. Și le admite toată lumea. Cum nu am admite, de pildă, dreptul nostru al oamenilor de a utiliza pentru existența noastră funcțiunile celulelor din corpul nostru? Asupra acestui punct nu există discuție. Pentru că, în definitiv, legea celulei trebue să se subordoneze legii noastre, și dacă pentru a promova viața noastră celula trebue să moară, asta nu e decât foarte normal! Că doară nu vom subordona noi viața noastră, vieții cutărei sau cutărei celule care nu intră în noi decât ca element constitutiv!

Și cu toate astea, raționamentul acesta așa de simplu, așa de firesc, așa de sănătos, noi nu-l aplicăm întotdeauna. Căci atunci când ne aflăm în fața colectivității care se cheamă nație sau stat, noi răsturnăm lucrurile. Și în loc să ne spunem, cum ar fi natural, că aci primează legea nației sau statului, noi cerem… o mai mare fericire, o mai mare bucurie individuală; și o cerem chiar dela nație sau stat; ca și cum aceasta ar fi legea lor, să se adapteze necesităților individuale ale fiecăruia din noi! Uitând că mâne ne-am putea afla, după acelaș raționament în fața unei ligi a trupurilor… bacilului lui Koch; — funcționând exact după acelaș mecanism și cu aceeaș îndreptățire ca și faimoasa ligă a drepturilor omului.

Nu. De câteva sute de ani, omenirea substitue conștient viața „colectivității” naționale, intereselor individuale ale fiecăruia din noi. Vrem să se isprăvească cu suferința și mizeria individuală. Și „organizăm” viața societății în acest scop. Nu e o flagrantă falsificare, violentare a realităților această filantropie? Ba da. Dar atunci de ce vrem ca „lucrurile să meargă bine”, atunci când noi înși-ne ne punem de-a curmezișul lor?

15 Octombrie 1931.