Premise„Frumoasele zile din Aranjuez…”

În sfârșit, unul din confrații cărora le ceream să-și prezinte politica și soluțiile, pentru a-și justifica pretenția de îndrumător al opiniei publice, s-a executat. Știm, deci, încotro ne duce. Punctul de vedere al acestui confrate e simplu și clar: e adevărat că ne aflăm, noi și toată lumea, în criză; și e iarăș adevărat că această criză are proporții; dar ea va trece, — și ne vom întoarce la bunele vremuri dinainte de răsboiu. Asta-i.

Confratele nostru, de ce nu am spune-o, e un om cam ca… punctul lui de vedere: clar și… simplu. Și ignorează, ca atare, anumite lucruri. Iar în primul rând ignorează răsboiul. A spune, în adevăr, că lumea se mai întoarce la vremea dinainte de răsboiu, însemnează a crede că ce s-a întâmplat între 1914 și 1918 a fost un accident fără necesitate și inesențial desfășurării istoriei; că a fost adecă, un om nebun în Europa, și că omul ăsta a provocat, numai pentru că a vrut el așa, răsboiul. Noi, cu îngăduința celor cari ne censurează și ne pun în fiecare zi la colț, credem altfel. Și anume credem că răsboiul nu a fost făcut de cineva, ci a venit singur. A venit ca una din modalitățile prin care putea plesni încordarea în care ajunsese lumea înaintea răsboiului. Cine urmărește atent întâmplările va trebui să recunoască faptul că forma de echilibru a lumii în 1914 era cu totul instabilă, că cei cari au început răsboiul nu au fost decât instrumente oarbe ale istoriei. L-au început — dar nu l-au făcut. Căci răsboiul era. Era, în chiar plămada vremii. Dacă lucrurile sunt așa cum spunem noi — și nu vedem cum ar fi altfel — apoi atunci răsboiul apare ca o răscruce a istoriei; ca o linie de demarcație între două lumi. Să ne mai întoarcem înapoi? Nu se poate. Pentru că dacă viața ar fi fost mai departe posibilă în cadrele formulei dinainte de răsboi, nu s-ar fi făcut răsboiul. Sau — făcut prin demența cuiva — el nu ar fi avut decât un caracter local; cum au mai fost atâtea alte răsboaie până la 1914.

Lucrurile acestea sunt evidente, știu. Dar ele nu au fost văzute. Și în primul rând nu au fost văzute de cei cari au încheiat pacea. Așa se explică faptul, care stă oarecum la originea turburării de azi, că nimeni nu s-a gândit că pacea aceasta trebuia să însemneze cadrul unei lumi structural noui. Recunoaștem; nu se putea cere democrației liberale și capitaliste burgheze să se sinucidă, punând ea însăș — ea, care încheia pacea — bazele nouei lumi; care nu mai putea fi nici democratică, nici liberală, nici capitalistă, nici burgheză tocmai pentru că această lume ajunsese la răsboiu. Dar nu e mai puțin adevărat că această nouă lume trebuia totuș promovată, de îndatăce trecusem, prin răsboiu, dincoace de linia de demarcație a perioadelor istoriei.

Că nu s-a făcut nimic prin pace, aceasta e deci explicabil. Mai puțin explicabil e însă că nu s-a făcut nimic, în sensul lumii celei noui, nici după pace. Mai puțin explicabil și mai trist. Nu ne îngrijorează, adică, miopia oamenilor politici. Ea a existat întotdeauna și pretutindeni fără prea mari primejdii însă; căci istoria nu o fac oamenii politici; ci se face ea singură; prin efortul mărunt și anonim al cineștie cărui negustor care-și așază taraba la un colț până atunci neutilizat; prin spiritul de aventură a cutărui tânăr eliminat din școală din pricina absențelor nemotivate și îmbarcat pe o corabie oarbă care eșuiază în Antile sau în altă parte; prin neliniștea creatoare a cutărui lucrător care sfârșește prin a inventa acul cu gămălie sau nasturele cu presiune.

Îngrijorător în situația de acum e însă, că tocmai aceste cercuri, modeste și anonime, dar vii, centre de creațiune permanentă nu mai funcționează astăzi. Și, fapt cu deosebire grav, cu cât aceste cercuri sunt mai prospere, cu atât ele apar mai cuprinse în inerție și sortite deci morții. Nu este oare astăzi un fapt evident pentru toată lumea că cea mai puternică rezistență față de o prefacere pe care toți o simt necesară vine din Franța, adică țara cea mai prosperă și mai echilibrată — încă! — după vechea formulă? Ba da.

Vedeți, dară: este explicabil că o anumită categorie de oameni își închipue că se poate reveni la „vremurile bune” dinainte de răsboiu; e atitudinea celor cari au înflorit sub acea formulă și cari nu se mai pot înoi. Asta nu însemnează însă că istoria stă în loc; iar istoria asta ne spune că de îndată ce peste noi a trecut răsboiul, care a fost o răscruce, apoi nu ne mai putem întoarce. Avem de făcut doar un lucru: să cercetăm — încotro mergem.

1 Octombrie 1931.