În marginea țărănismului.Între parlament și Sfatul Țării

Impresia noastră este că situația — ori cât de gravă e ea în ea însăș astăzi — ar putea fi privită cu mai multă liniște și cu mai puțină strângere de inimă, dacă ar exista, în raporturile politice de la noi o înțelegere pentru ceea ce e esențial și ce nu e în actuală problematică; și dacă, mai departe, viața publică ar putea să se sprijine pe un partid al realităților rumânești, — pe un partid țărănesc adică.

Din nefericire însă acest partid nu există. Am spus-o și altă dată; nu vom osteni a o repeta. Nu există un partid țărănesc; pentru că nu vedem nicăieri organizația sau cel puțin pe omul politic, care să înțeleagă ce e un țăran; și care să știe sau să întrevadă cel puțin că, deîndată ce forma unui stat e hotărîtă întotdeauna de elementele lui constitutive, e nevoie la noi de îndreptarea tuturor eforturilor noastre înspre constituirea unui stat țărănesc.

Este cel puțin straniu că într-o țară în care nimeni nu-i ignorează caracterul („eminamente agricolă”), nu se găsește un grup — cât de redus — de oameni cari să pretindă să promoveze o organizație firească, deci agrariană, a realităților ei. Straniu, dar nu și inexplicabil. Căci cultura rumânească — sau ceeace trece drept atare — nefiind decât de natură citadină adică de import, (cum e în genere așezarea noastră orășenească), nu e decât foarte firesc că reprezentanții sau numai purtătorii acestei culturi infestați cum sunt cu toți de abstractismul positivisto-știentist — să nu aibă niciun fel de înțelegere pentru ceea ce se cheamă o realitate organică: vie. Un exemplu, sau o dovadă, dintr-o mie? Iată:

În seria de articole programatice pe cari „Dreptatea” le-a publicat mai acum câteva săptămâni, și în care se încerca a se însemna cadrul unei politici agrariene, era — între atâtea alte incongruențe pe cari le-am relevat la timp — mai ales un postulat caracteristic: sprijinirea, anume, a agrarianismului pe un regim… constituțional-parlamentar.

Eroarea — asupra căreia am insistat deja — este și din punct de vedere al unei doctrine țărăniste, evidentă. Țărăniștii români se înșală, pentru că judecă… numeric. Ei socotesc că de îndată ce un regim parlamentar are ca corelat votul universal, și de îndată ce populația noastră electorală e în mare majoritate țărănească, — apoi e sigur că parlamentarism însemnează un regim controlat de țărani. Ergo!

Mai întâiu, asta nu e adevărat. Nu e adevărat că un regim ridicat pe baza votului universal, e, numai decât, la noi, un regim controlat de țărani. Dar chiar dacă ar fi. Însemnează asta că regimul e în adevăr țărănesc? Deloc. Ceea ce nu înțeleg încă țărăniștii români e deosebirea de structură între parlamentarism și țărănism; deosebire care repetă într-un fel pe cea dintre orășeni și țărani. Aș spune, anume, că parlamentarismul este un regim care lucrează pe baza unei delegații de voință. Că, altfel, eu, cetățean, deleg pe un semen al meu să meargă la București, să ia în numele meu cunoștință de situație, să judece în numele meu, în numele meu să hotărască, și pe urmă… să vină să-mi spună ce a făcut.

E asta treabă țărănească? Nu. Un prieten care colindă satele și stă de vorbă cu oamenii, îmi povestea mai acum câtăva vreme, întâmpinarea unui țăran cu prilejul ultimelor alegeri parțiale: ce ne tot întreabă pe noi, domnule, pe cine vrem să trimitem deputat la București? Dacă îi doare de noi, apoi să ne întrebe ce socotim noi de una sau de alta! — Apoi, da! Vedeți, asta e țărănism! Căci țăranul nefiind o ființă abstractă și abstractizantă, nu cunoaște așezări de fapt; asupra cărora judecă și hotărăște. Dacă deci e adus să lucreze prin delegație, atunci el nu înțelege să dea delegație în alb, ci dă mandat imperativ.

Desfășurarea de până acum a lucrurilor în viața noastră publică nu a făcut decât să întărească — prin rezultatele negative obținute — această tendință a țăranilor. „Apoi, să-i mai încercăm și pe ăștia”, — exclamația care se aude așa de frequent pe la sate, este dovadă peremptorie că țăranii vor să epuizeze toate soluțiile de guvernare prin delegație de voință… înainte de a trece la guvernarea directă a lor.

Parlamentarism? Nu. Ci un sistem, o ierarhie de sfaturi pornind dela viața autentică, în directă legătură cu concretul, a satelor și ridicându-se prin delegația, anonimă (nu personală) și rotativă oarecum, până la sfatul țării, instanță supremă care nu cunoaște separația puterilor sau mai cine știe ce alte abstracțiuni decât întru atâta întrucât acestea însemnează simple diviziuni technice ale muncii.

Pe fața aceasta a lucrurilor apar deci premise ale unei așezări țărănești pe cari țărănismul de azi nu le cunoaște. Dar nu e oare vremea ca acești țărăniști să înceapă a se întreba de ce sunt țărăniști?

30 Septembrie 1931.