„În numele cui?”

Rând pe rând, toate partidele, grupările și oamenii politici cari au căzut sub examenul nostru critic, ne-au pus întrebarea asta: „În numele cui vorbești d-ta”? Era, pasă-mi-te, după isteața lor părere o întrebare menită să… ne încurce. Ne-au întrebat deci toți: și averescanii, și național-țărăniștii și liberalii d-lui Duca. Pe rând, care cum ne cădea în clește. și stăruiau semnificativi!, cu chestiunea. Căci asta le trebuia dumnealor, să stabilească odată pentru totdeauna că suntem o gazetă „inspirată”. Țărăniștii, luați uneori de scurt, nu se sfiau să declare că „Dreptatea” nu reprezintă punctul de vedere al partidului; naționalii spuneau cui voia să asculte că „Patria” nu tipărește decât elucubrațiile personale ale unui anume Zachi Boilă; și nu odată dela liberali s-a trimis vorbă în dreapta și stânga că cutare lucru din „Viitorul” sau „L-Indépendance Roumaine” s-a publicat fără știrea conducerii partidului, care regretă. Deci oficioase de partid se puteau oricând retranșa în dosul unui punct de vedere personal al cutărui sau cutărui redactor, scuturând astfel răspunderea partidului. În cazul „Cuvântului” însă, asta nu e îngăduit. „Cuvântul” deși nu e decât foaia redactorilor lui, TREBUE neapărat să reprezinte punctul de vedere al cuiva în afară de redacție, care acela e răspunzător de toate cele ale noastre; bune sau rele; mai ales rele însă.

Faptul că ziarul acesta apare de șapte ani, nu-i dă încă, se pare, drept de cetățenie în viața noastră publică; drept care, după câte înțelegem, nu se poate căpăta decât dacă te poți dovedi ca aparținând unui stăpân. Că ai și tu ochi cari văd, minte care înțelege și gândește, suflet care simte și crede, piept care stă în fața loviturilor și braț care lovește în numele credinței, oameni cari te urmăresc și prin aceasta chiar îți devin tovarăși, tovarăși care îți stau în ajutor, — asta nu e deajuns ca să facă înțeleasă „taina” apariției acestui ziar și îndreptățirea lui de a vorbi. Nu. Îți mai trebue ceva: voie dela un stăpân care neapărat trebue să-ți stea în spate, pitindu-se după tine; voie și îndemn. De unde, deci, și întrebarea — care pentru un om de conștiință nu e decât o insultă —: în numele cui vorbești d-ta?

În numele cui? Iată, vom spune. Vom spune-o însă începând prin a stabili că, apărând deja de șapte ani, cel puțin de șase foaia aceasta s-a mișcat pe aceiași linie politică. Nici un pas spre dreapta sau spre stânga; ci statornic pe aceiași linie. Au plecat unii, alții au venit. Dar au venit la acelaș fel de înțelegere a realităților, la aceiași tradiție spirituală, la acelaș crez; politic și metafizic acelaș. Că acești unii sau alții au fost partide sau simpli oameni, — egal. Nu noi am venit la ei; nu noi am plecat de lângă ei; au venit sau au plecat dânșii; sau mai exact am fost tovarăși; de drum și de luptă, atâta vreme cât drumurile noastre, întâlnite, au mers alături. Și nu am mai fost, atunci când drumurile noastre s-au despărțit. A, de sigur, au fost împrejurări când, la despărțirea drumurilor, privindu-ne foștii tovarăși cum se ștergeau în ceața fumurie, o lacrimă a înflorit în ochiului nostru; plângeam însă pentru ei, pe rătăcirea lor. Dar chiar când inima ni se strângea în piept, noi dela drumul nostru nu ne-am abătut. Suntem gata să stăm la judecată în fața conștiinței noastre și a lui Dumnezeu; și să spună fiecare dacă e sigur că la despărțire el și nu noi am rămas pe calea împărătească a credinței — UNA.

De șase ani deci, zi de zi, aceiaș credință. Iată în numele cui vorbim. De șase ani, zi de zi, ÎN NUMELE ȘI ÎN SLUJBA — jertfelnică de atâtea ori — a REALITĂȚILOR RUMÂNEȘTI. De șase ani nu ostenim a spune, în toate chipurile, pe toate glasurile că se face la noi o politică abstractă și năroadă gândită de un cap de papagal pentru cetatea cucilor din nouri. Că se risipesc cu inconștiență îndobitocită în occidentalism, minunatele energii ale unei rase harnice, cinstite, cuviincioase, bogate în ignorate adâncimi sufletești. Că creerul de maimuță, al unei „cea dintâi generație în ghete”, a creat pentru gospodărirea acestor energii un stat caraghios, trândav, incorect, parazitar și paralizant, sărăcind prin pretenții înfumurate de mahalagiu parvenit, o țară dăruită de Dumnezeu cu toate bunurile pământești. Că, mentalitate de slugi proaste, am băgat țara și sufletul ei slugă la dârloagă, am renunțat la demnitatea noastră de oameni ai lui Dumnezeu cel puțin ca ori care alții, am încrucișat cultura noastră reală, veche de o mie de ani, puternică în adâncimea ei, cu tot felul de civilizații lipsite, față de noi, de orice connaturalitate, creând astfel oribile corcituri sterpe și ridicule.
De șase ani.

Și tot de șase ani cerem ca acest scandal împotriva firii să înceteze. Să ne desmeticim. Să ne dăm seama că nimic nu se poate crea decât în ordinea firească a lucrurilor. Să ne aplecăm atenți, umili și înțelegători asupra realităților noastre. Să cunoaștem cum ne-a făcut Dumnezeu și unde ne-a așezat Dumnezeu. Și din voința Lui, adică din legea noastră, să scoatem îndreptările pentru orânduirea vieții noastre.

De șase ani o spunem, de șase ani o cerem; și nimeni nu s-a gândit până acum în urmă să ne întrebe în numele cui vorbim și nici să ne pretindă carte de îngăduință dela vreun stăpân. Și, iată, deodată, acuma se ridică, proști, și îndrăzneți, buluc cu toții: d-ta în numele cui vorbești?

Eu? Nu. Noi! Vorbim NOI TOȚI! În numele realităților rumânești ignorate, înfruntate, schingiuite, închircite de toată viitura a trei generații de oameni politici în papainoage.

Să nu fie, oare, de ajuns?

27 Iunie 1932