Vremea teologilor

Cred că mai păstrez încă, pe undeva, broșura „cu dedicație” asupra unei reforme a constituției austriace pe care mi-o dăduse pe vremuri Monseniorul Seipel. Dar în 1918 când l-am cunoscut eu — lucram, ca redactor, într-un institut de editură cu care el avea strânse legături — cancelarul de mai târziu al republicei austriace nu avea decât contacturi scriitoricești cu politica; și în afară de bunul lui prieten, exegetul Alois Schoepfer dela Innsbruck, nu-mi aduc aminte de cineva care să-i fi prezis o mare carieră politică.

Erau, de altfel, și timpurile „defavorabile”. În 1918, războiul trăgea spre sfârșit și crea o poziție cu totul preponderentă partidelor și oamenilor de stânga. Ce ar fi putut aștepta, deci, dela viitor profesorul Seipel, teolog și om de încredere al cercurilor imperiale? Și totuș, iată, s-a întâmplat că teologul Seipel, om de dreapta în închegarea lui sufletească, a devenit cea mai însemnată figură politică a noului stat austriac. E potrivit, cred, să ne oprim asupra întâmplării acesteia. Pentru că ea e pasibilă de o formulare generală.

Fenomenul carierei politice a răposatului monsenior Seipel nu este izolat. Căci, lăsând la o parte pe Cardinalul Pacelli, actualul secretar de stat al Vaticanului, și care mi s-a părut cel mai însemnat cap politic pe care l-am cunoscut în vremea războiului, trebue să constatăm că între puținii oameni mari iviți după războiu, trei sunt teologi: Seipel, Bruening și Stalin. Într-o vreme, deci, în care oamenii „de știință” și de concepție „pozitivă”, cred că își pot îngădui tot felul de ironii pe seama „popilor” și „teologilor”, destinele atâtor țări sunt sub hotărârea unor personagii cari s-au plămădit sufletește în lumea problemelor dumnezeiești.

Nu aș avea dreptul să generalizez; îmi dau seama. Dar chiar așa, în forma lui redus-generală, fenomenul își are însemnătatea lui. Care e explicația faptului? Eu nu văd decât una singură; ceva cam subtilă, de sigur, construită mai mult din imponderabile; dar nu mai puțin valabilă pentru aceasta.

Să observăm, pentru început, că nici unul din reformatorii de după războiu nu se ridică din lumea protestantă. Rathenau era un metafizician evreu; Mussolini e catolic; Lenin a fost rus-ortodox. Nu ca profesiune de credință. Ce crede omul despre el însuș și ce ar vrea el să fie, e cu mult mai puțin important decât ceeace este el în fond. A putut, deci, Lenin să se declare ateu și să și activeze în consecință. Structura lui sufletească, felul lui de a judeca, simți sau percepe nu era însă mai puțin ortodox. Va să zică nici unul din marii reformatori contimporani nu e din lumea protestantă; adică nu este raționalist, positivist, libertar, contractualist, idealist și… antimetafizic.

Asta ne dă un prim element de orientare în problema pe care o desbatem. Mentalitatea uscat-positivistă poate fi eficace în raporturi fixe și ordonate. În momentul însă, în care realitatea se desgărdinează și tinde să devină aparent haotică, metodele reci și precise ale rațiunii singure, nu mai ajută prea mult. Ba încurcă. E și natural. Timpurile de mari prefaceri nu oferă la suprafață nici un punct fix sau măcar precis de orientare. În asemenea împrejurări nu ajută decât cea de a doua vedere, care nu judecă în funcție de concret, ci în funcție de real; care stă în contact cu principiile generatoare ale realității, cu momentele esențiale. Toate imponderabile, „divagațiuni” metafizice — așa cum le judecă și le categorisesc oamenii serioși și științifici, dragă Doamne, dar, iată, existând și făcându-se valabile la timpul lor.

Ei bine, tocmai aceste împrejurări hotărăsc de prezența teologilor în capul marilor mișcări politice reformatoare de astăzi. În privința teologilor circulă în chip curent tot felul de păreri; cari de cari mai nepotrivite și mai false. Se ignorează în primul rând caracterul realist și viu al cunoștinței teologice. Aplicarea directă la realități. Capacitatea surprinzătoare de a generaliza valabil pornind dela un singur fapt, în aparență neînsemnat, dar în realitate caracteristic pentru un întreg grup de evenimente. Generarizare nu după bunele reguli ale inducției, așa cum sunt formulate ele în orice manual de logică (și nefăcând în fond nici cinci paralele), ci ținând de un anumit dar special a cărui origine stă într-o adâncă iubire a existenței.

Și mai ales se ignorează un alt dar — imens acesta — al structurii sufletești a teologilor: posibilitatea de a sta în contact direct cu cele nevăzute, dar reale; cari dacă nu se pot fotografia, se pot în schimb trăi. Nimic mai fals în procesul cunoașterii decât pretenția sau măcar tendința de a reduce toată realitatea la ceeace se vede sau se poate măsura. Și nimic mai îndepărtat de mentalitatea teologică, în acelaș timp.

Așa că aci stă explicația: atâta vreme cât raporturile sunt ordonate, înșiruirea aparențelor este oarecum structural fixă, iar așa numita cauzalitate științifică (ce o mai fi și aia?!) poate servi de instrument orientator. Când însă intervin marile perioade de prefacere, nu se mai pot descurca decât cei cari cunosc meșteșugul de a sta în contact nu cu întâmplările, ci cu resorturile lor intime. Adică metafizicienii.

Seipel, Bruenning și Stalin au trecut pe primul plan politic — pentru că e vremea teologilor.

6 August 1932.