„Internaționala” sub glugă

Sunt sigur că pentru o mare parte din cetitori, discuția în jurul catolicismului a fost prea lungă. De aceea am și scurtat-o, mărginindu-mă, în replica mea la un singur articol. Nu putem face însă acelaș lucru și față de preopinenții mei; pentru că sunt gazdă, pentru că socoteam de datoria mea să îngădui adversarilor a spune tot ce au de spus, și — să o mărturisesc acum — pentru o diabolică plăcere personală: am văzut din capul locului că teza adversarilor trebuia să ducă la o fundătură, și… îi așteptam. Așteptarea nu mi-a fost înșelată; căci cei cari au urmărit cu atenție răspunsul d-lui Frollo, au putut înțelege că pe acest cald și patetic credincios catolic îl paște… excomunicarea: d. Frollo este, anume, evoluționist. Iar, după câte îmi aduc eu aminte, evoluționismul este la Roma, condamnat.

Să fim bine înțeleși: eu cel dintâiu apreciez îndemânarea dialectică a preopinentului meu. Recunosc în replica d-sale o bună școală catolică, a cărei tradiție din nefericire începe să se piardă, și care pe vremuri făcea bucuria mea intelectuală. Vă închipuiți deci cu câtă plăcere urmăream meandrele unei discuțiuni, care îmi aducea aminte, într-un fel, strânsa disciplină de expunere scolastică, ale cărei tradiții abia dacă le-a mai păstrat în vremea noastră un Garrigou-Lagrange.

Dar pentru acelaș motiv, vă închipuiți cât de trist trebue să mă fi simțit, constatând că nici măcar această minunată cultură catolică nu mai e în stare astăzi să asigure cărturarului și cugetătorului acea viziune organică a realităților, a cărei cea dintâi lege este corelația, și care e singura cale de înțelegere a acestor realități. Dacă eu am acceptat discuția cu catolicii noștri, e pentru că am crezut că între ei și mine exista ceva comun: punctul de plecare; care, în speță, nu putea fi decât unul: existența speciilor și incapacitatea naturii de a le depăși prin variațiuni lente. Este marele principiu antievoluționist pe care biserica romană și l-a însușit în chip categoric și pe care puținătatea mea profesează încă de pe vremea când — ca orice biolog care se respectă — omorà broaște ca să afle… secretul vieții.

Spre surprinderea mea, a trebuit să constat însă că punctul litigios, pentru care trebuia, până la sfârșit, să combat, era caracterul organic al unităților spirituale și incapacitatea lor de a se transforma unele în altele; fapt pe care eu îl enunțam în formula: formele de viață spirituală, condiționate toate istoricește, nu se transmit, ci se nasc.

Din nefericire neînțelegerea acestui fapt fundamental, de care au dat, în discuția noastră, dovadă catolicii, este un fenomen cu mult mai general; care depășește tema pusă în desbatere și caracterizează un moment spiritual pe care în vremurile de față îl depășim; dar care e încă activ la „bonzii” noștri „intelectuali”, și continuă să ne terorizeze cu prestigiul lui „științific”.

Toată falsitatea și artificialitatea culturii românești, de aproape 100 de ani încoace, e rezultatul încercărilor făcute la noi de a se transpune — nici măcar de a se transplanta deci! — în realitățile moldovalahe anumite forme de viață apusene cari acolo se născuseră în adevăr în chip organic. Iar postulatul, presupoziția acestor încercări, a fost întotdeauna convingerea că formele de cultură în ultimă analiză: de spiritualitate — se pot transmite, și, deci, importa. Eroare fundamentală, care s-a verificat pretutindeni ca atare.

Sunt încredințat că neamul nostru nu se va reculege, nu va lua cunoștință de el însuș, nu va isbuti să devină creator în ordinea spirituală, decât din momentul în care va pricepe, în sfârșit, că în această ordine nu se poate construi decât pe baze autochtone, și că ori ce import de idei — valabil, de sigur, în cadrele stricte ale techniciei — rămâne sterp și duce la aparițiuni ridicule; rostul acestor idei importate neputând fi decât cel mult de „combustibil”, în nici un caz de „sămânță”.

Îmi dau seamă, de sigur, de falsa perspectivă pe care o crează astăzi obicinuințele noastre, lenea noastră de cugetare, neputința noastră de a ne smulge unor tipare de gândire cari ne sunt cu violență impuse de aproape un veac. Asta nu mă va împiedica însă să afirm și să pun mereu ca temă de reflecție pentru cei cari nu au pierdut obicinuința de cugetare, faptul fundamental că influențele între culturi sunt numai aparente, și că ori ce cultură nu împrumută alteia mai „înaintate” decât nume pentru realități proprii, originare, — sâmburele însuș, elementul esențial și caracteristic generator fiind prin însăș natura lui netransmisibil, netransformabil și deci neasimilabil.

Iată convingerea noastră — cu adevărat „științifică”, aceasta —; iată mărturisirea noastră de credință care trage o precisă linie de demarcație între noi și toate internaționalele din lume fie ele negre, albe, verzi sau roșii. Ar mai fi ceva de adăugat? Nu.

18 Decembrie 1930